Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Desfăşurarea forţelor germane şi sovietice pe 22 iunie 1941. Ambele tabere ocupaseră poziţii de atac.

Desfăşurarea forţelor germane şi sovietice pe 22 iunie 1941. Ambele tabere ocupaseră poziţii de atac.

Adolf Hitler a semnat Ordinul numărul 21 – Planul Barbarossa, privind atacarea Uniunii Sovietice de Germania – pe 18 decembrie 1940. Timp de decenii, așa a rămas stabilit: acela a fost momentul în care nebunul criminal a decis invadarea unei țări pașnice, neînarmate și fericite, semnându-şi în final, prin această mare greşeală, propria condamnare. Noile generații de istorici ruși scot însă la iveală, din prea-puținul scăpat de sub cheia autorităților sovietice și, ulterior, rusești, documente care redeschid dosarul celui mai dur conflict pe care l-a cunoscut omenirea. Date noi publicate începând cu a doua jumătate a anilor ’80 arată că, la data aprobării Operaţiunii Barbarossa de către Hitler, Marele Stat Major al Armatei Roşii lucra deja la detaliile unei uriașe ofensive împotriva Germaniei şi a Europei, acțiune în vederea căreia Stalin pornise un fabulos program de înarmare în urmă cu mai bine de 10 ani.
Noile elemente prezintă într-o altă lumină războiul început pe 22 iunie 1941. Argumentele se strâng în favoarea „rebelilor“ care contestă dogma, iar varianta de dată recentă pare mai plauzibilă tocmai pentru că elimină contradicțiile și nonsensurile care populau vechea versiune, cea oficială.
Așadar:
1. MITUL ŢĂRII PAŞNICE ŞI NEÎNARMATE (URSS) ATACATE DE UN INVADATOR SUPERIOR NUMERIC ŞI TEHNIC. La 22 iunie 1941, data invadării URSS de către Germania, sovieticii aveau deja o copleșitoare superioritate tehnologică și numerică în fața agresorilor. Tocmai se încheia mobilizarea secretă decretată de Stalin. Armata Roșie surclasa Wehrmachtul la principalele categorii de armament: tancuri, artilerie, aviație. Această superioritate fusese obținută în timp, de-a lungul a peste un deceniu de eforturi susținute, interval în care Stalin a construit, în detrimentul nivelului de trai al propriului popor, o gigantică industrie de armament.

2. MITUL LUI STALIN CEL ÎNSPĂIMÂNTAT ŞI NAIV, CARE CONTINUA SĂ SPERE CU DISPERARE CĂ HITLER VA RESPECTA TRATATELE. Există motive serioase să credem acum că Hitler a luat decizia de a ataca URSS DUPĂ ce Stalin dăduse deja, la rândul său, ordinul ca Armata Roșie să se pregătească de invazia Europei. A fost o cursă contracronometru între două dictaturi cu ambiții imperiale. Nemţii au atacat primii datorită unui cumul de factori deopotrivă subiectivi și obiectivi.

3. MITUL ATACULUI NEAŞTEPTAT AL GERMANIEI. Aparenta surpriză a Armatei Roșii a fost generată de ordinul primit de comandanții marilor unități, în zilele premergătoare ofensivei germane, de a ocupa ei înșiși poziții de atac. Harta „vălurită“ a frontierei germano-sovietice din acel moment a favorizat tabăra aflată în atac. Dacă URSS ar fi fost prima care pornea ofensiva, germanii ar fi fost cei într-o postură dificil de gestionat. Conform planului elaborat de Marele Stat Major al Armatei Roșii, în primele 30 de zile ale ofensivei urma să fie nimicită armata germană situată la est de râul Vistula, iar coloanele de tancuri trebuiau să ocupe Cracovia, Kielce, Varșovia și Lodz. Practic, nemții și sovieticii s-au așezat simetric pe graniță, amplasându-și cele mai puternice unități de tancuri pe vârfurile „dealurilor“ reprezentate de linia ondulată a frontierei, iar forțele mai slab echipate – în „văile“ acestei panglici sinuoase. Așa se face că germanii au lovit diviziile de pușcași ale sovieticilor, ajungând relativ repede în spatele formidabilelor corpuri mecanizate ale Armatei Roșii care se pregăteau, la rândul lor, să treacă frontiera și să avanseze spre Vistula.

4. MITUL REZISTENŢEI CRÂNCENE OPUSE DE EROICA ARMATĂ ROŞIE ÎN FAŢA INVADATORULUI. Cel mai mare neajuns al Armatei Roșii, elementul decisiv în dezastrul fără precedent în istorie suferit de o forță mult superioară inamicilor, l-a reprezentat însăși esența și organizarea regimului comunist. Prin natura sa, bolșevismul promovează nonvaloarea, minciuna și teroarea ca valori fundamentale ale societăţii. Armata Roșie dispunea de cea mai avansată tehnică de luptă din lume, dar criteriile de selecție a cadrelor favorizau şi promovau, în vârful structurilor, analfabeții obedienți, incompetenții devotați partidului, delatorii fără scrupule și studii, alcoolicii sadici și psihopați. Într-un cuvânt, important era să fii fidel cauzei şi nu un bun profesionist în meseria ta. Niciunul dintre generalii lui Stalin nu avea altceva la bază decât „școala vieții“ și cariera revoluționară. La rândul lor, soldații care alcătuiau această colosală armată n-aveau nicio motivație să lupte pentru Stalin, pentru Partid și pentru victoria comunismului. Ostașii de rând ai Armatei Roșii erau tratați ca niște animale de comandanții lor și proveneau din rândurile unei muncitorimi și ale unei țărănimi al căror statut nu era mai presus de al sclavilor din Antichitate. Înfometați și munciți, deposedați de proprietăți și de dreptul la demnitate și chiar propria viață, supuși unor campanii de teroare dezlănțuite de propriii guvernanți, soldații sovietici au părăsit tranșeele și au dezbrăcat uniformele cu prima ocazie. În momentul atacului german, Armata Roșie s-a dezintegrat pur și simplu. Caz fără precedent în istorie, pe parcursul anului 1941 numărul celor dispăruți fără urmă (dezertori sau care s-au predat) a depășit de 5 până la 10 ori numărul celor uciși în lupte. În funcție de sursa folosită, numărul celor dispăruți fără urmă (deci alții decât cei uciși sau răniți) din Armata Roșie până la finele lui 1941 variază între 5 și 9 milioane de oameni, în condiţiile în care numărul celor mobilizaţi a fost (variind tot în funcţie de sursă) între 14 şi 17 milioane.

După 74 de ani, arhivele Moscovei sunt încă secretizate

În lipsa accesului la arhivele Kremlinului, în continuare închise celor care vor să consulte documentele sovietice ale vremii, între cercetătorii ruși există încă divergențe cum ar fi data exactă la care Stalin urma să invadeze Europa sau cea privind cauzele dezastrului iniţial al Armatei Roşii. Însă ideea principală, că URSS se pregătea intens de război și că ordinul de atac era inevitabil, este unanim împărtășită. Iar atacul urma să survină, cel mai târziu, la sfârşitul lunii august 1941.
Această din urmă informaţie, alături de multe alte rapoarte, hărţi, cifre, mărturii şi analize ştiinţifice, vine cel puțin să conteste, dacă nu chiar să anuleze versiunea oficială a conflictului germano-sovietic din Al Doilea Război Mondial, aşa cum a fost ea proiectată de învingători şi de propagandă după 1945.
În ultimii 25 de ani, teza URSS-ului pașnic invadat pe nepusă masă de agresorii germani s-a fisurat constant, deși este în continuare susținută oficial de Puterile Învingătoare și de istoricii occidentali şi ruşi din vechile generații. Noua abordare a războiului sovieto-german început la 22 iunie 1941 și încheiat la 9 mai 1945 cumulează câteva elemente care îi dau forţă: beneficiază de susținerea unor documente până acum necunoscute nici publicului, nici lumii științifice; însăși severitatea cu care sunt păzite arhivele după venirea lui Putin la putere – deși de la conflict au trecut 70 de ani – arată că acolo sunt ascunse lucruri incomode; este mult mai aproape de realitatea, mentalitățile, doctrina și modul de operare al regimurilor comuniste decât versiunea livrată de Aliați după 1945; nu în ultimul rând, piesele „puzzle“-ului se îmbină mai bine decât cele ale vechii variante, plină de contradicții și chiar nonsensuri.
Astăzi se împlinesc 74 de ani din momentul în care, pe 22 iunie 1941, germanii au trecut frontiera cu sovieticii stabilită în 1939, când cele două țări au ocupat și împărțit Polonia. În cele ce urmează trecem în revistă, folosind lucrări la îndemână, unele apărute și în limba română, datele noi care ridică semne de întrebare asupra variantei oficiale a istoriei, așa cum ne-a fost predată la școală, prezentată de istoriografia convențională și frumos livrată pe Discovery. Unele informații sunt vechi, dar ignorate până de curând de istoricii aflați sub influența propagandei. Altele au fost secretizate imediat după ce autorii au terminat lucrările respective. În sfârșit, cele mai multe au ieșit la iveală în fereastra îngustă de timp a relativei deschideri apărute în URSS și Rusia de la mijlocul anilor ’80 până în 2000, odată cu venirea lui Putin la putere.

1. MITUL ŢĂRII PAŞNICE ŞI NEÎNARMATE (URSS) ATACATE DE UN INVADATOR (GERMANIA) SUPERIOR NUMERIC ŞI TEHNIC

În 1941, când au intrat în URSS, nemţii habar n-aveau că inamicii lor îi surclasează atât ca număr, cât şi ca performanţe ale tehnicii de luptă

În 1941, când au intrat în URSS, nemţii habar n-aveau că inamicii lor îi surclasează atât ca număr, cât şi ca performanţe ale tehnicii de luptă

La acest capitol se poate vorbi doar despre cel de-al doilea epitet care se leagă de URSS. În cazul primului, acela de „paşnic“, devine ridicolă asocierea cu Uniunea Sovietică. Armata Roşie a declanşat Al Doilea Război Mondial alături de Germania, semnând un tratat secret prin care împărţea ca la piaţă Estul şi Centrul Europei şi, apoi, invadând pe 17 septembrie 1939 Polonia, a cărei jumătate estică a şi ocupat-o. URSS a atacat apoi Finlanda, când această ţară a refuzat să accepte „schimburile“ de teritorii propuse. În 1940, au urmat la rând Lituania, Letonia şi Estonia, ocupate total, şi România, căreia i-a fost ocupată provincia estică, Basarabia, dar şi o parte din Bucovina şi regiunea Herţa.
La ora atacului pornit de Germania, URSS era deja unul din marii agresori ai lumii, Stalin făcând în Estul Europei ceea ce făcuse Hitler în Vest.
Aşadar, să trecem la al doilea epitet care e folosit de istoriografia oficială când se vorbeşte de URSS în preajma zilei de 22 iunie 1941: acela de ţară „neînarmată“. Aici există trei elemente importante care apar şi contestă versiunea consacrată a istoriei.
A) Mobilizarea secretă
„Documentele existente dovedesc incontestabil că mobilizarea secretă şi desfăşurarea strategică a forţelor armate ale Uniunii Sovietice au început înainte şi nu după primele salve de tun la frontiere. În ceea ce priveşte scopul acestei desfăşurări, ei bine, pe această temă este posibilă (şi necesară) o discuţie. Oricum ar fi fost, în iunie 1941 Armata Roşie se pregătea de un război, dar de un război ce avea să izbucnească în următoarele săptămâni sau chiar zile. În această situaţie, nemţii puteau obţine cel mult efectul, limitat în timp şi spaţiu, al surprizei tactice.“ (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei“, pag 12).
Conform monografiei Marelui Stat Major al Forţelor Armate Unite ale Comunităţii Statelor Independente „1941 – uroki i vyvody“ („Anul 1941 – lecţii şi concluzii“) publicate în 1992 şi citate de Solonin, forţele de infanterie sovietice de la frontieră arătau astfel în iunie 1941: „21 de divizii aveau până la 14.000 de oameni, 72 de divizii până la 12.000 de oameni şi 6 divizii de puşcaşi aveau până la 11.000 de oameni“. Numărul regulamentar de oameni într-o divizie sovietică de infanterie pe timp de război era de 14.000 de oameni.
Monografia generalului Vladimirovski, pe atunci locţiitor al şefului Biroului Operativ al Statului Major al Armatei a V-a sovietice, consemnează: „Planurile de mobilizare au fost prelucrate în toate unităţile de infanterie. Ele au fost verificate sistematic de statele-majore superioare, au fost completate şi corectate. Înregistrarea efectivelor la unităţi, a mijloacelor de transport, a cailor, a proviziilor din resursele agriculturii, a fost încheiată.
Diviziile au fost asigurate integral cu armament de infanterie, cu excepţia unor tipuri (pistoale mitralieră Diagterev, mitraliere de mare calibru).
Diviziile de infanterie au fost asigurate integral cu armament de artilerie, cu excepţia tunurilor antiaeriene de 37 mm; deificitul lor este de 50%. Dotarea regimentelor de artilerie ale corpurilor cu utilaj tehnic s-a realizat în proporţie de 82%.
Asigurarea diviziilor de puşcaşi cu mijloace de transport mecanizat s-a realizat în proporţie de 40-50%. Restul de autovehicule şi tractoare se preconizează să se completeze cu resurse din agricultura regiunilor din vestul Ucrainei.
Începând cu 20 mai 1941, în scopul perfecţionării, toţi soldaţii şi sergenţii de rezervă au fost convocaţi la o concentrare de instrucţie de 45 de zile în cadrul diviziilor de puşcaşi. Acest lucru a permis creşterea efectivului fiecărei divizii de puşcaşi până la 12.000-12.500 de oameni sau până la 85-90% din numărul regulamentar pe timp de război“.
Concluzia o trage Mark Solonin în „Butoiul şi cercurile“, pag. 199: „Mobilizarea secretă era practic încheiată. Diviziile de puşcaşi din regiunile militare vestice (adică scheletul armatei din acea epocă şi, de remarcat, principala forţă de apărare) au terminat practic mobilizarea generală, iar termenele planificate ale pregătirii lor pentru acţiunile militare erau exprimate nu în zile, ci în ore. Un mic adaos (al doilea eşalon de mobilizare) putea fi adus la stadiul de pregătire completă în doar o zi sau două“.

B) Cursa înarmării
„În anul 1936, Louis Charles Breuguet, conducătorul celei mai mari firme franceze de construcțiide avioane (care produce și astăzi în colaborare cu firma Dassault avioanele cu reacție Mirage), a putut vizita uzinele de avioane din URSS. În raportul privind călătoria sa în URSS el scria: «Utilizând munca unui număr de muncitori de 10 ori mai mare decât Franța, industria aeronautică sovietică produce de 20 de ori mai multe avioane». În aprilie 1941, atașatul military al forțelor aeriene germane, G. Ashenbrenner, împreună cu un grup de 10 ingineri, a vizitat principalele întreprinderi aviatice ale URSS (Institutul Central de Aerohidrodinamică, uzinele N.I. 22, 24 din Moscova, uzinele de motoare din Rîbinsk și Permsk). În raportul prezentat lui Göring, Ashenbrenner scria: «Fiecare uzină este un gigant industrial în care lucrează până la 30.000 de oameni în fiecare din cele trei schimburi; munca este perfect organizată, totul este gândit până la cele mai mici detalii, utilajele sunt moderne și în stare foarte bună».“
Rândurile de mai sus sunt scrise de istoricul militar rus Mark Solonin în „Butoiul și cercurile“. Autorul este interzis în Rusia, lucrările sale fiind tipărite doar în alte țări, printre care și România.
Numai aceste mărturii sunt suficiente ca să ridice un semn de întrebare asupra istoriei oficiale.
În fapt, Stalin a început înarmarea URSS cu mult înainte ca Hitler să vină la putere în Germania. Nemţii, incomodaţi şi de tratatele de pace de după Primul Război Mondial, au turat cu adevărat motoarele industriei de armament după 1936. Sovieticii – la sfârşitul anilor ’20, asistaţi fiind de Statele Unite şi… Germania, în baza unor acorduri de cooperare economică prin care cele două state au livrat specialiştii şi tehnologia necesare industrializării rapide a URSS.
Pentru a înţelege exact cum au stat lucrurile cu această cursă a înarmării, una oficială şi recunoscută încă de atunci (cea a Germaniei, care n-a făcut un secret din asta încă din 1933), şi una secretă, negată şi în ziua de azi (cea a URSS), recurgem din nou la cuvintele lui Solonin: „În timpul tovarăşului Stalin tot poporul sovietic muncea. Munceau toţi bărbaţii. Munceau aproape toate femeile. Concediul de maternitate se acorda doar pentru patru luni: două înainte şi două după. Apoi, de la alăptat, direct la strung. Ţara întreagă muncea din zorii zilei până în miez de noapte. Fabricile de armament lucrau în trei schimburi cu mult înainte de război, de dimineaţă până în dimineaţa următoare: vă rog să remarcaţi că nimeni din sutele de mii de muncitori nu lucra ca merchandiser, speechwriter, trader, broker, dealer, shimler… Toţi «arau» pe «ogorul» producţiei. (…)
Germania avea pe atunci o populație de două ori și jumătate mai mică decât cea a URSS. Frau nemțoaica stătea acasă și-i educa pe «kinderi». Deveniți adolescenți, kinderii cântau cântece naziste și mărșăluiau în formație, ridicând vârful ghetelor – nu după muncă, ci în loc de muncă. În al doilea an de război (n.r. – 1940), uzinele aviatice ale Germaniei lucrau într-un singur schimb! Aluminiul, extrem de prețios în timp de război, era irosit pentru producerea căsuțelor de grădină și a scărițelor mobile pentru culesul perelor. Capacitățile de producție ale uzinelor germane erau folosite pentru fabricarea patefoanelor și bicicletelor, aparatelor de radio și autoturismelor, ciorapilor din filderpers și lamelor de ras. Producerea în serie a primelor tancuri, avioane, submarine a început abia în perioada 1935-1936, cu mai puțin de cinci ani înainte de începerea războiului.
Așadar, când au reușit nemții să-și creeze acea faimoasă superioritate netă în tancuri și avioane? Și din ce ar fi putut s-o creeze? Germania nu avea rezerve proprii de bauxită, nichel, mangan, wolfram, cupru, cauciuc, petrol… Doar cărbune inferior și minereu de fier în cantitate insuficientă; de aceea, pet oat[ durata războiului au trebuit să care minereu de fier din Suedia pe mare, sub bombardamentele aviației aliaților. În schimb, Stalin avea sub picioare tot tabelul lui Mendeleev, inclusiv aurul, cu care în Franța, America și Germania se putea cumpăra orice: utilajele cele mai noi, uzine întregi, cele mai noi motoare de avioane, cele mai bune avioane transportoare din lume, mințile cele mai luminate și cele mai secrete schițe. Și toate acestea n-au fost suficiente pentru a înarma Armata Roșie măcar cât nou-născutul Wehrmacht?“.

C) Raportul de forţe pe 22 iunie 1941
La ora invaziei germane, Wehrmachtul mobilizase la granița cu URSS 19 din cele 21 de divizii de tancuri de care dispunea în acel moment, adică peste 90% din forța sa blindată. „Aparenta dublare a puterii blindatelor față de 1940 era o iluzie, căci fusese realizată, în principal, prin diluare. În Campania din Vest, miezul fiecărei divizii consta dintr-o brigadă de tancuri formată din două regimente, fiecare cuprinzând 160 de tancuri de luptă. Înaintea invaziei din Rusia, din fiecare divizie a fost scos un regiment de tancuri, din care s-a format o nouă divizieׂ“ (Liddell Hart, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I, pag. 211).
În total, cele 4 Grupuri de Tancuri ale armatei germane distribuite de-a lungul celor peste 1.500 de kilometri ai frontului numărau 3.266 de tancuri, din care 1.081 erau tanchete prevăzute fie doar cu mitraliere (Panzer I, tancurile-comandant), fie cu tunuri de calibru foarte mic, 20 de milimetri (Panzer II).
Conform telegramei trimise de Stalin președintelui american Roosevelt pe 30 iunie 1941 (la 8 zile după atacul Germaniei), URSS dispunea de 24.000 de tancuri. Dintre acestea, doar 12.379 se aflau în regiunile de graniță dinspre Vest. „Munţii de armament acumulat permiseseră crearea celei mai mari armate din lume, care în vara lui 1941 număra 198 de divizii de infanterie (dintre acestea, 19 divizii de infanterie de munte), 61 de divizii de tancuri, 31 de divizii motorizate şi 13 divizii de cavalerie. Împreună, 303 divizii. De asemenea, 94 de corpuri de artilerie şi alte 74 de regimente de artilerie în rezerva Comandamentului Suprem, 10 brigăzi antitanc şi 16 brigăzi de paraşutişti. Nu includem în această listă foarte numeroasele unităţi NKVD“, scrie istoricul Mark Solonin pe blogul său, http://www.solonin.org, în studiul „22 iunie 1941. Diagnosticul final“.
„Forţa invadatoare a fost alcătuită din 116 divizii de infanterie (dintre care 14 motorizate), o divizie de cavalerie şi 19 divizii blindate, la care se adăugau 9 divizii de linii de comunicaţii“, scrie istoricul britanic Liddell Hart („Istoria…“, Vol. I, pag 203. Legendarul Hart este unul din cei doi promotori ai războiului modern cu tancuri, consilier al guvernelor britanice pe parcursul conflagraţiei şi autorul cărţii „Other side of the hill“, care prezintă războiul aşa cum a fost el văzut de comandanţii germani).
Interesant este că Hitler şi generalii săi au declanşat ofensiva în totală necunoştinţă de cauză privind dimensiunea reală a forţelor sovietice. „Keitel a estimat puterea inamicului în partea de apus a Rusiei la aproximativ 100 de divizii de infanterie, 25 de divizii de cavalerie şi echivalentul a 30 de divizii mecanizate“, notează acelaşi Hart, consemând că nemţii şi-au dat seama de eroarea fatală de calcul când erau deja adânc în inima URSS. În jurnalul lui Franz Halder, şeful Marelui Stat Major al Wehrmachtului, apare la mijlocul lunii august 1941 următoarea propoziţie: „Am subestimat Rusia: estimasem 200 de divizii, dar am identificat deja 360“.
Cazul lui Liddell Hart trebuie menţionat. Aflat în interiorul structurilor de conducere ale Imperiului Britanic înaintea şi în timpul războiului, istoricul face în cartea sa o analiză geopolitică impecabilă a conflictului din Vest, oferind explicaţiile pentru izbucnirea războiului între Germania, pe de o parte, Polonia, Franţa şi Marea Britanie pe de alta. În schimb, lipsa accesului la documentele sovietice (cartea sa a fost publicată în 1970) a făcut ca Hart să nu evalueze corect acţiunile lui Stalin şi ale URSS înaintea şi pe parcursul conflagraţiei.
La ora atacului, Germania avea 27.901 guri de foc de toate calibrele, de la mortiere de 81 de milimetri până la tunuri de 210 milimetri. URSS avea 51.226 de guri de foc, această superioritate numerică păstrându-se pentru fiecare categorie de tun şi mortier şi fiecare calibru (Mark Solonin, „Diagnosticul final“).
În ceea ce priveşte forţele aeriene, lucrurile sunt la fel de clare: „Pe 22 iunie 1941, nemţii au desfăşurat împotriva Uniunii Sovietice 22 de grupe de avioane de vânătoare (66 de escadrile) care posedau un total de 1.036 de avioane. Lor li s-au opus FMA sovietice, care numai în structura regiunilor militare de vest aveau 64 de regimente de avioane de vânătoare (320 de escadrile) dotate cu circa 4.200 de avioane. Existau încă 763 de avioane de vânătoare în aviaţia flotelor. (…) Numai avioane de vânătoare în FMA ale Armatei Roşii erau 11.500“ (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“, pag. 131).

Rezumând, URSS nu numai că nu era, la ora atacului, o ţară neînarmată, dar avea în acel moment, mai multe arme decât toate ţările lumii, inclusiv SUA, la un loc.

2. MITUL LUI STALIN CEL ÎNSPĂIMÂNTAT ŞI NAIV, CARE CONTINUA SĂ SPERE CU DISPERARE CĂ HITLER VA RESPECTA TRATATELE

planul de operatiuni al Armatei Rosii

Planul de operaţiuni al Armatei Roşii, aşa cum a fost el discutat şi aprobat de Stalin şi conducerea sovietică în luna mai 1941. Suvorov spune că atacul era prevăzut pentru 6 iulie, Solonin crede că între mijlocul lui iulie şi sfârşitul lui august

Cine a ordonat primul elaborarea planurilor de atac
Se ştie deja că politica lui Hitler era fundamentată pe ideea că trebuie să distrugă Uniunea Sovietică şi bolşevismul, iar războiul final se va duce în Est. Însă, practic, celebrul Ordin numărul 21 – Operaţiunea Barbarossa a fost semnat pe 18 decembrie 1940, după ce Franz Halder îi adusese raportul privind planul pe 5 decembrie. A fost însă o escaladare treptată a intenţiilor lui Hitler, care se temea de repetarea greşelilor din Primul Război Mondial şi mai ales de lupta pe două fronturi. Factorul declanşator l-a constituit tot o agresiune a lui Stalin. „Pe 26 iunie, fără a-şi înştiinţa aliatul, Rusia a adresat un ultimatum României, cerând retrocedarea imediată a Basarabiei şi, în plus, cedarea părţii de nord a Bucovinei. (…) Guvernului român i s-au acordat doar 24 de ore pentru a da un răspuns, iar când Bucureştiul a cedat ameninţării, trupele ruseşti au năvălit imediat, atât pe calea aerului, cât şi pe uscat.Hitler a receptat această invazie ca o palmă pe obraz, deoarece ruşii ajunseseră acum neliniştitor de aproape de exploatările petroliere româneşti, pe care el conta, deoarece i se tăiase accesul la resursele de peste mări. În săptămânile care au urmat, a devenit tot mai nervos şi, totodată, neliniştit de posibilele consecinţe ale acestei situaţii asupra ofensivei aeriene împotria Angliei. Suspiciunile sale în privinţa intenţiilor lui Stalin au crescut. La 29 iulie 1940 a discutat cu Jodl despre posibilitatea războiului cu Rusia, dacă aceasta va încerca să pună mâna pe exploatările petroliere ale României“ (Liddell Hart, „Istoria…“, Vol. I, pag 197).
Din acel moment, în tabăra germană lucrurile au evoluat inexorabil către ideea războiului. Hart notează că, mai întâi, directivele lui Hitler au avut caracter defensiv. În septembrie 1940, „nu prevestea neapărat o agresiune germană, ci mai ales preocuparea de a descuraja o agresiune sovietică. Din cauza distanţei dintre frontul său şi exploatările petroliere pe care trebuia să le păzească, nu le putea proteja direct şi era nevoit să ia în considerare necesitatea unei diversiuni ofensive pe frontul polonez. Ideea diversiunii s-a transformat curând în intenţia unei invazii majore, pentru a preîntâmpina orice primejdie“, scrie Hart.
Prima dată fixată de Hitler pentru pornirea ofensivei împotriva URSS a fost 15 mai 1941. Din cauza timpului nefavorabil (sezonul ploios provocase ieşiri din matcă ale râurilor care urmau să fie traversate) şi a complicaţiei apărute în Balcani, unde englezii debarcaseră în Grecia şi provocaseră o lovitură de stat în Iugoslavia, aducând la putere militari favorabili Aliaţilor, ofensiva a fost amânată. În acest interval, trupele germane au ocupat Iugoslavia, Grecia şi Creta, alungându-i din nou pe englezi de pe continent.
Aşa s-a ajuns la data de 22 iunie ca punct de începere a campaniei împotriva URSS.

De cealaltă parte, lucrurile sunt mult mai greu de lămurit. Arhivele sovietice sunt bine ferecate. O mică parte a documentelor a fost accesibilă pentru cercetători într-un interval relativ scurt de timp, după venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, la mijlocul anilor 1980, şi până la înscăunarea lui Vladimir Putin în fruntea Rusiei, în 2000. Sfârşitul acestei scurte perioade de dezgheţ a fost marcat oficial chiar de ziarul oficial al Armatei Ruse, „Krasnaia Zvezda“ („Steaua roşie“), ai căror redactori consemnau alarmaţi, pe 25 martie 2000: „Accesul la documentele secrete a fost interzis iarăşi, documente inestimabile sunt date la fund, multe au dispărut pentru totdeauna“.
În acest interval relativ scurt, de aproximativ 15 ani, apucaseră însă să fie găsite de noile generaţii de cercetători suficiente informaţii care să ridice semne de întrebare şi să stârnească interesul. La acest impediment s-a adăugat însuşi stilul de lucru al lui Stalin. Dictatorul sovietic este celebru pentru faptul că nu semna niciuna din deciziile criminale, pasibile să se constituie ulterior în probe împotriva sa. „Eram cel mai adesea cinci persoane. Ne întâlneam seara târziu sau noaptea şi rar în a doua parte a zilei, de obicei fără expedierea prealabilă a unei ordini de zi. Nu se făcea un protocol, nici înregistrări pe parcursul acestor şedinţe“, este mărturia lui Anastat Mikoian, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1923 până în 1976, despre modul în care decurgeau întâlnirile cu Stalin. Un alt martor, general-colonel de aviaţie A.S. Iakovlev, referent al lui Stalin, spunea: „La întrunirile în cerc restrâns de la Stalin nu existau stenograme, secretare, nu se făceau note pentru protocol“. Un alt personaj, mareşalul D.F. Ustinov, remarca şi el: „La şedinţele şi întrunirile pe care le desfăşura Stalin, dezbaterea problemelor şi măsurile luate după acestea se petreceau deseori fără însemnări de protocol, iar de multe ori fără hotărârea scrisă a celor decise“. Însuşi dictatorul şi-a descris principiul printr-o propoziţie rostită public, de la tribuna Congresului al XVI-lea al PCUS: „De câte ori v-am spus, faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi documente, nu lăsaţi urme!“. Acest tip de lucru l-a determinat pe Victor Suvorov, autorul rus care a ridicat primul problema intenţiei lui Stalin de a ataca, să observe, în cartea „Ziua M“, că la vârful URSS „hotărârile nu se luau pe hârtie, nu se fixau. La fel ca Mafia“.

Din acest motiv, e posibil ca un act scris de Stalin în care acesta să ceară explicit, sub semnătură, pregătirea ofensivei spre Occident nici să nu existe, aşa cum n-a existat nici semnătura lui pe ordinul genocidului comis în Ucraina în 1932-1933, nici pe dispoziţia de constituire a lagărelor de exterminare pentru dizidenţii politici, nici pe pactul Ribbentrop-Molotov, nici pe ultimatumul dat României.

Reconstituirea planurilor lui Stalin se face, de aceea, din fragmente disparate, documente conexe scăpate de sub control, unele afirmaţii făcute de dictatorul sovietic, diverse mărturii, dar mai ales apelând la acţiunile efective întreprinse de autorităţile sovietice. „La mijlocul lui septembrie 1940, Hitler a primit rapoarte potrivit cărora serviciul de propagandă sovietic trecuse la incitări antigermane în rândurile Armatei Roşii“, notează Liddell Hart. Acesta a fost primul semn de întrebare pentru un personaj, Hitler, paranoic, dar şi posesor al unei intuiţii deosebite chiar şi atunci când era prost informat. Dictatorul german a început să-i bănuiască pe sovietici că pregătesc ceva necurat când aceştia au invadat Basarabia. Cercetătorii ruşi spun că bănuiala lui Hitler s-a dovedit corectă.
„Desfăşurând recrutarea în masă din toamna lui 1939, Stalin a stabilit pentru sine un posibil termen maximal de intrare în război: vara lui 1941. Dacă Stalin ar fi proiectat atacul în 1942, recrutarea în masă ar fi avut loc în 1940. (…) Înainte de 1 septembrie de 1939, Stalin a luat hotărârea de a lupta şi a stabilit termenul de intrare în război – până la 1 septembrie 1941“, scrie Victor Suvorov în „Ziua M“. Fostul colonel GRU, pe numele său real Vladimir Bogdanovici Rezun (fugit în Marea Britanie), îşi explică din punct de vedere economic raţionamentul, însoţindu-l de graficul mobilizărilor din URSS.
Foarte pe scurt şi simplificat (Suvorov vine cu cifre şi date într-o analiză amplă pe mai multe pagini), este vorba despre faptul că o ţară nu-şi permite să scoată pe timp de pace şi fără rost milioane de oameni din producţie. Mai ales o ţară precum URSS, care în acel moment aloca deja resurse colosale industriei sale de armament. Acelaşi Suvorov afirmă: „La 7 decembrie 1940, în Uniunea Sovietică s-a introdus principiul completării coercitive a şcolilor de aviaţie. Acest lucru înseamnă război“. Adica tinerii recrutaţi şi selectaţi să devină piloţi pe avioane de luptă n-aveau voie să refuze acest lucru. A fost o măsură unică în istorie, nicăieri neapelându-se la astfel de soluţii într-o armă atât de pretenţioasă precum aviaţia. În URSS era însă necesară din cauza numărului colosal de avioane existente în flota de război şi care aveau nevoie de echipaje.

Există însă şi documente care indică mult mai concret intenţiile Uniunii Sovietice. „La sfârşitul anului 1991, în momentul uşoarei confuzii care a cuprins KGB-ul după ce, pe 21 august, statuia de bronz a lui «Felix cel de Fier» (Dzerjinski, fondatorul Comisiei Unionale Extraordinare) a alunecat pe un cablu de oţel pe deasupra unei mulţimi de câteva mii de oameni revoltaţi, din liniştea arhivelor a apărut un document ciudat: «Consideraţii cu privire la planul desfăşurării strategice a forţelor Uniunii Sovietice în cazul unui război cu Germania şi aliaţii ei». Documentul a fost scris de mână, într-un singur exemplar, de către locţiitorul şefului secţiei operative a Marelui Stat-Major al RKKA, generalul maior (viitor mareşal şi şef al Marelui Stat-Major) Vasilievski. În text există o corectură făcută de mâna lui Vatutin sau a lui Jukov. Data când a fost scris documentul nu este indicată, dar, judecând după conţinut, el a fost întocmit după 15 mai 1941. De obicei, aceasta este data la care este indicat. Semnăturile lui Timoşenko şi Jukov lipsesc, rezoluţia lui Stalin pe document, de asemenea“, scrie Mark Solonin în „Butoiul şi cercurile“. În articolul „Iunie 1941. Diagnosticul final“, publicat pe site-ul său, Solonin revine asupra temei şi, după ce prezintă o serie de argumente, concluzionează: „Pe 10 mai 1941, Consideraţiile îi sunt prezentate prima oară lui Stalin. Apoi, pe 12 şi 14 mai planurile de război contra Germaniei au fost lucrate în detaliu. Destul de clară a fost participarea în cele două conferinţe a şefului liniilor de comunicaţii Kaganovici. (…) Apoi, de pe 14 până pe 19 mai, a fost o pauză. Exact în acel interval Vasilievsky a semnat harta cu data 15 mai“.
Lui Solonin, care socoteşte actul nici mai mult, nici mai puţin decât „de-a dreptul senzaţional“, îi atrage atenţia o frază-cheie din plan: „Consider necesar să nu permitem în niciun caz Comandamentului German iniţiativa de acţiune, să anticipăm intenţiile inamicului şi să atacăm armata germană în momentul în care ea se va afla în stadiul de desfăşurare“.

Victor Suvorov spune că decizia definitivă a lui Stalin de porni ofensiva împotriva Europei a fost luată aproape simultan cu cea a lui Hitler de a ataca URSS: „Pregătirea intensă a atacării Germaniei, iar odată cu ea a întregii Europe continentale, se făcea încă din decembrie 1940, când efectivul de comandă al Armatei Roşii, într-o întrunire strict secretă, a luat în discuţie măsurile concrete de atacare prin surprindere a prietenei ei de moarte, şi din ianuarie 1941, când s-au desfăşurat pe hărţi două jocuri de manevră pentru alegerea definitivă a variantei optime. (…) Voi spune mai mult: pregătirea intensă de atacare a Germaniei s-a făcut încă din august 1939, când în Uniunea Sovietică a început mobilizarea secretă care nu se putea încheia decât cu război“.
Intrat în posesia unor memorii interne ale Comisarului Poporului pentru Apărare şi ale şefului Marelui Stat Major către Stalin şi Molotov, acte desecretizate în anii ’90, Solonin afirmă în articolul „Cele trei planuri ale tovarăşului Stalin“, postat pe site-ul său, că „în primul rând, un plan operaţional contra Germaniei a existat, iar lucrul la acest plan a durat multe luni, începând cel târziu din luna august 1940, fără a se acorda vreo atenţie Pactului de neagresiune existent între URSS şi Germania. În al doilea rând, începând din august 1940 planurile de desfăşurare strategică a forţelor URSS au încetat să mai considere Marea Britanie ca un potenţial inamic al URSS, iar Germania este numită în mod constant principalul inamic, cu posibilul suport provenit din Italia, Ungaria, România şi Finlanda. În al treilea rând, toate planurile declasificate ale desfăşurarii strategice a trupelor Armatei Roşii reprezintă, practic, acelaşi document, cu mici modificări de la o versiune la alta. Fără excepţie, documentele descriu planul şi pregătirile pentru o operaţiune ofensivă strategică dincolo de graniţele URSS. Toate numele geografice în teatrele de acţiuni din documente sunt nume din Prusia Orientală, Polonia şi Slovacia. (…) Este incorectă formularea «Planul lui Jukov». Planul pentru desfăşurarea strategică a Armatei Roşii poate fi numit într-un singur fel: «Planul lui Stalin». În perioada dintre august 1940 şi mai 1941, Timoşenko (Comisarul Poporului pentru Apărare) şi trei şefi consecutivi ai Armatei, Şapoşnikov, Mereţkov şi Jukov, au muncit la elaborarea diverselor versiuni ale acestui plan“.

Aşadar, în timp ce Suvorov afirmă că decizia finală a lui Stalin de a ataca Germania a fost luată în decembrie 1940, Solonin, bazându-se pe documente desecretizate ulterior, avansează chiar o dată mai timpurie: ordinul de pregătire a ofensivei împotriva Germaniei a fost dat în august 1940.

3. MITUL ATACULUI NEAŞTEPTAT AL GERMANIEI

Evoluţia ofensivei germane în 1941

Evoluţia ofensivei germane în 1941

„Se va stabili ca primă ţintă strategică a acţiunilor trupelor Armatei Roşii nimicirea principalelor forţe ale armatei germane desfăşurate la sud de linia Brest-Demblin, iar în a 30-a zi a operaţiunii – ieşirea la frontul Ostrolenka, râul Narev, Lowicz, Lodz, Oppeln, Olomouc (…).
Misiunea imediată – să nimicească armata germană de la est de râul Vistula şi în direcţia Cracovia, să ajungă la râul Vistula şi să cucerească zona Katowice. În acest scop, atacul principal va fi în direcţia Cracovia, Katowice, cu forţele Frontului Sud-Vest (…).
(…) un atac suplimentar cu aripa stângă a Frontului de Vest (…) cu scopul de a imobiliza gruparea din Varşovia şi de a sprijini Frontul de Sud-Vest în anihilarea grupării din Lublin a inamicului (…).
Structura şi misiunile fronturilor desfăşurate în Vest: Frontul de Sud-Vest, printr-un atac concentric al armatelor aripii drepte a frontului, va înconjura şi anihila gruparea de bază a inamicului de la est de Vistula în zona Lublin; concomitent, printr-un atac de pe frontul Senjava, Peremyshl, Lutowiska, vor fi zdrobite forţele inamicului pe direcţiile Cracovia şi Sandomierz-Kielce şi va fi cucerită zona Cracovia, Katowice, Kielce (…).“ Data: neînregistrată şi nedatată, istoricii ruşi sunt de acord că este întocmit după 15 mai 1941. Numele documentului: „Consideraţii privind planul desfăşurării strategice a Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice în caz de război cu Germania şi cu aliaţii ei“. Semnătura: general-maior (ulterior, mareşal al Uniunii Sovietice) A.M. Vasilievski, la acea dată locţiitor al şefului secţiei operative a Marelui Stat-Major al RKKA. Textul este corectat de mâna lui Jukov (şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii) sau a lui Vatutin (n.r. – la acea oră şef al Direcţiei Operaţiuni a Marelui Stat Major). Acest document, desecretizat la începutul anilor 1990, publicat de presa rusă a vremii şi de Mark Solonin în „Butoiul şi cercurile“, vine să clarifice problema „atacului prin surprindere“ al Germaniei asupra URSS.
Începând cu iunie 1941, conform directivelor primite de la Moscova, trupele Armatei Roşii au început să de deplaseze către frontiera cu germanii. Linia de graniţă avea o caracteristică specială: prezenta două adâncituri în teritoriul inamic, locuri unde au fost trimise cele mai puternice Corpuri Mecanizate ale Armatei Roşii. În februarie 1941, Stalin decisese înfiinţarea a 29 de Corpuri Mecanizate, fiecare urmând să conţină două divizii de tancuri şi câte una motorizată cu un total de 1.031 de tancuri. Aşadar, în final Armata Roşie trebuia să numere aproape 30.000 de tancuri, dintre care 16.600 ar fi trebuit să fie tancuri grele KV şi tancuri medii T-34, invulnerabile la tehnica de luptă germană din acel moment.
În ciuda dimensiunilor incredibile ale industriei militare a URSS, acest obiectiv n-a putut fi atins până pe 22 iunie 1941. „La declanşarea operaţiunilor militare, în structura celor 20 de Corpuri Mecanizate desfăşurate în cinci regiuni de graniţă existau 11.000 de tancuri. Încă peste 2.000 de tancuri numărau cele trei Corpuri Mecanizate şi divizia de tancuri separată numărul 57 care, încă din primele săptămâni ale războiului, au fost introduse în luptă lângă Şepetovka, Lepel şi Daugavpils. Astfel, Jukov a trebuit să înceapă războiul mulţumindu-se doar cu o superioritate numerică în tancuri de 4 la 1. Asta, dacă nu ţinem cont de tancurile aflate în dotarea diviziilor de cavalerie şi a trupelor din regiunile militare interioare.“ (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“).
Aflate în plin proces de constituire, aceste Corpuri Mecanizate nu erau echipate uniform. Însă oricare dintre aceste Corpuri depăşea atât ca număr, cât şi ca tehnică de luptă, cele patru Corpuri de Tancuri pe care le desfăşurase Germania la frontieră. Comparând dotarea Corpurilor Mecanizate şi distribuirea în teritoriu, Solonin observă că cele mai puternice astfel de unităţi au fost trimise de comandamentul sovietic în cele două intrânduri, chiar lângă graniţă. „Unde stăteau aceşti uriaşi? CM 4 (979 de tancuri, din care 414 KV şi T 34) era desfăşurat chiar pe vârful proeminenţei, lângă Lvov. În apropierea lui, ceva mai la sud era dislocat CM 8 (859 de tancuri, inclusiv 171 de KV şi T 34, dar şi 359 de tractoare şi remorchere, 3.237 de autovehicule). Puţin mai la est de Lvov se afla CM 15 (716 tancuri, dintre care 136 KV şi T 34). Fără să fi tras vreun foc de armă, grupa de şoc din componenţa celor trei corpuri mecanizate ameninţa deja flancul şi spatele trupelor germane din grupul de armate Sud, prinse între Vistula şi Bug“, descrie situaţia Solonin. „La prima vedere pare dificil de înţeles logica acestei organizări, dar e suficient să marcăm punctele dislocării corpurilor mecanizate pe harta raioanelor de frontieră ale URSS ca planul grandioasei operaţiuni ofensive să ni se dezvăluie în toată splendoarea sa.
Aşa cum am subliniat anterior, graniţa de vest a URSS avea două mari proeminenţe (de 120-170 km) îndreptate cu vârful în direcţia Poloniei ocupate de nemţi: proeminenţa Belostok în vestul Bielorusiei şi proeminenţa Lvov, în vestul Ucrainei. Cele două proeminenţe se învecinează inevitabil cu patru adâncituri. De la nord la sud, aceste adâncituri de la baza proeminenţelor se aflau în apropierea oraşelor Grodno, Brest, Vladimir-Volynski, Cernăuţi. Dacă Armata Roşie s-ar fi pregătit să treacă în apărare, atunci pe vârfurile proeminenţelor ar fi lăsat doar un minimum de forţe de acoperire, iar unităţile defensive principale ar fi fost aliniate lângă baze, în adâncituri. O asemenea formaţiei garantează evitarea încercuirii trupelor proprii pe teritoriul proeminenţelor, reduce lungimea frontului de apărare (lungimea bazei triunghiului este întotdeauna mai mică decât suma celorlalte două laturi), precum şi crearea unei mari densităţi operative în direcţiile cele mai probabile de atac al inamicului.
În realitate, toate acestea s-au făcut exact pe dos. Principalele unităţi de şoc s-au adunat grămadă pe vârfurile proeminenţelor Belostok şi Lvov. La bazele proeminenţelor, în apropiere de Grodno, Brest şi Cernăuţi, au fost dispuse forţe incomparabil mai slabe“, descrie Solonin desfăşurarea eminamente ofensivă a Armatei Roşii în zilele de dinaintea atacului lansat de Germania.
Acesta este, în esenţă, motivul pentru care Wehrmachtul a încercuit, încă din primele zile, un număr uriaş de trupe sovietice. Comandanţii Armatei Roşii au acţionat exact aşa cum li se ceruse. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1940, cu foarte puţin timp înainte să răsune primul bubuit de tun, s-a primit consemnul de a porni ofensiva. Într-un alt document desecretizat la sfârşitul anilor ’80, „Memoriul comandantului Diviziei a 7-a de Tancuri, generalul-maior S.V. Borzilov către Direcţia Principală de Tancuri şi Autoblindate a RKKA, din 4 august 1941“, se scrie: „Pe 22 iunie la ora 2.00, printr-un ofiţer al serviciului de informaţii, am primit parola alarmei de luptă cu deschiderea plicului roşu (în Armata Roşie această expresie se referea la plicul cu planul operativ al acţiunilor militare ale unităţii pe care comandantul acesteia avea dreptul să-l deschidă numai la ordinul comandamentului superior lui). După 10 minute, la unităţile diviziei s-a dat alarma de luptă iar la ora 4.30 acestea s-au adunat la punctul de concentrare în caz de alarmă.
Operaţiunile militare ale Diviziei a 7-a de Tancuri. Pe 22 iunie 1941, la ordinul comandantului corpului, divizia a efectuat activităţi de recunoaştere cu batalionul de recunoaştere la vest de şoseaua spre Varşovia“.
Aşadar, prima mişcare făcută de masivele unităţi de tancuri sovietice a fost cea de a trece graniţa, pornind ofensiva conform planurilor conţinute de „plicul roşu“.

Concluzionând, Armata Roşie a fost devansată de Wehrmacht în planurile sale de a ataca. Deşi cele două tabere au început pregătirile aproximativ în acelaşi timp, nemţii le-au finalizat mai repede şi au pornit atacul în principal din două motive: în primul rând, aveau o capacitate superioară de organizare, iar în al doilea, habar n-au avut ce forţă colosală strânsese Stalin la graniţe. Reacţia lui Halder, în august, a fost elocventă: se aşteptaseră la circa 200 de divizii, dar distruseseră deja 360 şi încă mai aveau în faţă o armată numărând milioane de soldaţi şi mii de tancuri.
Cu câteva zile înainte de începerea ofensivei germane, sovieticii au început amplasarea propriilor trupe în poziţiile de atac. Asta arată fie că planul iniţial a fost devansat pe măsură ce ştirile neliniştitoare se înmulţeau, fie că, pur şi simplu, propriul lor plan prevedea o ofensivă în cel mai scurt timp.
Într-o altă lucrare care prezintă dovezile intenţiei lui Stalin de a invada Europa, „Ultima republică“, volumul I, Suvorov este şi mai explicit, avansând şi o dată: „Armata Roşie pregătea un atac prin surprindere la 6 iulie 1941“.
În 1942, căzut prizonier, generalul Andrei Andreevici Vlasov avea să fie interogat de germani. Procesul verbal al interogatoriului, publicat de revista „Krasnaia zvezda“ pe 27 octombrie 1992, menţiona: „La întrebarea despre intenţia lui Stalin de a ataca Germania, Vlasov a declarat că astfel de intenţii au existat, fără îndoială. Concentrarea trupelor din raionul Lvov indică faptul că atacarea României se pregătea în direcţia surselor petroliere… Armata Roşie nu era pregătită pentru o ofensivă germană. În pofida tuturor zvonurilor despre măsurile respective promovate de Germania, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea în această posibilitate. Pregătirea ruşilor avea în vedere doar propria ofensivă“.
În articolul său „Cele trei planuri ale tovarăşului Stalin“, unde analizează versiunile planului sovietic de ofensivă împotriva Germaniei, Solonin observă: „Cronologia era de la 8 până la 20 august, dar nu orice fel de august, ci august 1941!“. Pe spatele planului, o mână – cel mai probabil, a lui Vatutin – a scris: „Atacul începe pe 12.6“. Folosindu-se de mărturiile unor generali participanţi la discuţii şi de ordinele care au urmat întrunirii lui Stalin cu conducerea Armatei din 24 mai 1941, Solonin trage concluzia: „Orizontul datei posibile a începerii ofensivei trebuia să fie cel mult în următoarele două luni: de la mijlocul lui iulie până la sfârşitul lui august“.

4. MITUL REZISTENŢEI CRÂNCENE OPUSE DE EROICA ARMATĂ ROŞIE ÎN FAŢA INVADATORULUI

Istoricii sunt unanim de acord că drumurile proaste au fost principalul obstacol în calea ofensivei germane pe parcursul lui 1941

Istoricii sunt unanim de acord că drumurile proaste sau, cel mai adesea lipsa lor a reprezentat principalul obstacol în calea ofensivei germane pe parcursul lui 1941

Aici, versiunea oficială a istoriei suferă cel mai tare. Generaţii de istorici au repetat, unele după altele, aceleaşi contradicţii. Pe de o parte, se spune că soldaţii sovietici au luptat pe viaţă şi pe moarte, încetinind şi îngreunând ofensiva germanilor, cărora le-au cauzat pierderi grele. Pe de alta, se menţionează că ploile şi drumurile proaste le-au fost nemţilor adversari mai dificili decât Armata Roşie. În acelaşi timp, numărul prizonierilor luaţi de nemţi, în 1941, s-a ridicat la peste 3,5 milioane. Confruntând datele oficiale ale Armatei Roşii la finalul anului, se mai observă că numărul soldaţilor lipsă, după ce se scade din totalul celor mobilizaţi numărul morţilor, al răniţilor şi al celor care luptau în continuare pe front, era de 5 până la 9 milioane (în funcţie de sursa de documentare). Trecuţi la „dispăruţi fără urmă“, aceştia nu puteau fi decât prizonieri sau dezertori.
Până pe 9 iulie, trei dintre Fronturile sovietice, cel de Nord-Vest, de Vest şi de Sud-Vest, pierduseră 11.700 de tancuri, 19.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 1.000.000 de unităţi de armament de infanterie. Pe 15 iulie 1941, resturile corpurilor mecanizate au fost oficial desfiinţate. Cele trei fronturi sovietice de mai sus înregistraseră 749.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi fără urmă (această din urmă categorie urca până la 77% din totalul pierderilor!).
În tot acest timp, întreaga armată germană, de-a lungul celor 1.500 de kilometri de front, pierduse aproximativ 75.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Până pe 15 iulie 1941, Wehrmachtul a cucerit peste 700.000 de kilometri pătraţi. Istoricul rus Mark Solonin observă că aceasta e o suprafaţă de 3 ori mai mare decât cea cucerită de nemţi în 1939 în Polonia şi de 6 ori mai mare decât cea ocupată în timpul campaniei din Vest în 1940. Istoriografia oficială recunoaşte că atât campania din Polonia, cât şi cea din Franţa au fost unele triumfale, adevărate marşuri pentru Germania. În schimb, viteza fulgerătoare cu care au fost ocupate spaţii imense din URSS, cu pierderi minime pentru invadatori şi unele înspăimântătoare pentru apărători, este privită altfel.
Rapoartele comandanţilor sovietici şi memoriile unor partizani anti-bolşevici din teritoriile ocupate în 1940 de URSS relevă şi altceva: în multe cazuri, în special în ţările baltice şi în Ucraina, vestea că Germania a atacat Uniunea Sovietică a dus la o răscoală generală a locuitorilor împotriva armatelor bolşevice. În unele situaţii, nemţii au intrat în localităţi după ce acestea fuseseră deja eliberate de brigăzile locale.
Toate acestea arată că, în vara lui 1941, n-a fost vorba de nicio luptă eroică a trupelor sovietice cu invadatorii. Armata Roşie s-a dezintegrat. Soldaţii au abandonat miile de tancuri, tunurile şi puştile pe marginea drumurilor, fugind care-ncotro, adesea împreună cu generalii care-i conduceau. Sunt citate cazurile unor divizii de tancuri care şi-au pierdut toate tancurile în timp ce se retrăgeau, fără să fi luat parte la vreo bătălie. Mari unităţi care pe 22 iunie numărau 12-15.000 de combatanţi se găseau, trei săptămâni mai târziu, la sute de kilometri depărtare înspre Est, numărând doar 2-3.000 de oameni fără armament, fără vehicule, adesea fără combatanţi. Practic, nişte adunături pestriţe lipsite de orice capacitate combativă. Bărbaţii recrutaţi se sustrăgeau de la înrolare, iar cei care ajungeau sub arme erau cu greu ţinuţi să nu fugă. Stalin a ordonat cele mai crâncene represalii împotriva celor care dezertau. În intervalul iunie-octombrie 1941 au fost împuşcaţi de NKVD 10.201 soldaţi. În total, până în 1945, tribunalele militare ale URSS au condamnat 994.000 de militari, din care 157.593 au fost împuşcaţi. Solonin remarcă aici că vorbim de echivalentul a 10 divizii! Prin comparaţie, în Wehrmacht au fost împuşcaţi, în cinci ani de război (1939-1944), 7.810 soldaţi. Adică de 20 de ori mai puţin.
Sunt numeroase cazuri de divizii care au pierdut câteva sute de oameni în timpul luptelor şi alte câteva mii „dispăruţi fără urmă“ şi „rămaşi în urmă în timpul marşului“ pe parcursul retragerii. Cazul Diviziei a 212-a Motorizate e de pomină. În actele Corpului Mecanizat 15, DiM 212 figura ca apărând oraşul Brody. Comandanţii altor unităţi prezenţi la faţa locului spun însă că n-au depistat nici urmă de respectiva divizie. Nimeni n-a ştiut nimic de ditamai unitatea de luptă, cu sute de tancuri în dotare, până pe 12 iulie 1941, când la sute de kilometri depărtare, spre est, într-unul din punctele de concentrare au mai ajuns 745 de persoane din Divizia a 212-a Motorizată, fără niciun tanc sau alt tip de armament greu.
Acestea sunt datele despre starea de spirit şi dorinţa de a lupta a soldaţilor Armatei Roşii la mijlocul lui 1941. Mark Solonin scrie că această disoluţie a diviziilor sovietice a continuat încă un an, până când locuitorii URSS au început să se lămurească asupra intenţiilor pe care le aveau germanii. Primiţi iniţial cu entuziasm, ca eliberatori de un jug îngrozitor, nemţii au pus imediat în aplicare propriile planuri, care prevedeau eliminarea unei mari părţi a populaţiei slave şi transformarea supravieţuitorilor în sclavi meniţi să slujească pe pământurile noilor stăpâni. Acesta a fost şi motivul pentru care, treptat, soldaţii Armatei Roşii şi-au schimbat atitudinea, declanşând cu adevărat lupta pe viaţă şi pe moarte cu invadatorii abia spre sfârşitul lui 1942.

 UPDATE 24 iunie 2015 | Despre subiectul atacului preventiv executat de Germania în 1941 asupra URSS a scris, pe 23 iunie, şi Constantin Corneanu, membru fondator şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS). Domnul Corneanu abordează această ofensivă dintr-un unghi uşor diferit, folosind însă aproximativ aceleaşi surse (chiar dacă nu le citează) pe care le-aţi putut găsi mai sus. Iata textul (foarte bun, de altfel) al analistului „Adevărul”: http://adevarul.ro/cultura/istorie/surprindere-strategica-esec-informativ-Inaltul-comandament-german-devanseaza-atacul-sovietic-22-iunie-1941-1_55882589cfbe376e358c5f9f/index.html#

 

 

Anunțuri