Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial (I): „nebunia“ nemților. De ce a ajuns Hitler la putere

Etichete

, , , , , ,

„Chicago Daily Tribune” din 6 martie 1923: presa mondială descria violențele și crimele comise de armatele franceză și belgiană în Germania, după ce trupele acestor două țări invadaseră zona Ruhr în ianuarie. Aceste momente în care mai ales Franța s-a purtat cu Germania învinsă ca și cum ar fi fost una din coloniile sale africane au fost eliminate, de foarte multă vreme, din „desfășurătorul” evenimentelor atunci când se vorbește despre cauzele celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar realitatea este că acțiunile Aliaților, în primul deceniu de după 1918, au alimentat resentimentele și extremismul în Germania, punând într-o situație fără ieșire forțele democratice din această țară.

Poate cel mai bine păzit (ne)secret din istoria contemporană a umanității rămâne, și azi, Al Doilea Război Mondial. Epoca vizuală în care a intrat omenirea de multe decenii a ajutat la evitarea adevărului, fără ca acesta să fie, totuși, ascuns. Un paradox ușor, însă, de explicat: miile de documentare și de filme – principalul mijloc de „informare“ a publicului larg – făcute despre război s-au concentrat (și se concentrează) pe ceea ce a fost desemnat ca fiind începutul conflagrației mondiale: 1 septembrie 1939. Rar, prezentarea evenimentelor merge – poate – doi-trei ani înaintea conflagrației și, în orice caz, totul este prezentat pe fugă, în cheie convențională, nu mai mult de câteva secvențe în cazul documentarelor: criza economică, Germania militaristă, ascensiunea nazismului, setea de revanșă a învinșilor, geamurile sparte ale magazinelor evreiești, cuvântările lui Hitler. Nici filmele artistice nu sunt mai generoase.
Totul, pentru că televiziunea în sine nu e un mijloc de „comunicare“ prietenos cu adevărul. Prin natura sa („prea multe detalii obosesc publicul” și maxima de aur „ceea ce nu se vede nu există” a televiziunii deosebesc fundamental TV-ul de carte/ziar), televiziunea obligă la abordările facile știute, fără subtilități, nuanțe și într-o totală incapacitate de abstractizare a subiectelor.

Cauzele profunde ale celui de-Al Doilea Război Mondial sunt un subiect tabu fără a fi, însă, trecute la index. Ele există și sunt accesibile oricui, dar nu vin în întâmpinarea publicului. Rămân între profesorii facultăților de istorie și studenții lor, în paginile volumelor de specialitate sau pe site-uri prost indexate de Google. La asta se adaugă harababura nenumăratelor prostii debitate de paginile conspiraționiste care colcăie în online. Unui profan îi este, în acest fel, mult mai greu să discearnă între informațiile reale și cele inventate.

Mai jos am încercat să trec evenimente majore care au precedat și favorizat ascensiunea la putere a lui Hitler în Germania. Se vor putea înțelege astfel motivele reale pentru care nemții au susținut atât de puternic războiul și nazismul. Datele sunt indiscutabile, pot fi regăsite în cursurile profesorilor la facultăți și în manuale, dar și în cărțile de specialitate.

Soldat francez față în față cu un trecător german în bazinul Ruhr, în timpul invaziei din 1923. FOTO: Bundesarchiv

1 septembrie 1939 nu a fost un acces de nebunie colectiv al unui popor extremist și însetat de sânge, nici rodul nesăbuinței unui singur om, un dement care a aruncat în aer lumea (nici n-ar fi fost posibil așa ceva). Apariția lui Hitler (sau a altuia ca el) în peisajul politic german și cel mondial, departe de a fi fost un accident, era previzibilă și chiar probabilă, în împrejurările date. Succesiunea de evenimente din Germania interbelică a favorizat puternic ascensiunea unui astfel de personaj. Lucrurile au evoluat în timp în direcția războiului. O serie interminabilă de gafe ale puterilor învingătoare, criza economică și permanentele încercări de secesiune/război civil/lovitură de stat comunistă au adus la disperare cel mai important popor al Europei. Prin politica lor, mai ales francezii nu au ajutat deloc partidele democratice din Germania interbelică. Dimpotrivă, le-au subminat eforturile, alimentând discursul agresiv și revanșard al radicalilor. Extrema stângă și extrema dreaptă din Germania au avut, în Franța (deși involuntar), cel mai puternic aliat în anii ’20.
De altfel, această lecție a fost foarte bine înțeleasă de americani, care după victoria din 1945 nu au mai repetat greșelile din 1919. În loc să îi zdrobească și mai tare pe învinși, i-au ajutat să-și reconstruiască țara, punând capăt spiralei resentimentelor și preocupării pentru revanșă.

Ca să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat din momentul sfârșitului Primului Război Mondial și până la ascensiunea lui Hitler, este esențial să nu judecăm evenimentele de atunci din perspectiva de acum – deși inclusiv azi putem vedea cum funcționează mecanismele manipulării și de unde se alimentează discursul extremist. Pentru a înțelege ce s-a petrecut în urmă cu 100 de ani, trebuie să încercăm să ne punem în postura și locul celor care au trăit acele vremuri.

Povestea celui de-Al Doilea Război Mondial și a dictaturii naziste începe, așadar, chiar în preajma încheierii Primului Război, într-o lume complet răvășită după patru ani de tragedii, cu milioane de morți și mutilați, cu străzi pline de orfani și văduve, cu orașe bântuite de foamete și boli, cu inflație exorbitantă și bande înarmate care fac legea pe străzi, cu puciști și aventurieri gata să pescuiască în ape tulburi, cu războaie izbucnite pretutindeni în Europa, cu un imperiu (cel rus) la est prăbușit în războiul civil și cu armatele anglo-franceze amenințătoare, jucând rolul de jandarm mondial.

Este esențial, pe tot parcursul lecturii, să ținem cont că evenimentele de mai jos s-au petrecut în Germania și nu în vreun stat mărunt și sărac din colonii. Vorbim de a doua cea mai dezvoltată țară a lumii, după SUA, prima putere economică și militară a Europei, un stat care câștigase toate războaiele în ultimele șapte decenii și care se simțea îndreptățit să primească în ordinea mondială locul cuvenit puterii sale, dar refuzat de celelalte două imperii în declin, cel britanic și cel francez. Această mare forță politică, economică și militară avea să fie tratată, după 1918, de către învingători, într-un mod total neinspirat.

Așadar:

  • 18 septembrie-17 octombrie 1918: Aliații străpung liniile defensive germane în bătălia de pe Linia Hindenburg. După intrarea Americii în război, pretutindeni în lume, Puterile Centrale suferă înfrângeri și pierd teren, Imperiul Austro-Ungar se destramă, situația Germaniei este disperată.
  • 28 octombrie 1918 – marinarii din portul german Kiel se răscoală și refuză să mai lupte împotriva englezilor.
  • 29 octombrie 1918 – înspăimântat și cu gândul la ce s-a întâmplat cu vărul său, țarul Rusiei, împăratul german Wilhem II fuge din Berlin și se adăpostește la Cartierul General al armatei, la Spa.
  • 4-5 noiembrie 1918 – apar noi revolte ale marinarilor, în alte porturi germane.
  • 7 noiembrie 1918 – izbucnește o răscoală la München, iar socialistul Kurt Eisner proclamă Republica Sovietică Bavaria. Subminată de comuniști, Germania intră în disoluție.
  • 9 noiembrie 1918 – Prințul Max von Baden, șeful guvernului, anunță oficial abdicarea împăratului Germaniei după ce acesta din urmă fuge în Olanda. Puterea o preiau socialiștii, iar Philip Scheidemann proclamă Republica.
  • 10 noiembrie 1918 – se constituie un nou cabinet socialist la Berlin. Extrema stângă condusă de Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht solicită instalarea comunismului în Germania, după modelul Rusiei.
  • 11 noiembrie 1918 – Germania cere pace. Se semnează armistițiul care pune capăt Primului Război Mondial.
  • 5-15 ianuarie 1919 – comuniștii încearcă să preia puterea în Germania în același mod în care o făcuseră în Rusia. Gruparea Spartacus (Liebknecht – Luxemburg) declanșează revolta în Berlin, în oraș au loc lupte de stradă, dar armata zdrobește răscoala. Liebknecht și Luxemburg sunt arestați și împușcați în drum spre închisoare. În semn de protest, deputații de stânga boicotează Parlamentul.

    „Tribune” din 8 ianuarie 1919 relata despre războiul civil izbucnit pe străzile din Berlin după ce bolșevicii au încercat o revoluție după modelul celei din Rusia. Sursa foto: http://www.pinterest.com

  • 18 ianuarie 1919 – începe Conferința de Pace de la Paris, de după Primul Război Mondial. Discuțiile vor dura un an, până pe 21 ianuarie 1920. Se vor semna tratate între Aliații învingători și cele cinci state învinse (Germania, Turcia, Bulgaria, Austria și Ungaria). Lipsește Rusia cufundată în război civil.

La conferința de pace participă 27 de state, dar deciziile sunt luate, în spatele ușilor închise, de doar cinci puteri: SUA, Franța, Imperiul Britanic, Italia și Japonia.

Factorul de decizie politic, dincolo de discuțiile comisiilor de experți, este Consiliul celor Patru: Woodrow Wilson (președintele SUA), David Lloyd George (premierul britanic), Georges Clemenceau (premierul francez) și Vittorino Orlando (premierul italian).

Multe din documente și stenogramele discuțiilor vor rămâne secrete o lungă perioadă (amănunt colateral: acest lucru va fi în favoarea României, pentru că opinia publică, mai ales din statele revizioniste, nu va afla că Marile Puteri au consimțit la câștigurile teritoriale ale acestui stat mai mult constrânse de împrejurări, decât de bună-voie).

Ideea de la care pleacă această conferință capitală pentru soarta lumii este aplicarea celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de președintele american într-un discurs ținut în fața Congresului înainte de finalul războiului, pe 8 ianuarie 1918. Principiul autodeterminării națiunilor este unul central.

Interesele marilor puteri învingătoare, în special Franța și Imperiul Britanic, vor schimba însă, foarte des, prioritățile. Acum se aprinde, de fapt, fitilul următorului război, pentru că Franța, preocupată de dorința revanșei și de obținerea garanției că Germania va fi îngenuncheată pe o perioadă cât mai lungă de timp, emite pretenții foarte dure, își încalcă angajamentele din momentul armistițiului și comite erori diplomatice grave. Dacă Marea Britanie susține o poziție moderată, în schimb Italia, care pierduse 600.000 de soldați în război, primește un rol secundar în special din cauza performanțelor mediocre obținute pe câmpul de luptă. Franța sădește în Germania semințele urii și ale revanșei, în timp ce conducătorii Italiei sunt decredibilizați, favorizând ascensiunea rapidă la putere a fasciștilor lui Mussolini, cu un discurs revizionist.

Aprilie 1919: trupe ale Armatei Roșii din Republica Sovietică Bavaria. Revoluția comunistă a fost zdrobită de armata germană în scurt timp, dar tulburările au continuat. Sursa foto: http://revolution-baiern.de

  • 4 aprilie – 1 mai 1919: trupele federale germane intervin în Bavaria și lichidează Republica Sovietică autoproclamată în această provincie.
  • 7 mai 1919: delegația germană, condusă de contele Von Brockdorf-Rantzau, primește proiectul de tratat de la Aliați. Diplomatul german este stupefiat, protestează vehement și reclamă că în text nu se regăsesc termenii în baza cărora Berlinul acceptase capitularea. Aliații își încălcaseră propriile angajamente, luate în momentul în care Germania consimțise să se predea.
  • 20 iunie 1919: premierul german Scheidemann demisionează, declarând că nu poate semna un asemenea tratat de pace precum cel pus pe masă de Aliați.
  • 23 iunie 1919: se formează un nou guvern condus de Gustav Bauer. Pericolul invaziei trupelor aliate în Germania este iminent.

Protestele germane rămân fără efect. Se obțin concesii nesemnificative, iar Von Brockdorf semnează furios, subliniind că o face în lipsă de alternative. În Germania, publicarea textului de tratat provoacă haos și indignare generală. O națiune uriașă, cea mai mare putere industrială a lumii după SUA, este adusă în pragul revoluției. Franța rămâne inflexibilă.

  • 28 iunie 1919: Puterile Aliate și Germania semnează la Versailles, în Sala Oglinzilor, tratatul final. Locul este ales, din nou, pentru a-i înjosi pe germani: este exact încăperea unde Franța semnase capitularea în 1871, după înfrângerea de la Sedan, în fața Prusiei. O răzbunare măruntă a francezilor, dar cu impact psihologic asupra opiniei publice în Germania.

Tratatul în sine este zdrobitor pentru învinși, care nu se vor împăca niciodată cu prevederile sale. Germania este obligată să:

– returneze Franței provinciile Alsacia și Lorena,

– cedeze Belgiei mai multe cantoane,

– dea Danemarcei ducatul Schleswig,

– cedeze Poloniei nou-înființate teritoriile Posnaniei și Prusiei Occidentale,

– accepte pentru Danzig (Gdansk) statutul de oraș liber sub controlul Societății Națiunilor,

– dea Lituaniei orașul Memel (Klaipeda),

– lase regiunea puternic industrializată Saar, timp de 15 ani, sub control internațional.

Teritoriile pierdute de Germania în urma tratatului de pace de la Versailles, din 1920. La granița de Vest, Alsacia și Lorena trec în componența Franței, bazinul Saar este demilitarizat, câteva teritorii de graniță ajung la Belgia; în Est, o parte importantă a teritoriului ajunge la Polonia nou apărută, în timp ce fâșia Memel intră în posesia Lituaniei; în nord, o fâșie substanțială de pământ ajunge la Danemarca.

Clauzele militare sunt la fel de dure:

– serviciul militar obligatoriu era desființat,

– armata nu trebuia să depășească 7 divizii de infanterie și 3 divizii de cavalerie: în total, maximum 100.000 de soldați cu scopul exclusiv de a asigura paza frontierelor și siguranța internă,

– armele de asalt și flota distruse; construcția de avioane, tancuri, artilerie grea interzise.

– zona Rhenania declarată demilitarizată.

Pentru o țară cu dimensiunile și poziționarea Germaniei, toate aceste condiții erau, pur și simplu, ucigașe și inacceptabile. Statul se învecina cu nou-apăruta Uniune Sovietică, al cărei scop public și asumat era revoluția mondială și ocuparea întregii lumi. Pe hartă apăruse și Polonia, stat cu o politică dură și agresivă (polonezii vor ajunge să ocupe Kiev în timpul războiului cu sovieticii și nu vor ezita să se repeadă asupra Cehoslovaciei în momentul în care Germania a dezmembrat-o, ocupând regiunea Teschen la 2 octombrie 1938 – așadar, cu un an înainte ca Polonia însăși să fie desființată în același fel de Germania și URSS).

În plan intern, anii ’20 au fost, în Germania, foarte agitați și violenți, cu încercări de lovituri de stat, revolte armate, tentative de revoluție a comuniștilor și cu secesiuni ale unor landuri. Guvernul de la Berlin a făcut apel la Aliați, să fie lăsat să-și mărească fie și temporar armata pentru a înăbuși aceste anarhii și pentru a restabili ordinea în țară. Franța s-a opus.

Urmarea tuturor acestor împrejurări a fost, previzibil, eludarea de către Germania a restricțiilor din tratatul de la Versailles. S-au înființat niște trupe paramilitare cu depozite ascunse de muniție și armament și cu fabrici care produceau în secret arme.
Au apărut asasinatele comise împotriva celor suspectați că ar fi spioni ai Aliaților și că ar putea dezvălui amănunte despre aceste activități secrete.

Odiseea daunelor impuse Germaniei a fost, în sine, o mostră de inabilitate a Aliaților, care s-au lăsat convinși de Franța să se comporte de-a dreptul absurd, alimentând în tabăra învinșilor resentimentele și dorința de revanșă.

Germania a fost constrânsă la plata unor sume exorbitante. Marile Puteri învingătoare au ignorat rapoartele unor economiști celebri care avertizau că un cuantum prea mare al datoriilor va duce la blocaj economic și politic.

  • martie 1919, un grup de experți întocmește un raport care fixează despăgubirile la 30 de miliarde de dolari (echivalentul a 859 de miliarde de dolari la valoarea din 2017) plătibili în 30 de ani. Berlinul nu e de acord, dar clauza îi e impusă în tratatul de la Versailles.

Sumele stabilite depășesc, pur și simplu, puterea de plată a țării, care traversează după încheierea războiului și fuga împăratului un haos social și o puternică recesiune economică. În 1919, Germania avea un PIB de 13,3 miliarde de dolari (echivalentul a circa 380 de miliarde de dolari acum).

  • 6 aprilie 1920: nemulțumită că nemții nu achită datoria și insensibilă la argumentul că banii ceruți nu existau fizic, Franța profită de incapacitatea Germaniei de a se apăra și ocupă militar centrele industriale Frankfurt și Darmstadt. Este doar o demonstrație de forță și armata franceză se retrage pe 17 mai, dar gestul mărește și mai mult ura și frustrarea învinșilor, mai ales că în special trupele coloniale franceze (din Africa) comit violuri, brutalități, răpiri și crime.

În 1921, Comisia de Reparații întrunită la Londra (25 aprilie – 5 mai) stabilește o nouă sumă de plată pentru Germania învinsă: 132 de miliarde de mărci aur (echivalentul a 442 de miliarde de dolari la valoarea din 2017). Se reduc, așadar, daunele la aproape jumătate. Nemții nu acceptă inițial, dar fără armată, confruntați cu revoluția internă și prăbușiți economic, cedează pe 10 mai, când Aliații amenință că vor ocupa iar bazinul industrial Ruhr, vital pentru țară.

Aceste pretenții ale Aliaților împing situația într-o fundătură, pentru că Germania n-are de unde să scoată banii (nici nu a plătit, de altfel) și în scurt timp intră în incapacitate de plată.

  • 13-17 martie 1920: Wolfgang Kapp, fost parlamentar, organizează un puci pro-monarhist la Berlin, susținut de trupe ale baronului Von Luttwitz și cu încuviințarea generalului Erich Ludendorff, fostul șef al Marelui Stat Major german în timpul Primului Război Mondial. Kapp se autoproclamă cancelar, dar puciul eșuează.

    Milițiile intră în Berlin și pun capăt puciului inițiat de naționalistul Kapp. Sursa foto: Bundesarchiv

  • 2 ianuarie 1923, la Conferința interaliată de la Paris, Franța își impune punctul de vedere care se traduce printr-o linie dură față de Germania prăbușită în haos. Franța și Belgia amenință din nou Berlinul că vor ocupa Ruhrul dacă nu primesc miliardele stabilite tot de ele drept despăgubiri. Imperiul Britanic se opune și încearcă aplanarea situației.
  • 11 ianuarie 1923: amenințarea este pusă în practică și zeci de mii de soldați francezi și belgieni invadează partea de Vest a Germaniei, ocupând bazinul carbonifer la Ruhrului, cu marile sale orașe industriale.

Germania își retrage ambasadorii de la Paris și Bruxelles, iar populația locală din Ruhr declanșează rezistența pasivă. Noile agresiuni comise de trupele de ocupație alimentează discursul presei și al partidelor de dreapta, care acuză trupele franco-belgiene de atrocități. Evenimentele produc o impresie foarte proastă la Londra și în SUA.
Implicarea marilor bănci, în special americane, în planurile de reorganizare a datoriei de război germane alimentează teoria conform căreia țara este victima unei conspirații.

  • 15 august 1923: cursul de schimb al dolarului american urcă dramatic și ajunge la 4.000.000 de mărci germane, de patru ori mai mult decât în prima zi a lunii.
  • 1 septembrie 1923: un dolar american = 10.000.000 mărci germane.
  • 24 septembrie 1923: cancelarul german Stresemann cere încetarea rezistenței pasive a populației în bazinul industrial Ruhr, aflat sub ocupație franco-belgiană. Măsura îi scoate din minți pe naționaliști și îndepărtează populația de forțele democrate.
  • 26-30 septembrie 1923: o parte a trupelor paramilitare înființate pentru a eluda prevederile tratatului de pace încearcă să dea o lovitură de stat, să-l răstoarne pe cancelarul german Stresemann și să instaleze un guvern naționalist. Puciul este înnăbușit de viitorul mareșal Feodor von Bock, în acel moment maior. Dolarul ajunge la un curs de 60.000.000 de mărci germane. Prețurile produselor cresc, în magazine, inclusiv pe parcursul zilei, de la o oră la alta. Populația e disperată.

Bancnota de 50.000.000 de mărci, lansată la 1 septembrie 1923. Inflația în Germania crescuse atât de mult, încât prețurile se schimbau de mai multe ori chiar pe parcursul zilei. Un dolar ajunsese să valoreze 60.000.000 de mărci

  • noiembrie 1923: dolarul american ajunge la halucinantul curs de schimb de 4.210.500.000.000 mărci germane. Economiile de-o viață ale familiilor dispar într-o clipită, salariile nu mai au nicio valoare, nivelul de trai se prăbușește într-o prăpastie fără fund. Energiile canalizate la începutul anului împotriva Franței invadatoare se întorc împotriva propriului guvern, care consimțise să reînceapă plata despăgubirilor de război. În peisaj apar tot mai des grupuri extremiste care sunt ascultate tot mai atent de muncitorii rămași șomeri și de funcționarii care muncesc pe salarii fără valoare.
  • 8-11 noiembrie 1923: are loc celebrul „puci de la berărie“ din München, când în scenă intră necunoscutul Adolf Hitler, aliat al generalului Erich Ludendorff, eroul din război al armatei germane. Această alianță aparent neobișnuită între un nobil german și un caporal ajuns lider de partid extremist spune însă destule despre sprijinul pe care naziștii l-au primit, în ascensiunea lor, de la cercurile bogate și influente ale Germaniei. Ludendorff și Hitler încearcă să răstoarne guvernul landului Bavaria. Tentativa eșuează, Hitler e arestat și judecat, dar discursul său tranșant, revanșard și agresiv, devine extraordinar de popular. Procesul se transformă într-un triumf uriaș al lui Hitler, devenit din acuzat acuzator, iar judecătorii sunt obligați să mute ședințele la Leipzig. Pucistul este condamnat la cinci ani de închisoare, din care execută unul singur. În acest interval scrie celebra Mein Kampf. Între timp, Germania traversează o criză cumplită. Guvernul federal concediază 700.000 de angajați la stat și contractează împrumuturi externe. Tensiunile cresc exploziv în societatea germană.

Voluntari naziști în timpul puciului lui Hitler, din 1923. FOTO: Bundesarchiv

  • 9 aprilie 1924: o echipă de experți condusă de americanul Charles Dawes publică un plan care prevede reorganizarea băncii centrale a Germaniei, Reichsbank, sub control internațional. Se dorea reluarea plăților de către învinși la nivelul de 1 miliard de mărci aur anual. Nemții acceptă pe 16 aprilie și planul intră în vigoare pe 1 septembrie. Planul Dawes a funcționat patru ani, până în 1928, dar și de această dată doar parțial, pentru că Germania n-a achitat toate sumele stabilite.
  • 1 iulie – 17 august 1925: armata franco-belgiană evacuează Ruhrul după doi ani și jumătate de ocupație. În urmă rămân acuzații de violențe, violuri, jafuri și chiar crime împotriva civililor germani.
  • 5-16 octombrie 1925: are loc conferința de la Locarno, soldată cu un acord socotit istoric în acel moment, în realitate evenimentele ulterioare dovedindu-l o gigantică gafă diplomatică generată de lipsa de viziune a aliaților învingători. S-au semnat mai multe documente, dar cel mai important a fost tratatul mutual de garanție între Germania, pe de o parte, și Franța și Belgia, pe de alta. Berlinul se angaja să respecte frontierele existente LA GRANIȚA VESTICĂ. Marea Britanie și Italia erau garanții internaționali ai acordului.

Însă, dacă Franța obținea, aparent, ceea ce-și dorise, în schimb tratatul împărțea de facto Europa în două categorii de state: unele cu granițe garantate (la Vest) și altele cu granițe negarantate (la Est).
S-a încercat atenuarea sentimentului că au apărut două categorii de țări chiar în sânul taberei învingătoare, semnându-se și tratate de arbitraj între Germania, pe de o parte, și Cehoslovacia și Polonia, pe de alta. Franța garanta ultimelor două sprijinul în cazul unei agresiuni germane. Dar gafa diplomatică fusese făcută, arbitrajul – avea să se dovedească – nu a rezolvat nimic, iar în cele din urmă nici măcar garanția dată de nemți Franței și Belgiei n-a mai valorat o ceapă degerată, după ce aceștia au „rezolvat“ diferendele teritoriale cu aliații „de mâna a doua“, cu granițe „negarantate“.

  • 7 iunie 1930: se adoptă planul Young, ultima încercare de a rezolva problema despăgubirilor de război. De data aceasta, SUA și Imperiul Britanic își impun punctul de vedere în fața Franței și dau satisfacție Germaniei. Datoria este redusă la 38 de miliarde de mărci aur, iar Comisia reparațiilor de război este desființată. Francezii sunt furioși, premierul Raymond Poincare (artizanul invaziei din 1923) demisionează, avertizând că, odată rupte „lanțurile Tratatului de la Versailles“, drumul Germaniei spre o nouă agresiune este deschis. Pentru Franța, care se recupera foarte greu după Marele Război în special din cauza proastei gestionări a situației de către guvern și autoritățile centrale, pierderea resurselor Germaniei reprezintă o lovitură economică foarte grea.

Nici acest ultim plan nu e pus în practică.

  • 14 septembrie 1930: au loc noi alegeri pentru Reichstag. NSDAP, partidul pucistului din 1923, obține 107 mandate, afirmându-se pentru prima dată ca o forță politică de prim rang în Germania.

Rezultatul alegerilor din septembrie 1930. Pentru prima oară, NSDAP, partidul național-socialist al lui Hitler, devenea a doua forță a Parlamentului german. Sursa infografului: http://www.dhm.de

Urmează recesiunea mondială și, la Berlin, ascensiunea la putere a unui tânăr politician de dreapta abil, agresiv și charismatic, susținut în discursul său revanșard, revizionist și antisemit de industriașii și nobilii germani, dar și de populația sătulă de criză, haos și umilințe: Adolf Hitler.

Anunțuri