Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial (IV): „Non mi piace”, cum s-a opus Anglia şansei de a-l stopa pe Hitler fără război, de ce a schimbat Italia taberele şi cum a jucat Spania anilor ’30 rolul Siriei de azi

7 martie 1936, a doua mare provocare a lui Hitler la adresa Occidentului: Germania reocupă zona demilitarizată a Rinului, denunţă tratatele de la Versailles şi Locarno. Franţa se sufocă de indignare şi cere intervenţie armată imediată, Anglia se opune, Italia refuză să condamne, alături de Aliaţi, gestul Germaniei.

Dacă am căuta cu orice preț o paralelă între starea lumii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial și situația de acum, azi ne-am afla, probabil, în echivalentul intervalului 1935 – 1937.
În Europa, Rusia joacă rolul Germaniei de atunci.
Turcia este alt stat important căzut în mâinile unui dictator și care azi balansează imprevizibil pe plan extern, așa cum a fost Italia în anii ’30.
În Extremul Orient, sceptrul expansionismului a trecut de la Japonia (atunci) la China (acum).
Occidentul democratic a rămas frământat de probleme interne, ispitit să le cedeze unor puteri totalitare, violente și fără scrupule. Aliații euroatlantici speră, de fiecare dată, să potolească agresorii puternici dându-le satisfacție cu prețul sacrificării altor state, mai mici.
Siria este acum scena războiului civil unde puterile lumii se măsoară indirect, aşa cum s-a întâmplat între 1936-1939 în Spania.

Evident că istoria nu se repetă la indigo. Nici n-ar avea cum să se întâmple asta (mai ales că la mijloc există bomba atomică). Dumnezeu nu se ocupă cu xeroxarea indivizilor și nici a poveștii lor.
Dar, în ultimul deceniu, Rusia lui Putin a sfidat toate tratatele și regulile internaționale, agresându-și vecinii pe care îi consideră aparţinând „de drept” sferei sale de influenţă. A invadat Georgia și Ucraina, menține trupe de ocupație în Moldova, duce un război nevăzut împotriva Occidentului și, prin mijlocirea propagandei, cu mijloace moderne, încearcă destrămarea Uniunii Europene.
În anii ’30, Hitler aducea „la patria mamă” Austria și diverse regiuni locuite de minorități germane. Putin folosește acum același pretext pentru a anexa Crimeea, pentru a ocupa Estul Ucrainei și a se amesteca în Caucaz, Țările Baltice, Basarabia. Falimentară în anii ’30, politica împăciuitoristă a Occidentului democratic este reluată acum.

Erdogan, noul sultan al Turciei, visează la rolul de jucător cu anvergură mondială, de lider al lumii musulmane și nu ezită să șantajeze Europa, să lichideze democrația și societatea civilă din interiorul propriei țări, să se angajeze în conflicte militare. Mussolini voia şi el reînvierea Imperiului Roman, colonii pentru Italia și depășirea etichetei de „putere săracă” a Europei.
Turcia e azi în NATO, legată de tratate cu Occidentul, dar nu uitați că și Italia a fost în tabăra Aliaților până în 1936. Doar conflictul cu Anglia, atunci când Italia a invadat Abisinia, a făcut-o să basculeze în partea opusă.
Greu de crezut, dar și situația din Extremul Orient are simptome îngrijorătoare. Japonia era la începutul secolului trecut puterea dominantă în Asia, singura țară industrializată din afara Europei şi Americii, aflată într-o puternică ascensiune. Era „Tigrul Asiei”. Dar intențiile sale expansioniste se ciocneau de sferele de influență ale puterilor albe: SUA și Marea Britanie. Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor ’30 a făcut ca SUA și alte peste 40 de țări să impună taxe vamale pentru produsele importate, pentru a-și proteja propriile industrii. Direct afectată a fost Japonia, a cărei populație crescuse exploziv, de la 50 la 70 de milioane de locuitori între 1915 și 1930, și cu o dezvoltare industrială similară (fabricile care produceau oțel crescuseră de la 50 la 148). Japonia se sufoca în propria insulă și, în același timp, rumega frustrarea că nu este tratată conform cu puterea sa.
E inutil să amintesc ce se întâmplă azi cu China, o dictatură în plină expansiune economică și militară. Iar SUA tocmai au reintrodus taxele vamale pentru oțelul chinezesc…

Revenind la serialul în care creionez circumstanţele care au dus la ultimul război mondial: am ajuns la momentul 1935 – 1937, când s-au petrecut, pe trei continente diferite, evenimente care n-ar fi trebuit să le lase politicienilor de atunci nicio urmă de îndoială asupra a ceea ce urma:

– Germania a călcat în picioare Tratatul de la Versailles reocupând zona demilitarizată a Rinului,
– Italia a invadat și ocupat Etiopia (Abisinia), sfidând întreaga comunitate internațională,
– Japonia a invadat China, lovind direct interesele anglo-americane din Orientul Îndepărtat.

În Europa, Hitler – care încolăcise Germania cu partidul său, lichidând opoziția atât în societatea civilă, cât și în propriul anturaj – comite a doua din cele patru mari sfidări care au precedat războiul: reocupă zona demilitarizată a Rinului. El mută astfel frontul de atac cu 150 de kilometri mai aproape de Franța. Asta, după ce, în 1933, reîncepuse înarmarea țării, încălcând fățiș restricțiile Tratatului de la Versailles.
S-a mai produs un moment capital în acești ani cruciali: Italia a părăsit tabăra Aliaților, trecând de partea Germaniei.

Am scris, până acum,
– de ce, în anii ’20, germanii au început să privească spre Hitler:
https://mateiudrea.wordpress.com/2017/09/16/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-i-nebunia-nemtilor-de-ce-a-ajuns-hitler-la-putere/
– cum a câștigat alegerile Partidul Nazist:
https://mateiudrea.wordpress.com/2018/03/20/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-2-nazistii-au-castigat-alegerile-democratic-national-socialistii-lui-hitler-au-luat-44-invocand-o-conspiratie-mondiala-impotriva-germa/
– ce s-a petrecut în Germania în primii doi ani cu Hitler în fruntea țării, 1933-1935, cum a fost lichidată opoziția internă și cum au sfârșit în fața plutoanelor de execuție foștii săi tovarăși de drum din partid, cu corolarul decretului în care se proclama uniunea indivizibilă între Partid și Stat:
https://mateiudrea.wordpress.com/2018/03/26/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-noaptea-cutitelor-lungi-drumul-spre-dictatura-intai-dizolvi-opozitia-apoi-partidul-e-statul-la-final-crimele/

Iată acum episodul 4 din drumul lumii spre Al Doilea Război Mondial – faptele simple și amănuntele relevante. Fără clișee, propagandă și povești romanțate pentru public:

  • 14 iunie 1934: are loc, la Veneția, prima întâlnire Hitler – Mussolini. Momentul este fabulos. „Non mi piace” („Nu îmi place”), îi șopteşte Ducele unuia din apropiați atunci când îl vede pe cancelarul german coborând din avion. Hitler, cu haina sa de ploaie de culoare cafenie și cu pălăria Homburg, contrastează violent cu uniformele fasciste înzorzonate ale italienilor care-l înconjoară. Mussolini şi Hitler vorbesc despre virtuțile dictaturii și fac schimb de idei despre specificul german și italian al doctrinelor.
    „Un călugăr războinic”, îşi caracterizează Mussolini oaspetele, după plecarea acestuia.
  • 3 aprilie 1935: Marea Britanie recunoaște public, după doi ani în care guvernul a refuzat să accepte pericolul, că Germania a egalat-o deja ca număr de avioane de război. Este un șoc enorm. Informația îi este furnizată ministrului de externe Eden chiar de Hitler, într-o vizită la Berlin, la sfârșitul lunii martie. Cu toate acestea, Parlamentul britanic majorează moderat fondurile destinate înarmării. În scurt timp, nemții vor depăși Imperiul ca forță aeriană și diferența va continua să crească în anii următori.
  • 14 aprilie 1935: Italia, Franța și Marea Britanie țin la Stressa o conferință la capătul căreia condamnă înarmarea Germaniei. Însă britanicii, prin premierul MacDonald, lasă clar de înțeles că n-au de gând să recurgă la represalii, iar Mussolini, în discursul său, subliniază că e dispus să apere „pacea Europei“. Pentru toți ceilalți, nuanța dictatorului italian este ca un clopot de alarmă: devine clar că Italie e pe cale să pornească un război în Africa, unde vrea să-și construiască un imperiu colonial. 
  • 2 mai 1935: căutând să calmeze vehementa opoziție a comuniștilor din propria țară, ministrul de externe francez Pierre Laval merge la Moscova, unde semnează un pact franco-sovietic care garantează asistența mutuală împotriva agresiunilor pentru următorii 5 ani. Are loc în un episod celebru: Stalin se interesează câte divizii are armata franceză și cum e organizată. După discuție, Laval îi spune dictatorului sovietic: „Nu puteți face ceva pentru încurajarea religiei și a catolicilor în Rusia? M-ar ajuta foarte mult în relațiile cu Papa“. Stalin îi răspunde sec: „Aha! Câte divizii are Papa?“. 
  • 15 mai 1935: urmare a acestui tratat, Stalin face o declarație publică în care aprobă măsurile inițiate de Franța în privința forțelor armate, inclusiv mărirea stagiului militar. Brusc, comuniștii francezi își schimbă poziția și încep să susțină zgomotos serviciul militar de doi ani. Laval face însă o gafă diplomatică de proporții la întoarcere, când oprește la Cracovia pentru a participa la funeraliile mareșalului Pilsudski și, în discuțiile cordiale cu Herman Goring, își manifestă antipatia și neîncrederea față de sovietici. Informațiile sunt trimise de nemți imediat la Moscova. 
  • 18 iunie 1935: Marea Britanie face una din cele mai mari erori ale istoriei sale, semnând cu Germania un tratat naval care echivalează cu sfârșitul de facto al aranjamentelor de pace de după Primul Război Mondial.
    Parafarea documentului este și azi de neînțeles. Germania nu avea voie, conform Tratatului de la Versailles, să dețină mai mult de 6 vase de luptă de cel mult 10.000 de tone și alte 6 crucișătoare de cel mult 6.000 de tone. Dar britanicii descoperă că Germania tocmai terminase de construit Scharnhorst și Gheisenau, două crucișătoare de câte 26.000 de tone, încălcând brutal restricțiile. Sfidarea e totală, pentru că aceste capodopere ale tehnicii de luptă nu puteau fi construite în mai puțin de doi ani, ceea ce demonstra indubitabil că, imediat după preluarea puterii, naziștii au început reînarmarea. Pentru ca Scharnhorst și Gheisenau să fie gata în 1935, lucrul la ele trebuia să fi început în 1933.
    În fața provocării, britanicii reacționează neașteptat. Guvernul – la inițiativa Amiralității – acceptă situația și încheie un tratat prin care se stabilește că forțele navale germane nu trebuie să depășească o treime din forța celor britanice. În plus, englezii acceptă ca Germania să construiască submarine (interzise categoric în tratatul de pace de după Primul Război), cu mențiunea că trebuie să fie până la 60% din forța britanică și, în situații excepționale, această proporție poate urca la 100%.
    Acordul este incredibil prin consecințele sale. În timp ce Marea Britanie apelează la Liga Națiunilor pentru a protesta împotriva reînarmării Germaniei, semnează în paralel o înțelegere care desființează tocmai restricțiile acordului de pace! Britanicii nu și-au înștiințat aliații de această înțelegere. Liga Națiunilor e puternic lovită, ca și Franța. Germania devine stăpâna Mării Baltice. Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca – țări care până atunci ridicaseră vocea pentru a se opune politicii periculoase a Germaniei – sunt reduse la tăcere, în fața noii situații.
    În plus, tratatul naval înseamnă, de fapt, că porturile germane vor lucra la capacitate maximă pentru armată în următorii doi ani.
  • 21 iunie 1935: Hitler ține în Reichstag un discurs celebru, în care le arată anglo-francezilor biciul și zăhărelul – în fond, un magistral amestec de ipocrizie și minciuni interpretate cu mult talent actoricesc. Acuză tratatul încheiat de Franța cu URSS pe 2 mai 1935 ca fiind unul periculos pentru Germania, dă asigurări că nu vrea alipirea Austriei și anunță că e dispus să semneze un nou tratat de garantare a granițelor, dacă și ceilalți vor s-o facă. Simultan, cere dreptul Germaniei la reînarmare (lucru care se întâmpla deja) și la posesiunea de colonii. Cere aplicarea principiului naționalităților în Austria, pentru ca aceasta „să revină la patria-mamă“.
  • 2 august 1935: moare președintele Germaniei, Paul von Hindenburg, la 87 de ani. În aceeași lună, pe 19 august, Hitler organizează un plebiscit prin care obține și prerogativele prezidențiale, păstrându-le pe cele de cancelar.
    A doua zi, pe 20 august, armata îi jură credință.
  • 15 septembrie 1935: sunt adoptate Legile rasiale de la Nürnberg, prin care evreii pierd dreptul la cetățenie. Discriminările împotriva lor primesc cadru juridic.
  • 3 octombrie 1935: Italia invadează singurul stat african independent, Abisinia (Etiopia).
    Acesta este alt moment cheie în pregătirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Membră a Ligii Națiunilor, Etiopia cere intervenția comunității internaționale. Marea Britanie își asumă rolul conducător în represaliile decise de Liga Națiunilor. O face însă doar la nivel declarativ, pentru că, în realitate, premierul Baldwin urmărește numai câștigarea alegerilor interne și nu apărarea drepturilor unor țări mai mici sau pacea mondială. Flota britanică, deplasată la Alexandria (Egipt), nu intervine pentru a opri transportul trupelor italiene, prin Canalul Suez, către Africa. Embargoul dispus de Liga Națiunilor presupunere stoparea împrumuturilor financiare și a exportului de materii prime către Italia, dar textul este conceput de așa natură încât efectul sancțiunilor este nul, pentru că nu se referă la petrol și oțel – elementele esențiale.

Franța, care se teme deja de Germania, e foarte conciliantă cu Italia, socotind că o poate păstra în tabăra anti-Hitler. În același timp, atitudinea Angliei – verbal vehementă – stârnește furia italienilor și a lui Mussolini.
În consecință, britanicii și Liga Națiunilor eșuează complet, iar dictatorul italian se acoperă de glorie. Pe 5 mai 1936, Mussolini anunță înfrângerea etiopienilor și ocuparea țării. Italia balansează către Germania, în contrapondere la conflictul cu britanicii.
Acest balans schimbă raportul de forțe în Europa. Dacă până în 1936 au fost trei mari puteri (la acea dată, Italia era socotită o mare putere) contra una, după criza etiopiană scorul a devenit egal, două contra două.

  • 18 decembrie 1935: îngrijorat de Pactul franco-sovietic, Hitler îi spune ambasadorului Poloniei la Berlin că „Germania se opune cu hotărâre oricărei cooperări a Occidentului cu Rusia“.
  • 27 februarie 1936: Parlamentul de la Paris ratifică Pactul franco-sovietic.
  • 7 martie 1936: Germania denunță tratatul de la Locarno, prin care garanta frontierele vestice ale Franței și Belgiei și accepta arbitrajul pentru litigiile cu Polonia și Cehoslovacia. Concomitent, trupele germane trec granița zonei demilitarizate a Rinului, stabilită prin Tratatul de la Versailles. Este marea sfidare a anului 1936, prin care Fuhrerul dă, simultan, mai multe lovituri. Pe de o parte, testează hotărârea Aliaților, ca să vadă cât de hotărâți sunt să apere tratatele. Pe de alta, își înfruntă generalii, care se tem că francezii vor invada Germania într-un moment în care armata acestei țări e încă o caricatură, câteva divizii prost înarmate, incapabile să opună rezistență. Hitler se acoperă, finalmente, de glorie, câștigând o reputație gigantică în țară și în exterior.

Episodul crucial este gestionat magistral de Hitler, care își zăpăcește inamicii. În aceeași zi, în timp ce trupele germane reocupă zona demilitarizată Rhenania, încălcând articolele 42, 43 și 44 ale Tratatului de la Versailles, ministrul de externe Hermann von Neurath îi convoacă pe ambasadorii britanic, francez, italian și belgian și le propune un pact pe 25 de ani, prin care ambele părți ale frontierei de pe Rin să fie demilitarizate, precum și un pact de limitare a forțelor aeriene și negocierea unor pacte de neagresiune.
Dar, tot în aceeași după-amiază, Hitler vine în fața Parlamentului și anunță că reocupă regiunea Rinului. El declară această operațiune „simbolică“. Patrulele armatei germane au ordin clar să se retragă imediat, dacă Aliații trec, la rându-le, granița.

Franța, prin premierul Sarraut și ministrul de externe Flandin, reacționeză furios, face apel la aliați și la Liga Națiunilor și amenință cu mobilizarea generală. Oficialii francezi așteaptă însă un semn de sprijin de la Marea Britanie.

  • 11 martie 1936: Pierre Flandin, ministrul de externe al Franței, vine la Londra pentru a-i convinge pe britanici să i se alăture țării sale în încercarea de a-l stopa pe Hitler. Eșuează.

Discuțiile din acest moment au un rol major în concluzia francezilor că au rămas singuri. Flandin propune ca Franța și Anglia să mobilizeze simultan forțele armate și anunță că a discutat deja cu țările „Micii Antante“ (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) și cu alte state, toate fiind dispuse să li se alăture. Neville Chamberlain, viitorul premier, cel care va semna acordul de la Munchen în 1938, era la acel moment ministru de finanțe și cel mai influent membru al guvernului. „Am vorbit cu Flandin, subliniind că opinia publică nu ne va sprijini în sancțiuni de niciun fel. Părerea lui e că, dacă se menține o poziție fermă, Germania va ceda fără război. Nu putem accepta așa ceva ca o estimare valabilă la reacția unui dictator nebun“, scrie Chamberlain în jurnalul său. Francezilor le este refuzată și propunerea de a boicota economic Germania, iar Chamberlain vine cu o altă sugestie: ar fi dispus ca Aliații să renunțe la o colonie în favoarea Germaniei, dacă astfel se poate asigura pacea.

Invitat la politicianul Ralph Wigram, ministrul francez avertizează lumea politică britanică: „Dacă nu opriți Germania acum, totul s-a terminat. Franța nu mai poate garanta Cehoslovacia pentru că acest lucru va deveni geografic imposibil. Dacă nu veți menține tratatul de la Locarno, nu vă va mai rămâne decât să așteptați reînarmarea Germaniei, împotriva căreia Franța nu poate face nimic. Dacă nu opriți azi Germania cu forța, războiul este inevitabil, chiar dacă realizați o prietenie temporară cu Germania“.

Eforturile sunt zadarnice. Politicienii britanici vor să evite confruntarea cu Hitler. Lordul Lothian răspunde, referindu-se la remilitarizarea zonei Rinului: „În fond, nemții se duc doar în curtea lor din spate“. Premierul Baldwin îi spune lui Flandin că poporul său vrea pacea. Francezul pleacă realizând că atitudinea aliatului va face imposibil consensul în propria lui țară măcinată de certuri politicianiste, instabilitate guvernamentală și probleme economice.

  • 12 martie 1936: Franța, Italia, Marea Britanie și Belgia acuză, doar la nivel declarativ, încălcarea pactului de la Locarno. Britanicii se opun ferm oricărei sancțiuni aplicate Berlinului.

La Londra, lordul Snowden, un socialist, dă vina pe guvernele aliaților, spunând că toate propunerile de pace ale lui Hitler fuseseră ignorate și că poporul nu mai permite așa ceva. Și în Franța sunt disensiuni. Politicienii vor mobilizarea armatei și trimiterea unui ultimatum la Berlin. Generalii pledează pentru răbdare.
Fundamentală este însă, în deznodământul acestei crize, schimbarea relației dintre Hitler și generalii germani. Aceștia se opuseseră la planul de reocupare a malurilor Rinului, temându-se de reacția aliaților. Hitler i-a asigurat că totul va fi bine. „Dacă guvernul francez ar fi mobilizat armata care avea aproape 100 de divizii și forță aeriană, nu încape îndoială că Hitler ar fi fost obligat de propriul lui Stat Major să se retragă și s-ar fi dat o lovitură pretențiilor lui, fapt care se putea dovedi fatal pentru conducerea sa.“ (Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, Vol 1)

  • 18 iulie 1936: izbucnește războiul civil în Spania. Asasinatele comuniștilor ajunși la putere, politica și metodele pe care guvernul republican le aplică, naționalizările, teroarea declanșată împotriva bisericii, nobilimii, proprietarilor de afaceri și opozanților politici generează reacția forțelor de dreapta din această țară. Germania și Italia sprijină cauza generalului Franco în lupta cu comuniștii. De partea cealaltă, simpatizanții acestora din toată lumea se mobilizează să-i susțină. Uniunea Sovietică coordonează ajutorul pentru tabăra comuniștilor spanioli.
  • 25 octombrie 1936: se parafează axa Berlin – Roma. Apare Pactul Anticomintern, îndreptat împotriva bolșevismului. Cu aceasta, Italia părăsește tabăra aliaților și trece de partea Germaniei.
  • 18 noiembrie 1936: Berlinul recunoaște guvernul Franco în Spania și implică Wehrmachtul, cu oameni și armament, în războiul civil din Peninsula Iberică. Mussolini face la fel și în Spania ajung 5 divizii de „voluntari“ italieni. URSS îi sprijină pe comuniști cu armament greu și specialiști, iar Franța livrează către aceștia inclusiv avioane. Practic, toată lumea, cu excepția Marii Britanii, încalcă embargoul stabilit de Liga Națiunilor.
  • 28 mai 1937: noul premier al Marii Britanii este Arthur Neville Chamberlain, politicianul conservator sub conducerea căruia Aliații aveau să piardă avantajul strategic și militar în fața Germaniei.
  • 7 iunie 1937: Japonia invadează China. Din acest moment, conflictul niponilor cu Statele Unite devine inevitabil.Va urma.
Reclame