Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial (VI): Germania – „unicul agresor“. Delirantul an 1939: calculul greșit al lui Hiter, cum a căzut Polonia victimă propriilor ambiții, ședința Biroului Politic sovietic care „n-a existat“ și ciudata răzgândire a anglo-francezilor

Ultimele 6 luni de dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa au avut o densitate fantastică. România nu a lipsit din marea cacofonie diplomatică, deși eforturile guvernului de la București s-au îndreptat spre evitarea ostilităților.
Fără pretenția de a fi surprins evenimentele în uriașa lor complexitate, închei aici serialul dedicat anilor care au precedat izbucnirea marelui conflict. Cine a avut răbdare să citească și precedentele episoade va vedea că lucrurile nu au fost nici pe departe atât de simple precum sunt prezentate azi. În esență, războiul a pornit din cauză că fiecare dintre statele Europei și-a urmărit propriul interes, foarte îngust și meschin.
Anglia și Franța au vrut să conserve un statu-quo care le avantaja.
URSS pândea momentul să înainteze spre Vest fără să înfrunte democrațiile aliate unite.
Germania și Italia voiau rescrierea hărților și a sferelor de influență, nemulțumite de cum arătau acestea în urma tratatului de la Versailles, de după Primul Război Mondial.

Țările mai mici au fost, de asemenea, părtașe la vârtej.

„Scârba pământului, cred?“ „Sângerosul asasin al muncitorilor, presupun?“ Caricatură apărută în „The Evening Standard”, după semnarea pactului germano-sovietic. Dialogul sarcastic amintește de acuzațiile pe care, până atunci, regimurile nazist și cel sovietic și la aduseseră reciproc, pentru ca acum să bată palma peste cadavrul Europei.

Polonia, iliberală, egoistă și oportunistă, visa noi câștiguri teritoriale în dauna unor vecini mai mici (Lituania, Cehoslovacia) și era dispusă să bată palma (a și făcut-o, de altfel) cu dictatorii URSS și Germaniei.

România și-a concentrat toate eforturile în direcția recunoașterii și menținerii teritoriilor obținute în 1939. A mizat totul pe cartea Franței și avea să se prăbușească odată cu aceasta.

Cehoslovacia, fidelă Aliaților, a fost sacrificată cinic de aceștia pentru iluzoria țintă a unei păci cu Germania.

Ungaria s-a aliat cu toți cei care îi puteau oferi sprijin în revizuirea granițelor.

Iată, așadar, scurta cronologie a ultimelor luni care au precedat izbucnirea războiului.

– 10-16 martie 1939: dispare Cehoslovacia. Hitler îi cheamă la Berlin pe noul președinte cehoslovac Emil Hacha și pe ministrul de externe Hvalkovski și le cere să accepte „încrederea și protecția“ Germaniei. Este, de fapt, sfârșitul statului cehoslovac interbelic, pentru că documentele semnate statuează independența Slovaciei și a Ruteniei și „protectoratul“ german asupra Boemiei și Moraviei. Konstantin von Neurath, fost ministru de externe german, devine „protector“ al celor două regiuni.
Franța și Marea Britanie nu au nimic de spus în această ultimă operațiune contra fostului lor aliat, pe care nu l-au apărat. Totuși, sfârșitul tragic al Cehoslovaciei provoacă un cutremur la Londra și Paris, unde opinia publică și guvernele realizează brusc ce se întâmplă cu adevărat în Europa.

Acest moment se poate spune că a decis, de fapt, izbucnirea războiului între anglo-francezi și germani. Pentru că, în timp ce Marea Britanie și Franța și-au schimbat brusc politica, hotărând să înfrunte Germania cu orice preț, Hitler nu și-a dat seama de modificarea paradigmei, fiind convins că poate merge înainte pe drumul pe care apucase. Tocmai această schimbare la 180 de grade a politicii anglo-franceze le-a fost și încă le mai este imputată guvernelor de atunci, acuzate de lipsă de abilitate și de nerealism. Printre contemporanii cei mai avizați care au arătat cu degetul spre Aliați s-au numărat istoricul și strategul militar Sir Liddle Hart și premierul britanic din timpul războiului, Winston Churchill. Amândoi au afirmat că Marea Britanie și Franța au acționat în contratimp, fiind permisive cu agresiunea lui Hitler atunci când Germania nu reprezenta încă o forță militară, devenind brusc drastice în primăvara lui 1939, când adversarul își întărise semnificativ armata.

• 23 martie 1939: Germania realipește Memel, zonă care îi fusese luată prin tratatul de la Versailles și dată Lituaniei.
• 31 martie 1939: Hitler reia pretențiile asupra Poloniei despre care se vorbise în octombrie.

Despre ce este, de fapt, vorba: Germania, prin tratatul de la Versailles, pierduse printre altele și fâșia de pământ care separa teritoriul principal al țării de Prusia Orientală, rămasă ca o enclavă înconjurată de Polonia. Această delimitare teritorială îngreunează comunicațiile, dezvoltarea și apărarea regiunii. Așa că Germania solicită Poloniei să accepte ca pe teritoriul său să se construiască o cale ferată și o autostradă care să lege cele două bucăți din teritoriul german, iar căile de comunicație să fie supuse unui regim special, în afara controlului polonez. Se invocă, de către nemți, și faptul că pe teritoriul atribuit Poloniei în această zonă locuiesc mulți germani care ar suferi discriminări. Adevărul este la mijloc: e adevărat că Germania este incomodată, că o minoritate numeroasă locuiește acolo și că Polonia nu e nici pe departe cel mai bun stat pentru conlocuitori. În același timp, Gdansk, oraș-port luat Germaniei după WW 1 și declarat zonă sub administrația Națiunilor Unite, este locul unor provocări. Populația orașului este 90% germană, în zonă e și o mică garnizoană poloneză. Dar în localitate au apărut persoane care agită spiritele și încearcă să provoace incidente. Polonia se teme că, dacă permite construcția autostrăzii și a căii ferate, îi va fi știrbită suveranitatea.

Trebuie spus că guvernul de la Varșovia nu e, în anii ’30, nici pe departe unul democratic. În perioada interbelică, Polonia a fost ceea ce azi se cheamă regim iliberal, condusă cu mână forte de un număr restrâns de generali și de politicieni. În anii ’20, Polonia a semnat tratate cu URSS și Germania, refuzând apoi să mai colaboreze cu Franța și Marea Britanie în sistemul acestora de tratate. În 1938 a respins eventualul tranzit al trupelor Armatei Roșii spre Cehoslovacia, dacă e atacată de Germania. Mai mult decât atât, în iunie 1938, Polonia s-a raliat Germaniei, considerând că statul cehoslovac „nu mai e unul viabil“. Într-un act de orbire care azi pare irațional și inexplicabil, Varșovia a consimțit la agresiunea asupra vecinului său și a îmbrățișat ideea ca regiunile locuite preponderent de minorități să fie împărțite între Germania, Polonia și Ungaria. Restul țării, plănuiau liderii polonezi, urma să fie divizat în două mici state, Cehia și Slovacia. Se spera, nerealist, ca aceste mici entități să intre sub sfera de influență a Varșoviei, fără să se realizeze că prima beneficiară este Germania, noul contur al granițelor urmând să fie foarte periculos pentru propria țară.

Când Hitler a trecut la dezmembrarea statului vecin, Polonia a invadat, la rându-i, o zonă de frontieră, iar în primăvara lui 1939 a dat un ultimatum Lituaniei, cerându-i să restabilească de urgență relațiile cordiale cu guvernul de la Varșovia. Propunerea României de a intra într-o alianță defensivă care să vizeze eventuale atacuri dinspre Ungaria și Germania (nu doar dinspre URSS) a fost respinsă cu dispreț.

Totuși, în ciuda acestor antecedente care răcesc relațiile dintre Polonia și Marile Puteri aliate, Marea Britanie și Franța reacționează în primăvara lui 1939 pentru prima oară ferm, după șase ani de ezitări și concesii. La solicitarea impacientată a Varșoviei care începe (tardiv) să înțeleagă ce pericol o paște, este anunțat sprijinul total anglo-francez față de Polonia.

• 6 aprilie 1939: se semnează un pact mutual de asistență între Polonia, Franța și Marea Britanie.

În peisaj reapare și președintele american Roosevelt, care le adresează o scrisoare deschisă lui Hitler și Mussolini. Americanul cere garanții de securitate pentru 31 de state din Europa și Orient. Dictatorul german, consecvent liniei disimulante de până atunci, dezminte că ar plănui vreun război. El spune doar parțial adevărul: știe că Germania nu e încă pregătită, iar pe generalii săi și pe colaboratori îi liniștește garantându-le că războiul nu va izbucni mai devreme de 1944.

Purtat pe aripile propriilor succese inimaginabile chiar și pentru cei mai înfocați adepți (Churchill îi va compara prestigiul, în acea perioadă, cu cel al lui Napoleon în anii de glorie), Hitler e deja într-o altă lume. „Totul se bazează în mod esențial pe mine și pe existența mea, pe talentul meu politic. În plus, dat fiind faptul că nimeni, fără îndoială, nu se va bucura vreodată în istorie ca mine de încrederea întregului popor german, nu va exista probabil un om care să dispună de o mai mare autoritate ca mine. Existența mea reprezintă deci un factor inestimabil. Aș putea fi însă eliminat în orice moment fie de o mână criminală, fie de un nebun“, le spune el generalilor pe 22 august, când discută detaliile invaziei.
Credința mistică a Fuhrerului în propriul său destin, dar și încrederea oarbă a oamenilor nu sunt doar rezultatul propagandei, ci și al succeselor atât de facile obținute încă de la instalarea sa în fruntea Germaniei. El este ferm convins că „dibăcia“ sa va reuși să țină încă o dată departe de conflict Anglia și Franța.

• 19 august 1939: are loc celebra ședință secretă a Biroului Politic al Partidului Comunist din URSS.

Stenograma discuției a fost publicată în nr. 3 din 1939 al revistei „The International Law Review“, dar Uniunea Sovietică a negat decenii la rând existența acestei ședințe. Lipsa de transparență a sovieticilor și, apoi, a rușilor a făcut ca polemica să continue până azi. Cert este că ideile din acest document dezmințit atât de vehement se potrivesc perfect nu doar cu ideile de ansamblu ale conducătorilor URSS.

Conform documentului apărut în presă, Stalin ia, așadar, cuvântul în această ședință secretă a Biroului Politic și își explică strategia: statele occidentale trebuie încurajate să înceapă un război între ele. În acest timp, URSS își continuă campania de înarmare începută în urmă cu un deceniu și, la momentul potrivit, va invada continentul, urmând să zdrobească puterile europene epuizate de lupta între ele (este, de fapt, reconfirmarea strategiei enunțate public încă de la înființarea Uniunii Sovietice de către Vladimir Lenin).

Discursul este în acord cu stilul lui Stalin: „Pacea sau războiul. Această problemă a intrat în faza sa critică. Soluționarea depinde în întregime de poziția pe care o va adopta Uniunea Sovietică. Suntem absolut convinși că, dacă noi încheiem un tratat de alianță cu Franța și Marea Britanie, Germania se va vedea obligată să dea înapoi din fața Poloniei și să caute un modus vivendi cu puterile occidentale. În felul acesta, războiul va putea fi evitat și atunci evoluția ulterioară a acestei stări de lucruri va deveni periculoasă pentru noi. Pe de altă parte, dacă acceptăm propunerea Germaniei, pe care o cunoașteți, privind semnarea pactului de neagresiune, Germania, desigur, va ataca Polonia, intervenția Angliei și a Franței în acest război devenind inevitabilă. În aceste condiții, vom avea mai multe șanse de a rămâne în afara conflictului, așteptând cu mai multe avantaje momentul în care ne vom implica. Această poziție corespunde interesului nostru. Astfel, opțiunea noastră este clară: trebuie să acceptăm propunerea germană și să cerem misiunilor engleze și franceze să se întoarcă în țările lor. Vă repet, este în interesul nostru ca războiul să se declanșeze între Reich și blocul anglo-francez. Este esențial pentru noi ca acest război să dureze cât mai mult posibil, pentru ca ambele tabere să se epuizeze. De aceea trebuie să acceptăm pactul propus de Germania și să acționăm pentru ca războiul, odată declanșat, să se prelungească la maximum. În același timp, trebuie să intensificăm relațiile economice cu țările beligerante, pentru ca în momentul în care războiul va lua sfârșit noi să fim bine pregătiți“.

Ca urmare, delegațiile franceză și engleză sunt invitate să părăsească Moscova, unde încă mai încercau să negocieze un tratat de alianță cu URSS.

• 23 august 1939: se semnează tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS. Negocierile se derulează într-o viteză fantastică. Convorbirile au început la 3 august, iar 20 de zile mai târziu tratatul este deja semnat.

Fundamentală este anexa secretă a pactului Ribbentrop – Molotov (miniștrii de externe ai Germaniei și Uniunii Sovietice care au parafat documentul), prin care cele două puteri își împart Europa.

Protocolul adițional al Pactului Ribbentrop – Molotov, prin care Germania și URSS își împărțeau Estul Europei.

• 24 august 1939: Franklin Delano Roosevelt, președintele SUA, face un ultim apel public către Adolf Hitler, regele Victor Emanuel al Italiei și președintele Polonei, Ignacy Mosciski, propunându-le trei căi de soluționare a diferendului:
  a) negocieri directe germano-polone,
  b) arbitrajul internațional sau
  c) conciliere mediată de o a treia parte.
  Polonezii acceptă ultima dintre variante. Este prea târziu.
• 25 august 1939: cancelarul german se întâlnește la Berlin cu ambasadorul Marii Britanii și cere libertate de acțiune în Polonia. Ordinul de invadare a vecinului fusese dat de Hitler pentru 26 august, dar va fi amânat succesiv, cancelarul german sperând că va obține, până la urmă, neutralitatea Marii Britanii. Parlamentul de la Londra dă însă semnalul că nu va mai ceda, oferind puteri dictatoriale guvernului.
• 29 august 1939: Hitler cere venirea unul negociator polonez la Berlin în următoarele 24 de ore. Este repetarea strategiei aplicate în trecut în cazul Austriei și Cehoslovaciei.
• 30 august 1939: Polonia – încurajată de Marea Britaniei și Franța – nu cedează și răspunde prin mobilizarea armatei. Acesta este răspunsul Varșoviei la cererea ultimativă a lui Hitler.
  Este aici o întreagă serie de iluzii, calcule greșite și superficialități incredibile, de care toată lumea a dat dovadă în decursul lui 1939. La Londra și Paris se supraestimează capacitatea armatei poloneze, despre care se crede că va fi în stare să le țină piept germanilor. Lordul Halifax, ministrul britanic de externe, afirmă că Polonia are o valoare militară mai mare decât Rusia. Generalul Ironside, după ce a vizitat armata poloneză, îi descrie această forță lui Churchill în culori foarte favorabile. Se crede că Franța va strivi Germania înainte ca aceasta să apuce să înfrângă Polonia. În timpul acesta, polonezii încă mai mizează pe importante forțe de cavalerie, „nutrind convingerea patetică“ în rolul decisiv al acestora (Sir Lidell Hart), când, de fapt, această armă e revolută de 50 de ani.
• 31 august 1939: ultima zi de pace în Europa. Sovietul Suprem al URSS ratifică tratatul Ribbentrop-Molotov, risipind ultima fărâmă de îndoială a lui Hitler în privința faptului că sovieticii îl vor susține.
  Berlinul face o ultimă propunere de negocieri Poloniei, conținând 16 puncte. Documentul nu mai ajunge la Varșovia, deoarece între cele două țări comunicațiile fuseseră deja tăiate.
• 1 septembrie 1939: Germania atacă Polonia. Dramaticul eveniment are loc la numai un an distanță de momentul când guvernul polonez, visând la statutul de putere regională, aproba planurile revizioniste ale Germaniei în privința Cehoslovaciei.
  
• 3 septembrie 1939: Marea Britanie declară război Germaniei. În aceeași zi, 6 ore mai târziu, Franța o urmează. Începe, astfel, Al Doilea Război Mondial.