Poate că, în locul tancurilor din anii ’70, pe sub Arcul de Triumf ar fi fost mai nimerit să defileze generalii la parada militară organizată pe 1 decembrie 2018, de centenarul Marii Uniri.

România avea în 2015, la 73.350 de militari activi și 80.000 de rezerviști, 1.248 de generali. Adică unul la 123 de soldați. De atunci, fără îndoială, numărul lor a crescut. Așa cum s-a întâmplat permanent în ultima sută de ani.

La Centenarul României, problemele de fond care au dus la tragedia colosală a poporului nostru în 1916 se regăsesc, toate, la locul lor, acolo unde erau și acum 100 de ani. Armata are aceeași subfinanțare cronică, aceeași supraîncărcare la vârf, aceeași lipsă de profesionalism și de competență a majorității ofițerilor, este subminată de aceeași politizare a instituției, de corupția endemică, nepregătirea soldaților, armamentul prost și învechit, de nepăsare.

Dar cum a fost acum 100 de ani?

…De departe cel mai oribil și mai înfricoșător capitol din istoria participării României la Primul Război Mondial îl reprezintă felul în care o clasă politică hoață la propriu a trimis la moarte sigură, în 1916, practic toți bărbații valizi din Vechiul Regat, sub comanda unor ofițeri, în copleșitoarea lor majoritate, incompetenți, lași și nepăsători cu soarta oamenilor din subordine.

Trierea cadrelor de conducere a oștirii s-a făcut greoi, cu prețul a sute de mii de vieți, și nu vă imaginați că vinovații au fost deferiți Curții Marțiale. Cei mai mulți din acești generali de paie cărora li s-a luat comanda au fost trimiși în birouri, la loc călduț, așteptând zile mai liniștite pentru a reveni în prim-plan. Abia în 1917 Armata Română, reînarmată, reorganizată, reinstruită și chiar condusă de francezi, și-a găsit în sfârșit demnitatea și ofițerii potriviți. A fost însă prea târziu și prea puțin, dar asta va fi, deja, o altă poveste.

România avea 600 de kilometri de graniță muntoasă și nici măcar un pluton de vânători de munte. Din 23 de divizii, doar 10 erau cât de cât acceptabile

Istoricii români vorbesc în șoaptă și în vârful buzelor despre tragedia din 1916: nu se cade să strici legenda.

Istoricii străini discută rece, punând evenimentele acolo unde le e locul.

Fronturile de luptă europene la 1 august 1916. În Vest, cu portocaliu, era linia frontului unde se înfruntau germanii, pe de o parte, și franco-britanicii, pe de alta. În centru, cu galben, e linia frontului unde luptau italienii, pe de o parte, și aliații germani și austro-ungari, pe de alta. În Sud, cu portocaliu, era linia frontului ținut de francezi și englezi, pe de o parte, și germani și bulgari, pe de alta. În Est, cu albastru, era linia frontului ruso-germano-austro-ungar. Așa cum se poate observa, conformația teritorială a Regatului României avea să pună armata română în situația de a ține un front extraordinar de lung.

Dincolo de aceste abordări academice influențate sau nu de rațiuni subiective rămâne trecutul pe care l-au făcut străbunicii noștri. Povestea este foarte dureroasă și pentru că acum, când România sărbătorește 100 de ani de la ridicarea țării pe umerii acestor străbunici, continuăm să ne mințim, să inventăm scuze și explicații, să ne ascundem de noi înșine și, mai ales, să le ascundem copiilor ceea ce s-a petrecut atunci, pentru ca nici ei, când vor fi mari, să nu înțeleagă de unde vine răul și ce trebuie îndreptat.


„Guvernul român este deplorabil și se gândește aproape exclusiv la interesele sale. Cu siguranță, evacuarea Bucureștiului s-a făcut cu anumite compromisuri, în fiecare zi ajung la mine ecouri ale unor mărunte ticăloșii.“
Generalul Henri Berthelot
într-o scrisoare către cumnata sa, pe 14 decembrie 1916


Pentru lupta cu Puterile Centrale, România a pus pe picior de război, în august 1916, 30% din totalul populației masculine a Vechiului Regat. Din cei 7,5 milioane de locuitori, au fost mobilizați 800.000, alți 400.000 fiind la dispoziția autorităților pentru a fi chemați și ei sub arme.

Armata de operațiuni număra 560.000 de oameni, din care forțele de luptă – 440.000.

În total, erau 336 de batalioane, din care

– 146 în serviciul activ,

– 120 de rezervă,

– 70 în unități teritoriale sau de miliție, formate în general din bărbații mai vârstnici, până la 55 de ani.

Cei 440.000 de soldați din forțele de luptă erau împărțiți în:

– 23 de divizii de infanterie,

– 2 divizii și 5 brigăzi de cavalerie,

– 6 brigăzi mixte.

Existau 329 de baterii de artilerie.

Forța principală o reprezenta infanteria. Din cele 23 de divizii, însă, numai o parte reprezentau o forță de luptă cât de cât acceptabilă (vom vedea de ce).

10 divizii, cele numerotate de la 1 la 10, reprezentau nucleul armatei. Efectivul mediu al acestor mari unități era de 640 de ofițeri și 27.000 de soldați împărțiți în 3 brigăzi  a câte două regimente fiecare: două brigăzi compuse din bărbați tineri și ofițeri activi și una, în general, din rezerviști mai vârstnici. Fiecare divizie mai avea în componență un divizion de cavalerie și câteva tunuri ușoare.

Puterea de foc era asigurată de puști Mannlicher model 1893 – o calitate medie la acea vreme. Fiecare batalion dispunea de 4 mitraliere.

Alte 6 divizii (cele numerotate de la 11 la 16)  numărau, teoretic, 420 de ofițeri și 17.000 de soldați, fiind alcătuite din două brigăzi, compuse în principal din rezerviști. Statul român nu fusese în stare să asigure pentru toți arme Mannlicher 1893, așa că unii din militarii acestor 6 divizii primiseră puști de model chiar mai vechi, Mannlicher 1879. Aceste divizii aveau o singură mitralieră de batalion – în medie, 15 pe divizie.

Ultimele 7 divizii, de la 17 la 23, erau doar o păcăleală. Încropite din rezerviști mai vârstnici, bărbați adunați în timpul mobilizării și diverse unități luate de la alte divizii, erau înarmați cu puști vechi și, adesea, n-aveau nicio mitralieră. Puținii ofițeri superiori conștienți de această situație – precum Averescu – au avertizat de la bun început că structura organizațională este defectuoasă, recomandând ca Armata să fie restrânsă la doar 15 divizii în care să se concentreze însă puterea de foc și calitatea (atâta câtă era).
Propunerea lor n-a fost luată în considerare, conducerea politică simțind nevoia unei armate cât mai numeroase pentru a acoperi lungimea uriașă a frontului (România urma să lupte pe mai mulți kilometri decât tot frontul de Vest!).

Cavaleria era ceva mai răsărită calitativ, iar soldații mai bine instruiți și mai experimentați decât infanteria, dar importanța acestei arme se redusese progresiv în ultimul secol, experții constatând acest lucru pregnant începând cu războiul de secesiune din SUA (1861-1865). Cavaleria română era înzestrată cu arme ușoare și nu fusese pregătită să lupte pe jos, așa cum se întâmpla deja cu unitățile de cavalerie ale beligeranților care intraseră în război în 1914.

Șarjă a cavaleriei române în toamna lui 1916. Deși înconjurați de teatre de război, începând cu 1914, teoreticienii armatei române nu înțeleseseră nimic din schimbările importante apărute în tactica de luptă. În 1916, cavaleria română nu era instruită să lupte și pe jos și era dotată doar cu arme ușoare, spre deosebire de diviziile inamice de cavalerie. În toamna lui 1916, cavaleria lui Schmettow, introdusă în luptă după străpungerea trecătorii Jiului, a făcut ravagii în Țara Românească

Faptul că România avea o graniță muntoasă de peste 600 de kilometri, dar nici măcar un pluton de vânători de munte spune totul despre armata cu care a intrat în luptă. În 1916, absența acestor unități avea să pună soldații români într-o situație disperată. Nemții au trimis pe frontul românesc Corpul Alpin și batalionul de Vânători de Munte de elită din Wurttemberg (unde printre ofițeri se număra și Erwin Rommel, celebrul mareșal de mai târziu, la acea dată cu gradul de locotenent), iar austriecii câteva brigăzi de vânători de munte. Aceste unități au făcut legea pe crestele Carpaților, provocând armatei care apăra trecătorile pierderi uriașe și punându-i pe români foarte des în situații imposibile.

Cele mai dotate regimente române aveau 6 mitraliere grele. Cele germane aveau între 18 și 24. Soldații noștri nu știau să folosească grenadele, muniția existentă nu se potrivea la puștile aduse din Franța

Trecând de la structura pe hârtie a armatei române care a fost aruncată în luptă în august 1916 la situația reală, din teren, descoperim adevăratul dezastru și esența formei fără fond invocată atât de des de la Titu Maiorescu încoace.

Armata reflecta orbitor situația reală a României întregi.

60% din soldații români mobilizați în 1916 nu știau să scrie și să citească. În majoritate țărani, aceștia erau foarte bine cotați atât de observatorii aliați, cât și de cei inamici (serviciile secrete germane făcuseră o evaluare precisă a potențialului de luptă al armatei române, ajutate și de ofițerii români corupți care primiseră bani pentru informațiile oferite). Toți apreciau că, instruit și înarmat cum trebuie, soldatul român – patriot și obișnuit cu greutățile – poate alcătui o forță greu de învins. Acest lucru avea să se confirme pe deplin în 1917.

Problema era însă că, în 1916, trupele erau neinstruite, echipate și înarmate de mântuială, cu armament vechi și chiar inutilizabil, conduse adesea de niște derbedei hoți și impostori.

Generalul Anton Denikin, șef de Stat Major al Frontului de Sud-Est rus, aprecia că unii generali erau „capabili“ și că soldații români sunt „un material de război excelent“, dar erau complet neinstruiți în 1916. Despre ofițeri își exprima un dispreț deschis, caracterizându-i drept efeminați, ineficienți și foarte slab pregătiți.


„(…) Românii se află într-adevăr într-o situație nefericită. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor nativă face ca, după săptămâni de la intrarea lor în luptă, să fie tot nepregătiți.

Adevărat, soldatul român pare bun sau, cel puțin călit, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară. (…)“
Generalul Henri Berthelot
pe 23 octombrie 1916, la puțin timp după ce sosise în România, într-o scrisoare către cumnata sa, Louise


Până în 1914, guvernele liberal și conservator care s-au succedat n-au fost preocupate de calitatea armatei. Campania din 1913, când România a ocupat Sofia în timp ce armata bulgară lupta cu grecii și sârbii, a fost de-a dreptul rușinoasă. Neatacați de nimeni, soldații români în marș spre Sofia au fost cât pe ce să moară de foame din cauza incompetenței ofițerilor care ar fi trebuit să se ocupe de logistică.

Revenind la momentul 1916: după izbucnirea războiului, guvernul Brătianu a încercat să cumpere armament. Era prea târziu, pentru că Puterile Centrale au refuzat să înzestreze o armată potențial inamică, iar căile de aprovizionare dinspre Antantă fie s-au închis curând (ruta Salonic – București), fie erau mult prea lungi.

Așa că soldații români au intrat în război nu doar neinstruiți, dar și neînarmați. Regimentele române active aveau până la 6 mitraliere grele și nicio pușcă automată, pe când cele germane aveau între 18 și 24 mitraliere grele, plus trei puști automate de fiecare companie.

După izbucnirea luptelor, francezii au început să trimită puști moderne Lebel, dar muniția nu se potrivea cu cea de la puștile Mannlicher. Mitralierele livrate de Franța au trebuit retrase din linia I pentru că soldații nu știau să le folosească. Tot Franța a livrat imediat 1.000.000 de grenade (România nu avea așa ceva), dar acestea n-au putut fi folosite decât începând cu 1917, pentru că soldații nu știau cum să le utilizeze.

În privința artileriei, situația era realmente dezastruoasă. Existau în total 368 de baterii de artilerie, din care numai 180 competitive, care trăgeau repede și precis, dar calibrul era de 75 mm și 105 mm. Brigăzile erau dotate cu câte 6 tunuri de calibru mic, 55 și 57 mm, recuperate din fortificații construite înainte de război și abandonate. Puterea de foc a acestor așa-zise tunuri era atât de slabă, încât soldații români râdeau de ele și le spuneau „pușcoace“.

Armata română avea foarte puțină artilerie grea. Guvernul n-a fost în stare, între 1914 și 1916, să achiziționeze nici măcar un singur astfel de tun.

S-a recurs la cârpeli disperate și, în cele din urmă, fără folos. Din fortificațiile abandonate s-au recuperat niște tunuri vechi pentru care s-au improvizat afeturi. Așa s-au format câteva baterii de artilerie grea. În total, s-au încropit 25 de baterii de obuziere de 120 mm, distribuite la 10 divizii. Restul diviziilor n-aveau nici măcar un singur obuzier.

Chiar și așa, socotind toate aceste tunuri, România nu dispunea, la data intrării în război, decât de 50% din artileria inamicului și cel mult 30% din artileria grea a acestuia.

Același general rus Denikin avea să noteze că intrarea României în război în acest hal de nepregătire a fost „o frivolitate aproape criminală în ceea ce privește echipamentul și munițiile“.

Armată doar pe hârtie. În loc de instrucție, ofițerii foloseau trupele la afaceri personale. Banii erau furați, soldații dădeau șpăgi pentru permisie

Grup de ofițeri români în toamna lui 1916

80% din soldații care compuneau armata română în 1916 erau rezerviști. Plecând de la premisa că tratatul de alianță cu Germania ne punea la adăpost de orice pericol al unei invazii externe, politicienii (conservatori și liberali deopotrivă) neglijaseră înzestrarea armatei decenii la rând. România avusese, an după an, cel mai mic procent din PIB alocat Apărării (mai mic chiar decât cel al Bulgariei și Serbiei). Iar puținii bani direcționați către Armată fuseseră în cea mai mare măsură furați de politicieni și generalii lacomi.

În 1914, când a izbucnit războiul, unitățile de rezervă (despre care am scris mai sus că alcătuiau 80% din totalul armatei) existau doar în actele Înaltului Comandament. Nu erau ofițeri, armament și echipament. Practic, era o armată-fantomă.

După 1914 s-a decis degrabă remedierea situației, dar slugile numite pe criterii clientelare de premierul liberal Brătianu să patroneze un sistem viciat și corupt nu aveau cum să facă o treabă profesionistă peste noapte, așa că până la izbucnirea războiului s-a mers în aceeași notă a planurilor realizate doar pe hârtie. Statul Major General a mărit „producția“ de ofițeri, astfel că pe porțile academiilor militare au ieșit, între 1914-1916, 1.167 de ofițeri activi și 2.643 de ofițeri de rezervă.

Era, de fapt, o proverbială îngrășare a porcului în ajun.

S-a încercat mobilizarea periodică a tuturor rezerviștilor, pentru ca toți bărbații din România să aibă o minimă pregătire militară. Instrucția trebuia să se facă local, câte 30 de zile pe an, însă ceea ce se petrecea în cazărmi era o caricatură grotescă de armată. Toată lumea se descurca așa cum putea să primească permisie, un sistem de șpăgi și relații viciind puținele zile în care oamenii ar fi trebuit să învețe să lupte. Au apărut acuzațiile că unii comandanți își foloseau soldații mobilizați pentru instrucție pe post de sclavi, mână de lucru ieftină cu care executau diverse lucrări private. Au izbucnit și scandaluri de corupție, dovedindu-se că destui din șefii de unități deturnau banii și făceau afaceri personale. Politicieni și ofițeri superiori furau până și banii de mâncare pentru trupă chiar în aceste momente cruciale.

N-are rost să insistăm. Orice bărbat din România care a trecut prin armată recunoaște simptomele descrise mai sus. Unul din rarii comandanți energici și competenți, Ion Dragalina, generalul din fruntea Diviziei 1 infanterie, descria astfel situația: „În regimentele active, soldații sunt în general buni. În celelalte, majoritatea sunt fără instrucție militară, incomplet echipați și foarte prost organizați“.

În 1916, România avea 154 de generali și doar 220 de maiori. Exista un căpitan la două companii

Principala vină pentru această situație a armatei române în vara lui 1916 le revine liderilor politici care patronaseră și încurajaseră un sistem dezastruos, clientelar, nepăsători la efectele pe care le putea produce corupția și incompetența. Creație directă a celor dintâi, pe locul doi vin comandanții militari. La vârf se strânsese o adunătură de neghiobi lacomi și slugarnici, neîndurători cu subordonații și obedienți cu șefii. Scările ierarhiei se urcau în armata română, cel mai adesea, fără să existe vreo legătură cu competența și profesionalismul. Ajungeai ofițer superior mai repede dacă te băgai în clica lui Brătianu sau mai încet dacă erai doar prost, dar stăteai cuminte, gradele adăugându-se pe umeri implacabil odată cu înaintarea în vârstă.


„Am reușit să ducem la bun sfârșit o mică revoluție militară, făcându-l să plece de la Cartierul General pe generalul Iliescu (n.r. – numit de Brătianu șef al MCG pentru că era unul din fidelii săi, ofițerul fiind un executant al ordinelor politice și al intereselor de afaceri ale premierului), a cărui slăbiciune era legendară, și înlocuindu-l în postul de șef al Statului Major cu singurul militar realmente capabil, generalul Prezan. El și-a preluat funcția în urmă cu trei zile și locul va fi în scurt timp curățat, prin trecerea în rezervă a tuturor generalilor și coloneilor lipsiți de valoare, pe care politica, încă și mai rea aici decât în Franța, i-a ajutat să parvină.“
Generalul Henri Berthelot
într-o scrisoare către cumnata sa, pe 22 decembrie 1916


„De-a dreptul extraordinară este însă mentalitatea locuitorilor. Nimeni nu încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ. Ofițerii români sunt primii care dau un exemplu negativ. Oamenii în poziții înalte se gândesc mai ales la propriile interese și la cele ale țării lor nu prea. Nu-ți vine să crezi ce apatie domnește peste tot!“
Generalul Henri Berthelot
pe 9 decembrie 1916, într-o scrisoare către cumnata sa Louise


Existau și excepții – foarte puține – pe care azi le vedem ultramediatizate în manualele școlare și în cărțile de specialitate. Averescu făcuse școala de ofițeri la Torino și era cel mai apreciat general român (deși Henri Berthelot l-a desființat, socotindu-l nedemn de faima și funcția primite). Unii ofițeri se perfecționaseră în Franța, alții în armata austro-ungară, câțiva scriseseră chiar cărți de tactică și strategie. Generalul Prezan avea să se dovedească energic și competent atât când a condus Armata de Nord, cât și ca șef al Statului Major General. În umbra sa, dar foarte important pe tot parcursul războiului, era strălucitul colonel de stat-major Ion Antonescu (viitorul mareșal, dictatorul României în Al Doilea Război Mondial). Generalul de divizie Eremia Grigorescu s-a dovedit, și el, formidabil, competent și energic, jucând un rol uriaș în toamna lui 1916, atunci când, în prima încercare a Puterilor Centrale de a străpunge Carpații spre Moldova, pe la Oituz, a dat dovadă de o dârzenie care a făcut Marele Stat Major german să renunțe. Grigorescu a rostit atunci celebra asigurare „pe aici, dușmanul nu va trece!“.

Generalul Eremia Grigorescu, unul din cei mai competenți și dârji ofițeri din istoria Armatei Române.

Dar acești oameni erau puțini.

În spatele excepțiilor împinse în față se ascundea pădurea trepădușilor. Armata română era în 1916 profund disfuncțională. Era plin de generali, dar era o criză gravă de subofițeri și de ofițeri care să comande efectiv, pe teren, trupele.

România avea 154 de generali, din care 55 activi și 99 în rezervă. La Statul Major General și la Ministerul de Război era o aglomerație de nedescris. Lucrau peste 600 de ofițeri, ceea ce transforma structura într-una greoaie, mare consumatoare de resurse, birocratizată și ineficientă.

Clasic pentru România, în loc să se restructureze instituțiile de mai sus, să fie dați afară toți atârnătorii și toate pilele, s-a înființat încă o structură, care urma să se ocupe efectiv de Armată: Marele Cartier General. Regele colabora cu această instituție care nu număra mai mult de 50-60 de ofițeri și soldați și se ocupa de operațiile armatelor de pe front.

Dacă România avea 154 de generali, în schimb, existau doar 220 de maiori, din care 30% erau rezerviști (așadar, nu militari de profesie), insuficienți ca număr pentru a comanda cele 336 de batalioane.

Erau 820 de căpitani (30%, de asemenea, rezerviști) care trebuiau să conducă 1.701 companii.

Cu cât te apropiai de firul ierbii, cu atât situația devenea mai gravă. Erau 7.800 de plutoane și companii (cele fără căpitani) care trebuiau împărțite la doar 6.700 de locotenenți, din care trei sferturi erau rezerviști. Fiecărui subofițer îi reveneau 87 de soldați.

Studiile erau obligatorii pentru a ocupa funcție de conducere, dar grosul poporului era analfabet. Așa că se făcuse rabat de la calitățile militare, fiind avansați în grad cei cu liceul făcut. Ofițerii erau, în marea lor majoritate, civili care îmbrăcaseră ocazional haina militară, cu profesii diverse și fără cunoștințele necesare: profesori, avocați, ingineri, scriitori, funcționari etc. „Fiecare a doua companie este comandată de un ofițer în rezervă fără pregătire militarăׅ“, nota generalul Dragalina, deși divizia sa, 1 Infanterie, era una teoretic de elită.

Generalii români nu puneau preț pe artileria grea și pe mitraliere. Încă mai considerau că „noi atacăm cu piepturile soldaților noștri“

Pe cât de neinstruiți erau soldații, subofițerii și ofițerii care răspundeau direct de trupă, pe atât de incompetenți erau șefii lor. Generalii armatei române nu aveau habar de schimbările profunde și noutățile apărute în tactica de luptă începând cu 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial. „Mulți își petreceau prea mult timp la București, prinși în mrejele vieții sociale și politice a capitalei. Se făceau remarcați la hipodrom, la elitistul Jockey Club și în partidele politice. Din păcate, aceste legături erau adeseori determinante, asemenea vechimii, în ce privește șansele de a avansa și de a obține funcții de comandă, în detrimentul carierei profesioniștilor capabili, mai tineri“, notează istoricul american Glenn Torrey în „România în Primul Război Mondial“.


„Este cu atât mai neplăcut aici, cu cât reprezentanții de vârf ai românilor mi se par din ce în ce mai greu de suportat. Nu-i unul într-adevăr demn să comande; sunt indivizi fără caracter, în care este foarte greu să ai încredere.“
Generalul Henri Berthelot,
către cumnata sa, pe 10 decembrie 1916


Inspirată de concepția de luptă a școlii militare franceze antebelice, tactica armatei române, în 1916, era depășită, situația fiind agravată de ignoranța marilor comandanți și fanfaronada criminală a acestora, fără niciun respect sau grijă pentru viața soldaților din subordine. Tehnicile de luptă precum folosirea terenului, manevrele subtile și învăluirea inamicului, atât de prețioase, care puteau aduce victoria cu pierderi minime (și care aveau să fie folosite cu maximă eficiență de germani chiar contra noastră), erau disprețuite. Ofițerii români cunoșteau armele introduse mai recent, precum artileria grea și mitraliera, dar nu le dădeau importanța cuvenită. Concentrarea focului artileriei, coordonarea acestuia cu mișcările infanteriei, puterea de foc pe care o dădea mitraliera erau neglijate și subestimate.

În structurile de comandă ale Armatei române predominau încă mentalități din secolul al XIX-lea, conform cărora totul se decide în atacul frontal al infanteriei, cu baioneta. Generalul Alexandru Iarca, inspector general și consilier al Înaltului Comandament Român, susținea că artileria avea doar sarcina de a „pregăti calea pentru atacul la baionetă“.

Așa-zișii teoreticieni ai armatei române erau departe de realitățile și noutățile momentului. Citind acum prostiile pe care le scriau și spuneau, te-ai mira că acești oameni habar n-aveau ce se petrecea pe câmpurile de luptă din jurul României de doi ani încoace. În același timp, concepțiile lor vetuste explică genocidul la care a fost supusă armata română, care a pierdut sute de mii de oameni în toamna lui 1916, în doar câteva luni.
Generalii români considerau că arma principală rămâne vitejia oamenilor din subordine, luptele constând în atac frontal al infanteriei și al cavaleriei, cu sabia. „Energia morală a unei armate este egală cu jumătate din forța ei materială“, explica savant generalul Ioan Popovici.

Ridicolul acestor caraghioși plini de decorații și trese n-avea margini și ar fi fost de râs (exact ca astăzi) dacă n-ar fi generat, cum am scris mai sus, tragedii inimaginabile pentru românii chemați sub arme. În saloanele din înalta societate, la club și la popotă, pe la recepții și în sediul Înaltului Comandament, generalii români rostogoleau între ei și către alții stereotipuri: „Noi atacăm cu piepturile soldaților noștri“ conduși de „steagul patriei“ și „în sunetul goarnei“.

Nu era o metaforă. Dobitocii chiar așa procedau. Când a început războiul, germanii și austriecii au rămas surprinși să vadă că românii anunțau atacurile „cu strigăte puternice, sunete de trompetă și alte zgomote“, renunțând practic singuri la șansa de a-și lua pe nepregătite inamicul. Înaintea asalturilor, inamicii puteau auzi cum în tranșeele române ofițerii țin discursuri patriotice, de încurajare.

Această mentalitate explică în parte și lipsa de înzestrare cu artilerie și mitraliere a armatei române când a intrat în război. Era greu ca statul să cumpere tunuri, dar nici comandanții nu erau convinși că această armă e atât de importantă.

Rezultatul s-a văzut imediat pe câmpurile de luptă. În toamna lui 1916, artileria inamicului a făcut ravagii. Adesea cu pierderi minime, germanii, austriecii și bulgarii au făcut praf artileria română învechită și de calibru ușor, laolaltă cu infanteria. Soldații români erau demoralizați și disperați de situația fără ieșire în care se găseau, nimiciți de la distanță de o artilerie căreia nu-i puteau răspunde în niciun fel.

 

Reclame