Etichete

, , , , ,

Regina Maria a sfidat moartea în iarna lui 1916-1917 vizitând inclusiv spitalele cu pacienți bolnavi de tifos. FOTO: Biblioteca Academiei

Semnale fuseseră, și încă destule: epidemia de tifos care făcuse praf vecina Serbia în 1915-1916, tentativa de epidemie de holeră din Dobrogea în toamna lui 1916 – curajos stăpânită din timp de eroicul doctor Ioan Cantacuzino.

Dar statul român n-avusese ochi să vadă și urechi să audă. Politizate și corupte până-n vârful degetelor, instituțiile erau paralizate.

Iar când, în iarna 1916-1917, în Moldova a izbucnit tifosul, peste poporul român s-a abătut Iadul.

În ultima provincie încă neocupată de invadatorii germano-austro-ungaro-bulgaro-turci se înghesuiseră rămășițele armatei române, administrația și valurile de refugiați. După dezastruoasele înfrângeri din Dobrogea, Transilvania și Țara Românească, situația era oricum la limită. În țară intraseră și un milion de soldați ruși, care preluaseră frontul. Hrana era puțină, oamenii luptau la propriu pentru o scândură deasupra capului, spitalele gemeau de răniți, mizeria era de nedescris. Peste toate, iarna venise cu zăpezi și geruri cumplite.

“Anti-vacciniștii” din 1916: soldații care s-au sustras campaniei de vaccinare împotriva holerei au adus flagelul pe capul tuturor

Prima avertizare venise în toamnă. În septembrie, în Dobrogea a apărut flagelul care mătura periodic, de atâta timp, Balcanii: holera. Epidemia a izbucnit mai întâi printre cei 7.000 de străini pe care războiul pornit între România și Puterile Centrale i-a prins pe Dunăre. Rămași pe vapoarele lor, în condiții igienice foarte precare, oamenii s-au îmbolnăvit. Iar boala s-a răspândit imediat în armata română, la Divizia de Infanterie 5.
În armată se făcuse înainte o amplă campanie de vaccinare împotriva holerei, dar destui soldați, superstițioși sau bănuitori, se sustrăseseră. Prin intermediul acestora, holera a pătruns în DI 5. Guvernul Brătianu a făcut însă, rapid, o mutare deșteaptă: l-a mandatat să se ocupe de caz, cu puteri totale, pe celebrul medic Ioan Cantacuzino, epidemiolog de renume mondial. Cantacuzino a salvat țara de la dezastru acționând imediat, decis și energic: i-a mutat pe străinii ținuți pe vase, a declarat carantină asupra zonei afectate și a insistat până a convins Marele Cartier General (condus de Regele Ferdinand I) să izoleze Divizia de Infanterie 5, deși armata avea mare nevoie, în acel moment, de toate trupele. Cantacuzino a decis ca divizia să nu părăsească locul unde era cantonată până la sfârșitul perioadei de incubație a virusului.
Toate aceste măsuri au stopat din fașă extinderea necontrolată a holerei. Au fost 120 de cazuri, dar epidemia a fost evitată.

Corupția patronată politic – principala cauză pentru dezastrul militar din 1916 și pentru lipsa de reacție a autorităților când a izbucnit epidemia

Din această poveste, politicienii români n-au învățat absolut nimic. Nici nu avea, de fapt, cine să învețe. Partidul Liberal al lui Ionel Brătianu politizase în mod dement absolut toate instituțiile statului – inclusiv armata. Politizarea a mers mână în mână cu corupția sufocantă. Toate funcțiile publice erau ocupate pe criterii de fidelitate față de liberali și, mai ales, față de Brătianu. Șpaga curgea în valuri, fondurile publice erau devalizate barbar, se fura ca-n codru. Politizarea, numirile pe criterii clientelare și corupția au jucat, dealtfel, și rolul principal în dezastrele militare ale României în toamna lui 1916.

Viciate decisiv erau și cele două instituții care ar fi trebuit să se ocupe de sistemul sanitar, de măsurile pentru prevenirea epidemiilor și de controlul acestora. Șeful serviciului medical al armatei și directorul general al sănătății publice, amândoi puși în funcții pe cu totul alte criterii decât cele de competență, nu se ocupaseră de absolut nimic. Nu existau proceduri de urmat și nici personal desemnat să intervină în cazul unor epidemii. Nu erau puncte de deinfecție, nici puncte de carantină pentru cei bolnavi sau cei suspecți.
Nu se făcuse absolut nimic.

În unele divizii, tifosul a omorât mai mulți soldați ca nemții

Spital în 1917

În decembrie 1916, când au apărut primele cazuri, în Moldova a început prăpădul. Tifosul exantematic, pentru care la acea vreme nu exista vaccin, era o boală a mizeriei și a sărăciei. Adus de purici și păduchi, nu putea fi combătut decât prin măsuri de igienă. Poporul nu deborda oricum de curățenie, dar dezastrul retragerii, supraaglomerarea, foametea, sărăcia, combinate cu nepăsarea și incompetența șefilor de instituții puși să vegheze la respectarea unor minime norme de igienă – toate au constituit un cocteil catastrofal.

Tifosul exantematic a venit, în acea iarnă, la pachet cu alte boli cumplite: febra tifoidă, febra recurentă, dizenteria, gălbinarea, gripa contagioasă.

Prăpădul printre soldați și locuitorii civili a fost de proporții biblice. Datele statistice spun că, între lunile decembrie 1916 și mai 1917, au murit 13.160 de soldați doar în Corpul I Armată (Diviziile de Infanterie 2, 4 și 11): adică 23% din totalul efectivelor. Numărul bolnavilor fusese de 58. 324.

În cazul Diviziei 2, epidemia a ucis 33% din totalul soldaților. Era mai mult decât reușiseră să omoare nemții în 4 luni de lupte.

„Lunea trecută mă aflam la Vaslui, pentru a inspecta trupele Corpului 5 armată. Din păcate, le-am găsit într-o stare sanitară deplorabilă. Este o sărăcie lucie și aproape foamete.
Porția de carne este de 250 de grame, doar 3 zile pe săptămână; în această rație intră și oase, dar nici urmă de grăsime, așa încât soldații nu mai au deloc mușchi. Și nimeni nu se ocupă de ameliorarea acestei situații. Încerc să le atrag atenția celor de la putere, pentru a remedia situația prin rechiziționarea de vite; dar mă lovesc de indiferență sau de interese personale. Proprietarii preferă să câștige bani vânzându-și bunurile intendenților ruși, care le oferă un preț mai bun. Astfel, se ajunge la discrepanțe absolut evidente între, pe de o parte, soldații ruși rotunjori, rumeni, plini de slănină, și de cealaltă parte, scheletele din armata română. Și toate astea din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale sunt considerate intangibile.

Epidemiile au început să ia amploare în mod îngrijorător și noi ne ocupăm cu toții de măsurile de igienă: dezinfectare, curățenie, incinerare etc. Am pus să se construiască peste tot cuptoare cu var pentru a dezinfecta împrejurimile satelor și ale taberelor.
(…)
Deja 4 din medicii noștri au contractat tifos îngrijindu-i pe soldați; una din infirmierele noastre a murit săptămâna trecută, ca și un călugăr de la sanatoriu. Am dat ordin să se vaccineze tot personalul misiunii împotriva holerei. Dar trebuie să facem totul singuri.”

Generalul Henri Berthelot, în luna martie, într-o scrisoare către o rudă din Franța

Nu se știe cu exactitate nici azi câți soldați ai Armatei române au murit în iarna 1916-1917 din cauza epidemiei de tifos – cel mai probabil, este vorba de circa 100.000.

Numărul civililor este imposibil de estimat. Martorii oculari povesteau că morții erau adunați cu tomberoanele de gunoi, dimineața, de pe străzile Iașiului. Un studiu realizat ulterior de profesorul Ioan Cantacuzino a avansat cifra de 300.000 de morți în intervalul 1916-1918. Lipsa de control a autorităților asupra fenomenului ridică și azi semne de întrebare asupra bilanțului real.

Administrația politizată la maximum și populată cu piloși incompetenți a amplificat paroxistic dezastrul

De ce acest dezastru nemaipomenit? După ce lipsa de preocupare pentru măsurile de igienă elementare a stat la baza declanșării epidemiei de tifos, incompetența cruntă a autorităților a amplificat paroxistic efectele bolii, transformând provincia într-o adevărată bombă biologică. Unitățile medicale nu erau pregătite. Deja pline cu răniți veniți de pe front, spitalele s-au supraaglomerat imediat. Spitalul Regimentului 10 avea 90 de paturi și 400 de pacienți, dar acesta era un caz fericit, pentru că alte unități militare n-aveau deloc spital. Inconștiența și incompetența autorităților medicale au mers până acolo încât, la început, bolnavii de tifos au fost puși la grămadă cu răniții și convalescenții.

Consecințele au fost de neimaginat.

Mai mulți bolnavi de tifos au fost luați și duși în orașele mari, amplificând viteza cu care epidemia s-a extins printre civili.

Piloșii, slugile politice și acoliții cu care Brătianu umpluse instituțiile au fost cuprinși de panică. Statul a intrat în colaps, iar în Moldova s-au instaurat Haosul și Moartea. Scenele erau apocaliptice: bolnavii și muribunzii erau abandonați pe străzi și în gări, doctorii fugeau din spitale, nimeni nu mai știa ce să facă, frica și deruta deveniseră incontrolabile. Spitalele se transformaseră în “iad îngrozitor”.

Măsura Omului în vremea tifosului

În mijlocul acestei încercări cumplite pentru poporul român, în final s-a ajuns tot la mâna oamenilor obișnuiți.

Nu se poate face un portret robot al personalului medical din acea iarnă de coșmar. Sunt nenumărate mărturii că mulți dintre doctorii români, înspăimântați, au fugit, abandonându-și bolnavii, meseria, deontologia și orice urmă de orgoliu profesional. Chiar în armată au existat numeroase cazuri de medici care au dat bir cu fugiții. Un ofițer francez raporta că, în momentul de apogeu al epidemiei, din cei 60 de doctori români care ar fi trebuit să fie la Divizia 10, numai 36 erau prezenți, din care 9 – bolnavi și ei de tifos. Un alt ofițer francez, atașat Diviziei 4, anunța că 43 din cei 68 de doctori absentau nemotivat. “Este necesar, înainte de toate, ca acești fugari să fie întorși la divizie”, comenta francezul.
Dar nu lașitatea a fost elementul caracteristic al personalului medical. Au existat și cazuri eroice. Doctorul Traian Rămurescu, rănit în luptă, și-a părăsit patul pentru a îngriji victimele epidemiei. În final, chiar el avea să se îmbolnăvească și să moară de tifos. Peste 180 de doctori și 1.000 de alți angajați ai sistemului medical au murit la datorie, în acele luni, înfruntând epidemia în cele mai cumplite momente. Alți peste 200 de medici români s-au îmbolnăvit grav.

Brătianu l-a adus pe Cantacuzino abia după două luni de prăpăd

În acest peisaj desprins din filmele de groază, după două luni de dezastru, Brătianu a înțeles, în cele din urmă, că trebuie să renunțe la politrucii săi pentru a numi în loc profesioniști. La sfârșitul lunii ianuarie, doctorul Ioan Cantacuzino a fost numit, din nou, în fruntea tuturor serviciilor medicale civile și militare. Cantacuzino a primit, din partea guvernului, puteri dictatoriale, și n-a întârziat să le folosească. A ordonat imediat măsuri ferme: izolarea tuturor celor bolnavi de tifos și separarea lor de ceilalți pacienți, intrarea în carantină a tuturor celor suspecți, îmbunătățirea rapidă a hranei și igienei pentru oamenii sănătoși.
S-au construit WC-uri noi, dezinfectate cu var, clădiri separate pentru bolnavii de tifos, puse sub pază strictă, pentru ca pacienții delirând din cauza febrei să nu le părăsească.
Cantacuzino a dispus crearea de condiții pentru ca soldații să poată face baie – inclusiv niște “trenuri-duș” mobile, accesibile tuturor.

Eroii uitați: francezii care au murit în lupta cu epidemia din România

S-a cerut urgent ajutor de la aliații occidentali. Au venit sute de medici și asistente din Franța (mai ales), Anglia, Italia, Elveția și Statele Unite. Generalul Berthelot, comandantul Misiunii Militare Franceze în România, l-a numit pe doctorul Coullaud în fruntea detașamentului medical francez. Pe 12 ianuarie, în Moldova erau deja 89 de medici și chirurgi francezi. În martie, Berthelot a cerut la Paris să fie trimiși încă 40. Dăruirea și priceperea cu care francezii au lucrat și chiar murit cot la cot cu colegii lor români au rămas în memoria a generații întregi, contribuind ulterior la relația specială a țării noastre cu Franța. 19 doctori francezi și alte zeci de asistente și lucrători au decedat, în lupta cu tifosul. Printre aceștia, Pierre Clunet, un strălucit medic care, înainte de Moldova, înfruntase tifosul și în Dardanele și Insula Corfu.

Nu există final fericit al acestei povești. În primăvara lui 1917, odată cu încălzirea vremii, pe măsură ce măsurile drastice impuse de Cantacuzino începuseră să-și facă efectul, epidemia de tifos a început să dea înapoi. Timp de 5 luni, însă, boala scăpată de sub control din cauza unui regim inept și corupt făcuse un măcel cumplit.