Etichete

, , , , , , , ,

 

„Daily Herald” după Acordul de la Munchen: „Domnul Chamberlain declară <Este pace pentru vremurile noastre>. Dar Polonia dă ultimatum”. Și o iluzie: „5.000 de trupe britanice vor fi trimise în zona Sudetă. Zi de doliu la Praga”. Avea să treacă, din acel moment, mai puțin de un an până la izbucnirea războiului.

1938 este anul erorilor decisive comise de Imperiul Britanic şi Franţa în relaţia cu regimul nazist din Germania, în perioada interbelică. Atitudinea conciliantă a Aliaților în fața pretenţiilor emise de Hitler faţă de doi vecini mai mărunți, Austria şi Cehoslovacia, a pus iremediabil istoria lumii pe cursul spre război. După ce le-au permis germanilor reînarmarea şi reocuparea regiunii demilitarizate a Rinului (ambele, interzise conform tratatului de la Versailles, semnat la sfârşitul Primului Război Mondial), guvernele de la Londra şi Paris au continuat pe aceeaşi linie în 1938, atunci când Berlinul şi-a dus la capăt planurile privind Austria şi, apoi, şi-a îndreptat privirile spre aliatul fidel al anglo-francezilor, guvernul de la Praga.

Eroarea de apreciere comisă de Aliați în 1938 a fost fatală pentru că a modificat decisiv, pe de o parte, situaţia geostrategică în Europa Centrală şi, pe de alta, raportul de forţe militare cu Germania. 

Încorporarea Austriei a adus în interiorul Germaniei o populaţie de aproape 7 milioane de locuitori. Anexarea Cehiei – alţi 3,5 milioane de etnici germani. Aşadar, o sporire substanţială nu numai a forţei de muncă, dar şi a bazei de recrutare, în condiţiile în care Germania depăşea deja categoric Franţa ca număr de locuitori.
În urma modificărilor teritoriale, în primăvara lui 1939 raportul demografic al celor patru mari puteri ale Europei devenise următorul:
– Germania: 87.323.000 locuitori, din care 79.375.281 consideraţi etnici germani,
– Marea Britanie (doar Regatul Unit, fără colonii): 47.500.000 locuitori,
– Italia (doar teritoriul european, fără colonii: 43.400.000 locuitori,
– Franţa (doar teritoriile europene, fără colonii): 42.000.000 locuitori.

La ora la care, în septembrie 1938, Chamberlain şi Daladier semnau actul prin care îşi încălcau angajamentele faţă de aliaţii cehoslovaci, predându-i Germaniei, acest stat nu era în situaţia de a duce un război cu șanse măcar rezonabile de victorie. Cehoslovacia era a 6-a putere industrială a Europei, deţinea un complex militar-industrial modern şi performant, avea sub arme 35 de divizii (1.000.000 de oameni) gata instruite şi complet echipate şi construise la graniţa cu Germania, în munţi, o puternică linie fortificată. Agresorii, departe de a fi terminat programul de reînarmare şi de instruire a propriei armate, aveau o uşoară superioritate numerică faţă de cehi, dar nicio şansă să poată susţine un atac împotriva acestora şi, simultan, să reziste armatei franceze pe linia Rinului.

Anglia şi Franţa n-au vrut să se implice, însă. În cancelariile de la Londra şi Paris s-a considerat că se poate cumpăra pacea, mai întâi, în martie, prin acceptarea anexării Austriei, apoi, în septembrie, prin sacrificarea cehilor. Franţa, timorată, n-avea nicio tragere de inimă să intre în conflict, mai ales că Anglia avertizase ferm că nu are de gând să i se alăture. Hitler a intuit corect starea de spirit a anglo-francezilor şi a negociat cu ei dezmembrarea Cehoslovaciei. Franţa îşi exprimase deja, de multă vreme, părerea că, din cauza poziţiei sale, aliatul din Europa Centrală nu poate fi apărat.
Despre implicarea URSS în sprijinirea Cehoslovaciei în criza din 1938, propusă de sovietici şi tatonată de francezi, nu a mai fost vorba, până la urmă, pentru că toată lumea bănuia intenţiile ascunse ale lui Stalin (şi care aveau să se confirme, de altfel, după niciun an, în septembrie 1939).

Momentul de pe aeroportul din Londra, în care premierul Chamberlain, întors de la Munchen, a fluturat hârtia semnată de Hitler proclamând „pacea zilelor noastre”, are corespondent în cartea „1984” scrisă câțiva ani mai târziu de Orwell, în sloganul „Pacea este război” din propaganda Big Brother

În final, predarea Austriei şi a statului cehoslovac în mâinile Germaniei a avut un efect de domino care a dus exact la război, un an mai târziu, dar în condiţii infinit mai dezavantajoase pentru democraţiile occidentale. Spre exemplu, Hitler a obţinut prin ocuparea Cehoslovaciei, fără să tragă un foc de armă, dublarea dintr-o dată a numărului de tunuri grele de care dispunea Wehrmachtul, sute de tancuri uşoare performante pentru acel moment, producţia de armament a fabricilor din Boemia şi eliminarea acestei armate ostile şi numeroase. Simultan, linia graniţei cu Polonia (următoarea ţintă pe lista Germaniei) s-a modificat de asemenea manieră încât apărarea ei devenea foarte dificilă, mai ales că Ungaria a intrat definitiv şi ferm pe orbita regimului nazist.

Evenimentele din cele două decenii care au despărţit cele două războaie mondiale, pe care le-am descris până acum,
– https://mateiudrea.wordpress.com/2017/09/16/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-i-nebunia-nemtilor-de-ce-a-ajuns-hitler-la-putere/
– https://mateiudrea.wordpress.com/2018/03/20/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-2-nazistii-au-castigat-alegerile-democratic-national-socialistii-lui-hitler-au-luat-44-invocand-o-conspiratie-mondiala-impotriva-germa/
– https://mateiudrea.wordpress.com/2018/03/26/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-noaptea-cutitelor-lungi-drumul-spre-dictatura-intai-dizolvi-opozitia-apoi-partidul-e-statul-la-final-crimele/
– https://mateiudrea.wordpress.com/2018/05/04/miturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-iv-non-mi-piace-cum-s-a-opus-anglia-sansei-de-a-l-stopa-pe-hitler-fara-razboi-de-ce-a-schimbat-italia-taberele-si-cum-a-jucat-spania-anilor-30-rol/
alături de episodul de faţă, arată că nimic din ceea ce s-a petrecut nu a fost inevitabil. Că toată nebunia zecilor de milioane de morţi şi epilogul cumplit, în care jumătate de Europa a schimbat doar un regim criminal cu altul la fel de odios, iar cealaltă jumătate a rămas cufundată în ruină, sărăcie şi datorii, toate acestea puteau fi oprite cu uşurinţă.
Slăbiciunea şi cinismul Franţei, împărţită între frica de Germania, nepăsarea faţă de aliaţii din Est şi instabilitatea economică, socială şi politică internă (cu un însemnat segment de populaţie comunizat, răspunzând la comenzile venite de la Moscova), a jucat un rol primordial în această dramă prelungită 20 de ani.
Într-o repetabilă demonstraţie de egocentrism, atitudinea politicienilor din Marea Britanie a fost fitilul care a aprins conflagraţia mondială. Premierii MacDonald şi Baldwin, care au dominat scena londoneză în anii ’20-’30, au fost foarte puţin interesaţi de ceea ce se întâmpla în Europa. Germania avea numeroşi simpatizanţi pe malurile Tamisei. Criza economică şi politică din tabăra fostului inamic, ascensiunea nazismului, victoria lui Hitler, acapararea puterii, încălcarea tratatelor, reînarmarea ţării, ocuparea zonei Rinului, anexarea Austriei, pretenţiile tot mai mari ale guvernului de la Berlin au fost survolate cu indiferenţă şi, chiar, bunăvoinţă de clasa politică britanică.
Totul a culminat cu iluzia lui Newille Chamberlain, devenit premier al Imperiului Britanic în 1937, că înţelege modul în care gândeşte Adolf Hitler şi credinţa politicianului englez că va reuşi să-l stăpânească pe dictatorul german clădind cu acesta o relaţie personală.
În tot intervalul dintre ianuarie 1933 şi octombrie 1938, Anglia şi Franţa ar fi putut pune oricând capăt ameninţării – cel mai probabil, fără vărsare de sânge sau, în orice caz, cu o folosire limitată a forţei. Hitler era contestat de propriii generali, care au avut cel puţin două momente (1936 şi 1938) când au pregătit debarcarea Fuhrerului, speriaţi că se poate ajunge la un război cu anglo-francezii când armata germană nu era decât o caricatură fără soldaţi instruiţi, tunuri şi tancuri.
Dar Hitler a avut triumfat de fiecare dată, demonstrându-le generalilor din Wehrmacht că el are dreptate şi ei se înşală.
Ce a urmat, se ştie.

  • 16 octombrie 1937: poliția cehoslovacă atacă manifestanții de etnie germană într-un incident petrecut la Teplice.
  • 29 noiembrie 1937: deputații care reprezintă minoritatea germană din zona sudetă a Cehoslovaciei părăsesc parlamentul de la Praga, în semn de protest pentru evenimentele de la 16 octombrie. Liderul grupului parlamentar german cere autonomie totală pentru minoritatea pe care o reprezintă. În Cehoslovacia, germanii sunt nu mai puțin de 3,5 milioane.
  • 4 februarie 1938: Hitler îl demite pe ministrul Apărării și preia el însuși această funcție.
  • 12 februarie 1938: cancelarul austriac Schuschnigg e chemat în Germania, cedează amenințărilor lui Hitler și amnistiază naziștii din Austria, oferindu-i șefului acestora, Arthur Seyss-Inquart, conducerea ministerului de interne.
  • 20 februarie 1938: într-un discurs incendiar, Hitler promite protecția pentru cei 10 milioane de germani care trăiesc în afara Reichului. Este, în realitate, o mascaradă, o cacealma pe care cancelarul le-o trage francezilor și britanicilor. Armata germană este încă o fantomă fără tancuri și tunuri, Aliații dețin o superioritate zdrobitoare și ar putea oricând să pună capăt regimului de la Berlin. Dar prim-ministrul britanic Chamberlain și noul premier francez, Daladier, nu o fac.
  • 24 februarie 1938: în replică la discursul lui Hitler, cancelarul austriac Schuschnigg apără independența țării sale, pe care o proclamă deschis. Declarația îl înfurie pe Hitler.
  • 9 martie 1938: Schuschnigg anunță un plebiscit, pentru a întreba populația Austriei dacă preferă independența sau alipirea la Germania.
  • 11 martie 1938: Hitler îi dă ultimatum lui Schuschnigg, pentru a revoca scrutinul. Cancelarul austriac preferă mai degrabă să demisioneze, decât să facă pasul înapoi. Este ultima redută a democrației care se prăbușește în Austria, pentru că locul său este luat de nazistul Inquart.

    Hitler în Viena, după anexarea Austriei la Germania

  • 12-13 martie 1938: Anschluss-ul. Germania alipește Austria. Franța și Marea Britanie sunt fără replică, Italia (care se opusese decisiv în urmă cu câțiva ani, la prima tentativă) e de acord. Hitler dă asigurări Cehoslovaciei că nu s-a referit la zona sudetă atunci când a ținut discursul din 20 februarie.Episodul tragic al alipirii Austriei are și o latură comică. Sunt celebre imaginile cu Hitler aclamat pe străzile Vienei de mulțimile de oameni. În realitate, Fuhrerul era negru de supărare în acel moment. Coloanele cu tancuri ale Wehrmachtului, care trecuseră granița pe 12 martie și erau așteptate de vienezi pentru a fi ovaționate, au rămas în drum, pentru că vehiculele s-au defectat: proiectata intrare triumfală și demonstrația de forță nu puteau avea loc. Până la urmă, au cules gloria trei funcționari germani sosiți cu trenul, pentru a se ocupa de amănuntele organizatorice ale cazării trupelor. Cei trei crezuseră că ajung într-un oraș deja plin de soldați de-ai lor, dar au descoperit că ei reprezintă, de fapt, „trupele eliberatoare”.
    În lipsa altor eroi, mulțimea i-a purtat pe aceștia pe brațe prin Viena.
    Abia apoi au ajuns în oraş şi „glorioasele” armate germane, împreună cu Fuhrerul lor.

Hitler anunță Anschluss-ul în Reichstag, în martie 1938, și dă asigurări că nu e interesat de Cehoslovacia.

 

  • 3 august 1938: pe fondul tensiunii crescânde între Germania și Cehoslovacia, care amenința să se transforme într-un război deschis, Londra îl trimite la Praga pe lordul Runciman, pentru mediere. Marea Britanie și Franța sunt legate de Cehoslovacia prin tratate, iar în cazul unui război sunt obligate să intervină în ajutorul aliatului. Nici britanicii, nici francezii nu sunt însă dispuși să intre în război cu Germania. Misiunea de mediere eșuează pentru că Runciman fusese instruit de Chamberlain să pună presiune pe cehi ca să cedeze cerințelor germane. Hitler intuiește corect că anglo-francezii nu sunt dispuși să-l înfrunte și decide să forțeze nota.
  • 2 septembrie 1938: au loc discuții franco-anglo-sovietice despre eventuala intervenție militară a URSS în favoarea Cehoslovaciei. Atașatul cu afaceri francez la Moscova merge la Maxim Litvinov, comisarul de politică externă al Uniunii Sovietice, și îl întreabă ce ajutor ar da Rusia în cazul unui atac german asupra Cehoslovaciei. Are loc un dialog foarte interesant – în particular, relevant şi pentru România. Francezul remarcă neutralitatea ţării noastre și a Poloniei. Litvinov recunoaște „dificultățile“ provocate de „atitudinea“ celor două state. Soluția găsită: Liga Națiunilor să declare Cehoslovacia victimă și Germania agresor, caz în care România ar putea fi „convinsă“ să permită trecerea trupelor rusești pe teritoriul său.

    Caricatură din 1938 care sintetizează discuțiile Marilor Puteri despre Cehoslovacia: Hitler, Mussolini, Chamberlain și Daladier se trezesc cu Stalin, care vrea să participe și el la negocieri

Rusia speculează ocazia ivită și sugerează convocarea Consiliului de Securitate al Ligii Națiunilor cât mai repede cu putință.
Varianta cade pentru că francezii nu au încredere în buna-credință a rușilor.

În nici doi ani de la acest moment, URSS avea să înghită provinciile estice ale ţării noastre şi jumătatea răsăriteană a Poloniei.

  • 12 septembrie 1938: Hitler ține la Nürnberg un nou discurs în care solicită, pentru prima oară, autonomia regiunii sudete din Cehoslovacia. Declarațiile cancelarului german provoacă haos în zona vizată, iar a doua zi guvernul de la Praga e nevoit să introducă legea marțială. Liderul germanilor din Cehoslovacia, Konrad Henlein, însoțit de alți colaboratori, fuge în Germania.
  • 15 septembrie 1938: are loc conferința de la Berchtesgarden, ținută la solicitarea premierului britanic Neville Chamberlain, unde cancelarul german Adolf Hitler cere, cât se poate de clar, teritoriul Cehoslovaciei locuit de minoritatea germană: zona sudetă. Hitler amenință că, în caz de refuz, va recurge la forță. Regiunea este puternic fortificată, iar cedarea ei înseamnă abandonarea liniei de apărare a cehilor.

După război, investigațiile lui Sir Liddell Hart vor dovedi că Hitler a blufat și în toamna lui 1938, așa cum făcuse și în precedentele rânduri (1936 – reocuparea zonei demilitarizate a Rinului, martie 1938 – ocuparea Austriei). El nu era stăpân pe armată, iar la acel moment Germania, foarte probabil, ar fi avut mari probleme în a învinge Cehoslovacia, pentru a nu mai vorbi de o eventuală ripostă anglo-franceză. Cehosloavacia era a 6-a țară ca putere industrială în Europa, deținea un foarte puternic complex militar-industrial, avea o forță de 35 de divizii bine înarmate și antrenate și o linie de fortificații, pe graniță, destul de redutabilă.
Totuși, jocul îi iese din nou Fuhrerului, al cărui prestigiu crește colosal în Germania și restul lumii. „Devenise comparabil cu al lui Napoleon”, își amintea Winston Churchill în cartea sa „Al Doilea Război Mondial”.

  • 18 septembrie 1938: Chamberlain se întâlnește de urgență, la Londra, cu premierul francez Edouard Daladier. Cei doi se pun de acord să le ceară cehoslovacilor să cedeze în fața pretențiilor Germaniei, promițând, în schimb, că vor garanta noile granițe ale aliatului lor.
  • 20 septembrie 1938: confruntat cu amenințările lui Hitler și presiunile aliaților anglo-francezi, premierul cehoslovac Hodza are o ultimă tentativă diplomatică, face recurs la tratatul de la Locarno, din 1925, și cere arbitraj internațional cu Germania. Cererea sa n-are niciun ecou la Paris și Londra și, cu atât mai puțin, la Berlin și Roma. Hodza demisionează.
  • 22-23 septembrie 1938: în timp ce, la Praga, este instalat premier generalul Jan Sirovy, la Godesburg are loc o nouă întâlnire Chamberlain – Hitler. Germanul este și mai agresiv decât la runda precedentă de discuții și tratativele eșuează.Urmează, literalmente, ore de o densitate și un dramatism excepționale. Europa se pregătește de un iminent război. Cehoslovacia decretează mobilizarea generală, Anglia și Franța contactează URSS, care e dispusă să ajute cu forțe aeriene Cehoslovacia, Italia se situează deschis de partea Germaniei. Britanicii își pun în alertă flota.

România își respectă tratatul semnat cu Praga, alături de Iugoslavia (cunoscut sub numele de Mica Înțelegere), în contextul în care Ungaria și Polonia, profitând de situația dificilă a Cehoslovaciei, devin vehemente și cer, la rându-le, revizuiri teritoriale în favoarea lor. „Germanii nu sunt singurul vultur care rotește deasupra hoitului“, observă dezgustat Churchill.

  • 26 septembrie 1938: Chamberlain și Daladier se întâlnesc din nou la Londra. Premierii Imperiului Britanic și al Franței îi cer lui Hitler să accepte o conferință internațională pe tema Cehoslovaciei. Președintele american Franklin Delano Roosevelt se alătură inițiativei. Cel care-l convinge însă pe Hitler să vină la negocieri este Mussolini, dictatorul Italiei.
  • 29 septembrie 1938: Hitler și Mussolini se întâlnesc, la München, cu Chamberlain și Daladier în celebra conferință care va deschide drumul spre războiul din Europa. Cehoslovacia, tema discuției, nu este invitată la negocieri. Acordul între cele patru mari puteri se semnează după miezul nopții, pe data de 30 septembrie.
    Hitler repurtează un succes total: primește regiunea sudetă și se eschivează de la obligația aparentă de a garanta noile frontiere cehoslovace prin mențiunea că aștepta, mai întâi, rezolvarea revendicărilor teritoriale emise de Polonia și Ungaria.
    Chamberlain recurge la o stratagemă pentru a păcăli opinia publică de acasă. Îl invită pe Hitler la o discuție privată, unde îi prezintă textul unei declarații comune în care englezii și nemții se angajează să nu mai poarte război unii împotriva celorlalți. Hitler semnează pe loc, iar Chamberlain, revenit acasă, flutură în fața mulțimii peticul de hârtie. În mașină, el îi spune Lordului Halifax, ministrul de Externe: „Cred că asta înseamnă pace pentru timpul nostru“.

Prin efect de domino, pasul înapoi făcut de Marea Britanie și Franța a dus la destrămarea fulgerătoare a Cehoslovaciei, deși cele patru puteri se angajaseră să nu mai existe alte modificări teritoriale. Vecinii se reped „cu poftă de hienă“ (Churchill caracterizând modul în care Polonia a profitat de ocazie pentru a smulge și ea din Cehoslovacia) asupra statului în disoluție.

– 2 octombrie 1938: Polonia ocupă zona Teschen. Gestul odios al Varşoviei se va întoarce împotriva sa în mai puțin de un an, pentru că revendicarea sa teritorială va fi folosită de Germania ca să emită, imediat, pretenții asupra Poloniei.

– 5 octombrie 1938: Eduard Benes, președintele Cehoslovaciei, demisionează.

– 6 octombrie 1938: Slovacia cere și obține autonomie totală.

– 8 octombrie 1938: Rutenia își proclamă, la rându-i, autonomia.

– 9 octombrie 1938: Ungaria anexează un teritoriu de la granița cu Slovacia, locuit de aproximativ 1.000.000 de persoane. Din acest moment, Cehoslovacia nu mai există decât pe hârtie.

Împărțirea Cehoslovaciei după acordul de la Munchen.

Rezultatul conferinței de la Munchen a însemnat, avea să se dovedească, un dezastru inimaginabil pentru Europa și, foarte posibil, cel mai mare eșec diplomatic din istoria Marii Britanii și a Franței. Liderii acestor mari puteri au semnat, de fapt, actul care le discredita ca garanți serioşi și consfințea ascensiunea Germaniei la statutul de principală putere continentală.

Evoluția crizei cehe trebuie judecată nu prin ochii lumii actuale, prin cei ai contemporanilor acelor vremuri. Germania era cel mai puternic stat din Europa (exceptând URSS), dar nu singurul agresiv. Slăbiciunea dovedită de Aliați a rupt niște bariere la care pândeau de multă vreme alte state. Ungaria și Polonia s-au alăturat imediat festinului. Bulgaria voia Dobrogea românească (iar Churchill îi spunea lui Titulescu „va trebui să retrocedați Cadrilaterul”), Uniunea Sovietică voia țările baltice și Basarabia, Italia voia Albania, Grecia și părți din Iugoslavia. În lipsa unui „jandarm mondial”, toți au simțit momentul propice pentru a-și atinge țintele.

Trădându-și aliatul fidel, Marea Britanie și Franța au înlăturat principalul obstacol din calea lui Hitler în Europa Centrală, punându-i acestuia în brațe o cantitate foarte mare de armament. Germania anula astfel avantajul Aliaților în materie de arsenal terestru după ce reușise deja să-i depășească la puterea aeriană.

Și totuși, anglo-francezii puteau încă înfrânge militar Germania la ora negocierilor pentru Cehoslovacia. Principala problemă a fost la nivel politic. Marea Britanie era dispusă la orice concesie pentru a evita conflictul. Chamberlain (descris de Churchill drept „limitat în a înțelege politica europeană“ și „arogant“) mersese până acolo încât se arătase dispus să semneze un tratat separat cu Hitler, dacă Franța nu i se alătura. Daladier era un lider slab și nehotărât (Chamberlain îl poreclise, ironic, „taurul cu coarne de melc“, aluzie la discrepanța dintre aspectul fizic impunător, de unde și porecla „taurul” dată de presa franceză, pe de o parte, și inconsistența sa ca șef de guvern, pe de alta). Daladier a fost, în acele momente, și victima viziunii de politică externă a țării sale. Diplomații și politicienii francezi au considerat că aliații din Estul Europei erau niște monede de schimb în tranzacții cu alte puteri (la fel gândeau și englezii). Despre Cehoslovacia afirmau încă din 1930 că „are o constelație geopolitică imposibil de apărat“.

Totuși, premierul francez, spre deosebire de cel britanic, a înțeles din prima clipă grozăvia documentului cu care se întorcea acasă. Pentru asta, se aștepta să fie contestat puternic în țară. A fost surprins să vadă că, la Paris, lumea – din contră – l-a aclamat.
La Londra, în schimb, Chamberlain a fluturat triumfător hârtia semnată de Hitler, clamând că aduce „pacea zilelor noastre“.
Va urma.