Etichete

, , ,

…Inima Contelui Stephan Burian von Rajecz, ministru de externe al Majestății Sale Împăratul Franz Josef, se prea poate să fi încetat o secundă să bată în seara fatidicei zile de 27 august 1916, când secretarul a năvălit intempestiv să-l anunțe că ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, dorește să înmâneze un document oficial.

Contele, om la 65 de ani și diplomat de carieră, știuse tot timpul, în vremea din urmă, că Mavrocordat avea să vină, doar că se înșelase grozav asupra momentului. Iar atunci când lumea întreagă face echilibristică pe lama unei baionete, greșeli de calcul precum cea comisă în privința românilor puteau însemna căderea în abis.

…chiar în clipa în care înaltul oficial austriac citea declarația de război a Regatului României împotriva Imperiului Austro-Ungar, trei armate române treceau Munții Carpați.

Pe cât de surprinși au fost conducătorii de la Viena, tot pe atât de nepregătiți au fost vameșii și grănicerii imperiali peste care au dat buzna soldații români. Unii au fost întrerupți din lectura presei, alții luați de pe toaletă. În doar câteva ore și cu minimă rezistență, avangarda Armatelor I, a II-a și de Nord a pus stăpânire pe toate pasurile care legau ținuturile românești de o parte și de alta a Carpaților Orientali și Meridionali.

Cu o întârziere de doi ani, Războiul I Mondial începuse și în ținuturile locuite de români.

Cum ne-a împins Rusia într-o alianță contra naturii cu Austro-Ungaria timp de 30 de ani

…dar cum a fost posibilă o asemenea lovitură de măciucă în creștetul imperialilor de la Viena și, prin ricoșeu, al aliaților lor de la Berlin? Căci la Pless, reședința împăratului german Wilhelm al II-lea, vestea a avut efectul „unei bombe“. Generalul Erich von Falkenhayn, șeful Înaltului Comandament German (OHL), cel care avea să plătească imediat, chiar cu postul, eroarea de apreciere comisă în privința României, nici nu a crezut, inițial, că informația e reală. Kaiserul Wilhelm, informat despre intrarea românilor în război la ora 22.30, în timp ce juca o partidă de cărți, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul“ și, pradă unei crize de deznădejde, a exclamat că războiul e „categoric pierdut“.

Toate aceste scene au fost posibile, în primul rând, prin doi oameni: Regele Ferdinand I al României și premierul Ion I. C. Brătianu. Cei doi au disimulat atât de bine intențiile reale ale statului pe care-l conduceau încât au evitat, până la capăt, un atac preventiv austro-german asupra României.

Povestea începe, însă, cu mult timp înaintea incandescentei zile de 27 august 1916. Mai precis, în friguroasa zi de 24 ianuarie 1859, atunci când, la București, se proclama Unirea Moldovei cu Țara Românească prin înscăunarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea

După acel pas, făcut sub umbrela protectoare a Franței și Marii Britanii, dar și sub ochii dușmănoși ai Rusiei, imperiul țarului a încercat, pe ocolite – pentru că tocmai pierduse Războiul Crimeei (1853-1856) și nu-și permitea să înfrunte iar puterea anglo-franceză – să blocheze sau să anuleze Unirea. Rușii n-au reușit, iar odată cu venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol I, prinț german de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1866, noul stat apărut la gurile Dunării s-a consolidat treptat.

Războiul ruso-turc din 1877-1878, în care românii au intervenit decisiv de partea trupelor țarului, este următoarea bornă importantă a poveștii noastre. După victoria ruso-română, la Congresul de pace de la Berlin (unde România n-a fost acceptată), Rusia a furat aliatului său partea de Sud a Basarabiei, românii primind în schimb o fostă provincie turcească săracă, înapoiată și total străină (la acea vreme) de corpul țării: Dobrogea.
Această tâlhărie specifică rușilor a stârnit furie în România și, pe o perioadă nedeterminată, profunde resentimente din partea poporului – lucru care, veți vedea, va cântări foarte greu în evoluția evenimentelor pe parcursul Primului Război Mondial.
Cert este că, după mizerabilul episod, în căutare de aliați care să protejeze țara împotriva Rusiei fără onoare și cuvânt, Carol I s-a îndreptat spre țara sa de origine, iar în 1883 România a aderat la Tripla Alianță (Germania – Austro-Ungaria – Italia). Pentru că țara era profund filofranceză, tratatul a rămas secret. În România, doar Carol I și liderii partidelor politice, premierii și miniștrii foarte importanți au știut de angajamentul care a fost reînnoit periodic timp de aproape trei decenii, ultima oară, chiar în 1913, cu un an înainte de izbucnirea războiului.

Se înșală profund cei care și azi, din motive diverse, continuă să pretindă că România și-ar fi trădat aliații în Primul Război Mondial, schimbând tabăra Puterilor Centrale cu cea a Antantei. Românii au căutat alianța cu Germania pentru că acest stat, la acea vreme puterea dominantă a Europei Continentale și principala forță economică a continentului, era garant al securității într-o zonă balcanică unde rușii aveau planuri seculare de extindere către Bosfor și Dardanele.

Alianța României cu Austro-Ungaria a fost una prin ricoșeu. Nu se putea obține protecția Germaniei fără să se semneze și un pact cu austriecii. Carol I a înghițit cu noduri hapul, dar numai temporar.
Lucrurile s-au degradat treptat din cauza Ungariei, componenta estică a binomului austro-ungar care încălecase națiunile din centrul Europei (polonezi, cehi, slovaci, sloveni, croați, bosniaci, români). În Vechiul Regat a crescut permanent, începând cu anii 1890, nemulțumirea față de modul în care maghiarii intensificau persecuțiile culturale și discriminarea politică a celor 3.000.000 de români din Transilvania. În pofida tuturor protestelor și a încercărilor de mediere, Budapesta a continuat cu înverșunare politica de maghiarizare.

„Nimic mai mult decât o bucată de hârtie fără semnificație”

Harta intrării țărilor în Primul Război Mondial

E greu de înțeles acum, după 100 de ani, solidaritatea și compasiunea existentă între românii despărțiți de munți. Când își spuneau „frați“, oamenii chiar asta simțeau. Și se purtau ca atare. România a finanțat în secret mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania. Biserica a jucat un rol foarte important în păstrarea identității poporului. Oficial, diplomația de la București a dus permanent o luptă pentru a stopa abuzurile administrației maghiare. Neoficial, a plătit amenzile date de unguri, le-a dat bani avocaților care-i apărau pe patrioții transilvăneni, a subvenționat școli și biserici românești.

Începând cu 1908, după ce Imperiul Austro-Ungar a anexat Bosnia, iar la București a preluat puterea un cabinet liberal filofrancez condus de tânărul premier Ionel I. C. Brătianu (fiul pașoptistului Ion Brătianu), România a schimbat macazul. Ruptura decisivă de Puterile Centrale a avut loc în perioada celor două războaie balcanice, 1912-1913. Nemulțumiți că Austria nu susține abordarea românească a crizei, conducătorii de la București s-au reorientat către Franța. În 1913, pe parcursul celui de-al doilea război balcanic, România a intervenit împotriva Bulgariei (care lupta deja cu Grecia și Serbia și tindea să devină principala forță militară din regiune după eliminarea turcilor din peisaj), primind ca răsplată Cadrilaterul.

Aceasta avea să se dovedească o primă gravă eroare politică și strategică. Eroare care ne-a costat foarte scump în toamna lui 1916.

De golirea de conținut a tratatului cu Puterile Centrale erau conștienți și austriecii. În 1913, contele Ottokar von Czernin, ministrul austro-ungar la București, caracteriza actul ca fiind „nimic mai mult decât o bucată de hârtie fără semnificație“.

Vorbele sale aveau să se adeverească mai curând decât s-ar fi așteptat cineva.

Schimbând taberele în ajunul războiului

Revenirea la putere a lui Brătianu în ianuarie 1914, după o guvernare conservatoare de 4 ani (cabinetele filogermanilor Petre P. Carp și Titu Maiorescu), a accelerat lucrurile. Francezii au angajat negocieri cu România pentru o aderare a acesteia la Tripla Alianță (Franța – Marea Britanie – Rusia). Diplomații francezi au mediat o reconciliere româno-rusă. În vara lui 1914, exact înainte de începerea Primului Război Mondial, țarul Nicolae al II-lea a făcut o vizită de prietenie în România. Pe parcursul acesteia s-au purtat negocieri secrete, iar ministrul de externe rus Serghei Sazonov a făcut un gest neașteptat și foarte important la nivel simbolic, însoțindu-l pe premierul Brătianu, într-o călătorie cu automobilul, dincolo de granița cu Transilvania. Era un fel de recunoaștere tacită a pretențiilor românești asupra acestei provincii istorice locuite de români.

Peste o lună, când ostilitățile între Marile Puteri au izbucnit cu violență, n-a mai surprins, deci, pe nimeni când Carol I a înștiințat Viena și Berlinul că România nu le va urma în război. Nu era vorba de o încălcare a tratatului cu Puterile Centrale din simplul motiv că alianța era defensivă, iar în acest caz fusese vorba de o agresiune a Austro-Ungariei împotriva Serbiei.

La nivel diplomatic însă, motivul oficial al acestei poziții exprimate de Regele Carol I a fost tocmai modul abuziv în care maghiarii se purtau cu românii aflați sub controlul lor. Carol a remis către Viena și Berlin un mesaj în care informa că nu poate mobiliza armata română împotriva Rusiei atât timp cât „chestiunea românilor din Transilvania a stârnit un val de sentimente potrivnice Ungariei din partea populației române“.

Cu toate astea, pe Carol îl rodea și afecta profund situația ingrată în care ajunsese. El, un prinț german, aliat prin tratat cu țara sa de origine, conducea o țară cu sentimente filofranceze și interese profund antagonice filiației sale. A convocat de urgență la Sinaia, pe 3 august, un Consiliu de Coroană.

– pe 28 iulie, Austro-Ungaria declarase război Serbiei (momentul zero al declanșării conflagrației),

– pe 1 august, Germania declarase război Rusiei,

– pe 3 august, Germania anunțase începerea războiului și împotriva Franței,

– pe 4 august, Marea Britanie avea, la rându-i, să declare război Germaniei.

Consiliul de Coroană convocat de Carol I a reunit membrii cabinetului Brătianu, politicieni cu experiență, lideri de partide și parlamentari de frunte. S-a votat, aproape în unanimitate, menținerea României în neutralitate.

Bătrânul rege a acceptat decizia țării sale, dar, obosit, deprimat și bolnav, s-a pregătit să abdice. Nu s-a mai întâmplat asta pentru că, pe 10 octombrie 1914, Carol a murit.

„Sărmanul Fritz”, cel mai bun dintre români

Frontierele Europei în 1914. Cea mai mare parte a continentului era împărțită între imperii: francez, german, austro-ungar, rus, britanic, otoman. Puține țări erau independente

Pe tron a venit astfel unul din personajele importante ale acestei prime părți a poveștii noastre: Ferdinand, nepotul lui Carol I.

Ajuns, la 49 de ani, în fruntea Regatului României într-un moment realmente de răscruce pentru țară și pentru lumea întreagă, Ferdinand a fost primit cu mare reticență. Socialiștii de import care poluau țara și se grupaseră în special în jurul unor ziare precum Adevărul își băteau joc de noul rege spunându-i „sărmanul Fritz“. Condus de presa cu simpatii socialiste și favorizat puternic de specificul local, se crea un curent popular conform căruia Ferdinand era alcoolic, incompetent, slab de minte și incapabil să conducă țara.

În realitate, Ferdinand – și el măcinat de dilemele unchiului său, sfâșiat între datoria de suveran și interesele țării, pe de o parte, și originea sa germană, pe de alta – era un tip deosebit de inteligent și cultivat. Cunoștea mai multe limbi, avea cunoștințe temeinice din domenii diverse ca botanica, arta, arheologia, teologia și muzica. Era însă timid, iar cei care-l cunoșteau spuneau, critic, că n-are voință și inițiativă. De ultimele două nu ducea lipsă soția sa, regina Maria, poate cel mai important personaj feminin din istoria României. Nepoată a Reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, Maria, de o inteligență sclipitoare și profund devotată țării de adopție, a avut grijă ca Ferdinand să adere și el, 100%, la cauza României.

Ferdinand și-a jucat în anii care au urmat în mod magistral mai întâi rolul de rege înclinat spre cauza Puterilor Centrale – atât cât a fost nevoie ca diplomații austrieci și germani să creadă până în ultima secundă că va opri trecerea României în tabăra Antantei –, apoi pe cel de lider al țării inclusiv în momentele cumplite ale înfrângerii și ale retragerii în Moldova.

Incredibilul Brătianu și credința sa în misiunea istorică de a-i elibera pe frații din Transilvania

Celălalt mare actor politic și personaj central al intrării României în război de partea Aliaților a fost premierul Ionel I. C. Brătianu. Școlit la Paris, indiscutabil patriot și devotat țării sale, Ionel Brătianu era în același timp un fel de despot oriental îmbrăcat în haine europene. Corupt și cinic, sufocând țara printr-o caracatiță clientelară, Brătianu junior poartă o vină uriașă pentru dezastrul din toamna lui 1916, în special pentru că a promovat în funcțiile de conducere, inclusiv la cel mai înalt nivel al Armatei, slugi incompetente, pentru că a furat sau a permis să se fure banii de armament și de instruire a trupelor și pentru că s-a amestecat iresponsabil în planurile militare concepute de generali capabili, dar marginalizați în această atmosferă care respira corupție și nepotism.

Acestea sunt însă lucruri despre care vom vorbi în alt episod. Acum este rândul laturii admirabile a acestui mare om de stat. Brătianu era un admirator al lui Cesare Borgia. Despre el se spunea că îl citește noaptea pe Machiavelli, pentru a-i aplica principiile ziua. A disimulat impecabil intențiile reale, reușind incredibilul într-o țară ciuruită de trădători și spioni, așa cum era România: să negocieze cu Antanta în timp ce liniștea Germania și Austro-Ungaria.

Ionel Brătianu avea reputația că ia deciziile cu o încetineală de-a dreptul exasperantă. Analiza de zeci de ori fiecare pas pe care îl făcea, încercând să prevadă și să soluționeze orice problemă s-ar ivi. Când îl presau să se decidă odată și-odată, dispărea din peisaj, refugiindu-se la moșia sa de la țară sau băgându-se în pat.

Avea toate obiceiurile și caracteristicile boierilor din perioada fanariotă. Se culca devreme, dormea după-amiaza, foarte des nu mai ajungea la birou și prefera să lucreze problemele de stat acasă. Lua deciziile ocolind căile legale și constituționale, sfătuindu-se cu prieteni, apropiați și colaboratori, în locul miniștrilor de resort. De aici concentrarea puterii într-un cerc restrâns și paralel cu instituțiile statului.

Brătianu junior pare să se fi pregătit toată viața pentru misiunea cea mare. Visa la unirea României cu Transilvania. „Va veni vremea când edificiul Austro-Ungariei va fi distrus. De aceea trebuie să fim pregătiți (…) să-i primim pe frații noștri din Transilvania“, i-a spus Ionel Brătianu, în noiembrie 1912, ministrului francez Camille Blondel.

Acest obicei oriental de a ocoli căile legale și instituționale a avut – pe lângă nenumăratele neajunsuri – și un avantaj, de această dată. Brătianu negocia cu reprezentanții Antantei direct, fără să informeze și Ministerul de Externe, reducând astfel la minimum pericolul ca Puterile Centrale să afle ce se petrece. Primejdia era imensă, pentru că în toamna lui 1914 intrase în luptă de partea Germaniei și Austro-Ungariei un alt imperiu, cel Otoman, iar în toamna lui 1915 celor trei li s-a alăturat Bulgaria. Serbia fusese cotropită, așa că Regatul României era aproape înconjurat, având de apărat o frontieră de două ori mai lungă decât linia frontului de Vest. Nemții și austriecii puneau mare presiune pe Brătianu și Ferdinand, amenințându-i chiar cu invazia pentru a-i forța să le livreze grânele și petrolul. Supuse blocadei navale, Puterile Centrale sufereau de foame și aveau nevoie disperată de carburant.

Magistrala înșelăciune pusă la cale de Ferdinand și Brătianu. Nemții ajunseseră să pună la îndoială evidențele

Linia frontului la 1 august 1916

Cel mai uimitor este modul în care Brătianu și Ferdinand au reușit să-i păcălească pe germani și austrieci. Puterile Centrale știau că România se pregătește să intre în război deoarece austriecii spărseseră codul diplomatic al italienilor și, în aprilie 1916, puseseră mâna pe toate negocierile lui Brătianu cu Antanta.
Pas cu pas, austriecii și nemții aflau astfel stadiul discuțiilor, ce cereau românii și ce voiau aliații, care erau clauzele militare și cele teritoriale. Un mesaj interceptat pe 30 iulie vorbea despre intrarea României în război pe 14 august. În acel moment, generalul Conrad von Hotzendorf, șeful Înaltului Comandament Austriac (AOK), a cerut un atac prin surprindere asupra României. Nu existau însă forțe disponibile pentru o asemenea operațiune într-un timp atât de scurt.

Jocul făcut de Brătianu și Ferdinand a reușit să deruteze oficialitățile Puterilor Centrale. Contele Ottokar von Czernin, ministrul austriac la București, afirma că acele criptograme interceptate și care vorbeau de negocieri avansate între România și Antantă sunt falsificate deliberat. După ce data de 14 august a trecut fără ca România să miște ceva, opinia lui Von Czernin a fost însușită de Înaltul Comandament German (OHL).

Mesajele diplomaților austrieci și germani de la București se băteau cap în cap cu cele trimise de reprezentanții militari. În timp ce ultimii vorbeau despre măsurile care indicau pregătirea României de război (permisiile ofițerilor anulate după 4 august, rechiziționarea cailor, căruțelor și mașinilor, chemarea rezerviștilor sub arme pe 5 august, prelungirea liniilor ferate rusești în Moldova etc), ceilalți erau convinși că Ferdinand nu va accepta un conflict cu Puterile Centrale. Von Czernin și baronul Hilmar von dem Bussche, ministrul german la București, se așteptau chiar ca regele să dea jos cabinetul filofrancez al lui Brătianu și să pună în loc unul filogerman, condus de Titu Maiorescu.

„Guvernele noastre susțineau că Brătianu este un om de onoare, iar regele un Hohenzollern. (…) Cine erau prostănacii? Noi, militarii, cărora rapoartele zilnice ne spuneau că acele pregătiri de mobilizare indicau fără rezerve că se va ajunge la război“, scria ulterior generalul Seeckt, participant la campania din România în toamna lui 1916.

Nemții ajunseseră să-i bănuiască pe austrieci că exagerează în scopul de a-i determina să le trimită mai multe întăriri. „Credeam că intrarea României în război, dacă avea să se întâmple în acest an, trebuia să aibă loc după strânsul recoltei, spre sfârșitul lui septembrie“, avea să explice ulterior generalul Falkenhayn.

În țara lui Caragiale: cum au venit și au plecat pe furiș semnatarii convenției istorice prin care România intra în război

Ultima pagină a convenției pe care Ionel Brătianu și reprezentanții Antantei au semnat-o pe furiș în casa lui Vintilă Brătianu pe 4 august 1916

Cum a fost posibilă această derută? Însăși semnarea tratatului de alianță între România și Antantă o poate explica. În cel mai pur stil românesc, actul s-a semnat într-o atmosferă plină de suspans și aproape tragicomică. Temându-se că va afla cineva, Brătianu a decis ca actul să se semneze cu 10 zile înaintea intrării în război, pe 17 august, la ora 11.00, într-un mod neobișnuit.

Ionel Brătianu a plecat într-o plimbare la un prieten, apoi s-a îndreptat pe jos spre casa fratelui său, Vintilă Brătianu.

Tot acolo, pe drumuri diferite și tot pe jos (și nu cu trăsura, pentru că birjarii ar fi putut vorbi, sau cu mașina, pentru că aceasta ieșea în evidență pe străzi), la Vintilă au venit și reprezentanții Antantei. Textul convenției a fost scris de mână, ca să nu existe riscul unei indiscreții a dactilografului.

După ce s-a semnat documentul, premierul României și reprezentanții Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei au părăsit casa „pe furiș, unul câte unul“.

Consiliul de Coroană a fost convocat pe 27 august, chiar în dimineața zilei când urma ca România să intre în război. Mobilizarea, pornită deja în secret, avea să fie declarată oficial tot pe 27 august.

Câteva ore mai târziu, în timp ce Mavrocordat înainta Austro-Ungariei declarația de război, trupele române treceau deja munții spre Transilvania.