stalins_attack-plan

Documentul datat 15 mai 1941 şi semnat de Vatutin privind direcţia ofensivei sovietice către Europa. Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei, cu un an mai devreme, capătă sens strategic, armata germană urmând a fi încercuită în Moldova de la Nord şi Est, în timp ce principalul atac urma să străpungă, pe la Galaţi, până în Valea Prahovei

Lăcomia şi nerăbdarea cu care Stalin s-a întins către România pe 26 iunie 1940 au fost factorii catalizatori în decizia lui Hitler de a ataca primul URSS, un an mai târziu, fără a mai aştepta ca sovieticii să tragă ei primul foc de armă. Aceasta este concluzia la care au ajuns cercetători cunoscuţi ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Documentele, mărturiile, planurile militare desecretizate şi raţionamentele strategice puse cap la cap determină, la 75 de ani după anexarea Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, reconsiderarea variantei dogmatice după care s-a judecat până acum atacarea URSS de către Germania.
În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, dar care ar trebui să poarte mai degrabă numele Pactul Hitler-Stalin, cele două mari puteri care dominau Europa în acel moment şi-au împărţit sferele de influenţă. În baza acelui pact, Germania şi Uniunea Sovietică au dezlănţuit Al Doilea Război Mondial. Ulterior, schimbând taberele şi fiind putere învingătoare, URSS a fost extrasă din această vinovăţie care vreme de peste patru decenii a stat doar pe umeri nemţilor.Realitatea este că Germania şi URSS au atacat împreună Polonia, în septembrie 1939, conform planului pe care-l puseseră la punct: Germania – pe 1 septembrie, URSS – pe 17 septembrie. În 1940, cele două dictaturi şi-au continuat ofensiva. Germania a obţinut o serie de victorii nesperate în Vest, ocupând Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca şi Norvegia. În acest timp, URSS şi-a văzut de planurile expansioniste, de asemenea, spre Vest, invadând Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia şi România.
Ţara noastră a intrat în Al Doilea Război Mondial pe 26 iunie 1940, în momentul în care a devenit victima agresiunii URSS.
Tocmai ultimatumul pe care Uniunea Sovietică l-a dat ţării noastre pe 26 iunie 1940 a fost cel care i-a dat de gândit lui Hitler, dictatorul german începând, din acel moment, să suspecteze că aliatul său, Stalin, se pregăteşte să-i aplice o lovitură mortală în timp ce el luptă în Vest cu Imperiul Britanic.

Timp de decenii, sovieticii au negat că ar fi intenţionat aşa ceva, acuzând Germania că a invocat acest pretext pentru a ataca un stat paşnic şi, susţineau ei, neînarmat. Generaţii de istorici, înşelate de falsurile fabricate de propaganda comunistă, au luat de bune poveştile. După 1985, însă, documente indubitabile arată că Hitler şi serviciile de informaţii germane anticipaseră corect planurile.

România figura ca ţintă în toate planurile lui Stalin, indiferent de adversarii fixaţi pentru URSS

Înaintea războiului, Stalin le-a cerut generalilor săi să pregătească mai multe planuri ofensive. Au existat, conform documentelor desecretizate, trei variante majore de atac. În prima, inamicul nominalizat explicit şi pentru care se pregătea industria de război sovietică era Marea Britanie. Începând din 1940, locul britanicilor a fost luat de germani. Interesant este că, în toate variantele pregătite de ofiţerii Armatei Roşii, România era trecută printre inamici şi trebuia să fie ocupată!
Pe 27 martie 1940, când englezii încă erau fixaţi ca ţintă, URSS vizând ocuparea Orientului Mijlociu, a Indiei, Peninsulei Scandinave şi a Peninsulei Balcanice, în „Nota privind îngrijorările comandantului Flotei Aeriene a Mării Negre pentru planul de operaţiuni al forţelor aeriene“ se menţionează: „Posibilii inamici sunt: Anglia, Franţa, România şi Turcia. Obiectivul Forţelor Aeriene este: să atace vasele în apele Mării Marmara şi în strâmtoarea Bosfor şi să instaleze bariere de mine în Bosfor“ (Mark Solonin, „Cele trei planuri ale tovarăşului Stalin“). În raportul aceluiaşi comandant către Comandamentul Forţelor Navale relativ la planul de acţiuni al aviaţiei sovietice pentru 1940-1941 se stipula:
„Obiectivele aviaţiei pe teatrele militare de operaţiuni:
Marea Neagră. Dezlănţuirea unor puternice bombardamente aeriene în bazele Constanţa, Ismail şi Varna.
Marea Egee: Salonic şi Smirna.
Marea Mediterană: Alexandria, Haifa, Canalul Suez, Malta şi Brindisi“.

Ulterior, când Stalin a hotărât să schimbe ţinta şi să fixeze ca obiectiv atacarea Germaniei, planul s-a modificat, dar printre ţările care urmau să fie ocupate găsim din nou România! „În primii ani după 1990 s-au declasificat şi publicat următoarele documente: (…) un memoriu intern al Comisarului Poporului pentru Apărare şi şeful Comandamentului Armatei Roşii către J. Stalin şi V. Molotov, «Consideraţii pentru planul desfăşurării strategice a forţelor armate ale Uniunii Sovietice în caz de război cu Germania şi aliaţii săi», fără număr de înregistrare, datat 15 mai 1941. (…) Ce concluzii putem trage pe baza documentelor desecretizate?
Mai întâi, că un plan operaţional împotriva Germaniei a existat, că s-a lucrat la acest plan multe luni în şir – cel puţin începând din august 1940, fără nicio consideraţie pentru pactul de neagresiune dintre cele două ţări;
În al doilea rând, începând din august 1940, planul desfăşurării strategice n-a mai menţionat Marea Britanie ca potenţial inamic al URSS; Germania este constant nominalizată ca inamic, cu potenţial sprijin de la Italia, Ungaria, România şi Finlanda. (…) Fără excepţie, toate variantele planurilor de operaţiuni desecretizate descriu pregătirea pentru o operaţiune strategică ofensivă dincolo de frontierele URSS“ (Solonin, „Cele trei planuri…“).
După toate probabilităţile, planul operaţional în Sudul Europei a fost definitiv aprobat şi hotărât ca fiind „cel principal“ de Stalin şi comandanţii săi în octombrie 1940, menţionează Solonin. „După desfăşurarea forţelor principale în proeminenţa Lvov, în cinci săptămâni flancul sudic trebuia să atingă linia frontului pe râul Vistula, Cracovia, Budapesta, Timişoara şi Craiova; asta înseamnă că în cursul operaţiunilor ofensive trupele trebuie să se deplaseze în adâncime circa 250-300 de kilometri şi să captureze sudul Poloniei, Slovacia, o mare parte din Ungaria şi România“.

Invazia României din 1940, receptată de Hitler ca „o palmă pe obraz“

Deşi lipsit de informaţiile ieşite la iveală decenii mai târziu din tenebrele arhivelor sovietice, Sir Basil Liddell Hart, probabil cel mai capabil analist militar al secolului trecut, a descris, după discuţii cu supravieţuitorii germani, situaţia creată prin gestul lui Stalin de a smulge României provinciile estice. „La începutul lunii iunie 1940, în timp ce Hitler mai era angajat în campania franceză, Stalin a profitat de ocazie pentru a ocupa Lituania, Estonia şi Letonia. Hitler consimţise ca ţările baltice să fie în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, dar nu să fie ocupate efectiv de aceasta, şi considera că fusese tras pe sfoară de aliatul său, deşi majoritatea consilierilor săi considerau, în mod realist, că intrarea ruşilor în ţările baltice constituia o precauţie firească, inspirată de teama posibilelor acţiuni ale lui Hitler după victoria din Vest“, scria Hart în 1970, în „Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial“ (Vol. I, pag. 196). Aşa cum se va vedea în continuare, consilierii lui Hitler se înşelau profund, iar cancelarul Germaniei intuise corect intenţiile lui Stalin.
„Profunda neîncredere a lui Hitler faţă de Rusia se concretizase în teama permanentă din timpul campaniei din Vest, că lăsase în Est doar zece divizii în faţa celor o sută ale sovieticilor.
La 26 iunie 1940, fără a-şi înştiinţa aliatul, Rusia a adresat un ultimatum României, cerând retrocedarea imediată a Basarabiei şi, în plus, cedarea părţii de Nord a Bucovinei – ca o «mică compensaţie» pentru felul în care Rusia fusese «jefuită» de fosta ei provincie, în 1918. Guvernului român i s-au acordat doar 24 de ore pentru a da un răspuns, iar când Bucureştiul a cedat ameninţării, trupele ruseşti au năvălit imediat, atât pe calea aerului, cât şi pe uscat“, continuă Hart.
Aici are puţină importanţă părerea autorului despre apartenenţa de drept a Basarabiei. De-a lungul lucrării sale, britanicul vede lucrurile din perspectiva imperiului. Inventator al tacticii moderne a luptei cu tancurile, consilier al ministrului apărării al Imperiului Britanic, eminent analist militar, cercetător şi analist, Hart tratează lucrurile de la distanţă şi cu o lipsă de implicare benefică. Privind prin prisma intereselor de stat ale marilor puteri, Hart a înţeles şi explicat cu pragmatism acţiunile Germaniei, Uniunii Sovietice, Imperiului Britanic, Franţei, Italiei, SUA şi Japoniei. În marea politică nu e loc de sentimentalisme, dreptul celui mai puternic primează în faţa dreptului internaţional şi Hart prezintă lucrurile exact aşa cum au stat ele, fără inutile comentarii subiective.
Aşadar, în acel moment, iunie 1940, pe Hitler nu l-a deranjat nedreptatea făcută de URSS unor ţări, ci tendinţa lui Stalin de a periclita direct interesele strategice ale Germaniei. „Hitler a receptat această invazie ca «o palmă pe obraz», deoarece ruşii ajunseseră acum neliniştitor de aproape de exploatările petroliere româneşti, pe care el conta, deoarece i se tăiase accesul la sursele de peste mări. În săptămânile care au urmat, a devenit tot mai nervos şi, totodată, neliniştit de posibilele consecinţe ale acestei situaţii asupra ofensivei aeriene împotriva Angliei. Suspiciunile sale în privinţa intenţiilor lui Stalin au crescut. La 29 iulie 1940 a discutat cu generalul Alfred Jodl (n.r. – şeful Biroului Operaţiuni al OKW, comandamentul Wehrmachtului) despre posibilitatea războiului cu Rusia, dacă aceasta va încerca să pună mâna pe exploatările petroliere ale României. Câteva săptămâni mai târziu, ca o ripostă, a început transferul în Polonia a două divizii blindate şi a zece divizii de infanterie. O directivă din 6 septembrie 1940, adresată Serviciului de Contraspionaj, spune: «În săptămânile ce urmează, teritoriul din răsărit va fi înarmat mai puternic. Aceste regrupări nu trebuie să creeze Rusiei impresia că ne pregătim pentru o ofensivă în Est»“, descrie Hart raţionamentul prin care dictatorul german a ajuns la ideea războiului cu Uniunea Sovietică, raţionament pus în mişcare în momentul în care Stalin a agresat România.
Peste mai bine de 20 de ani, ofiţerul de contrainformaţii militare Vladimir Rezun, fugit din URSS, avea să facă furori confirmând, de data aceasta cu documente, că Stalin exact asta plănuia: o ofensivă scurtă şi devastatoare pentru Germania către exploatările petrolifere de la Ploieşti. „(în iunie 1940) din ordinul lui Stalin, Jukov realizează o nouă «campanie eliberatoare», alipeşte Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe seama Bucovinei de Nord se extindea intrândul Lvovului. S-a acceptat să se numească intrândul Lvov, dar după alipirea Bucovinei de Nord ar fi fost mai corect să se numească intrândul Lvov-Cernăuţi.
Tocmai acest pas al lui Stalin l-a speriat pe Hitler. Exact din acest moment a început elaborarea unui plan de distrugere a Uniunii Sovietice. Ştiinţa istorică a stabilit şi nimeni nu obiectează: înainte de «eliberarea» Basarabiei şi Bucovinei de Nord Hitler nu avea planuri de război împotriva Uniunii Sovietice.
De ce Stalin şi Jukov aveau nevoie de Basarabia şi Bucovina de Nord? Iar dacă nu puteam trăi fără ele, nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru «eliberare»? Hitler luptă împotriva Franţei şi Marii Britanii, spatele frontului său nu este apărat de nimic, iar Stalin şi Jukov au ridicat în acest moment cuţitul din oţel de Damasc asupra unicei surse de petrol a lui Hitler, asupra inimii petroliere a Germaniei. Hitler avea de ce să se teamă“.
Descoperim astfel, indubitabil, motivul real pentru care URSS a ocupat, în 1940, şi Bucovina de Nord şi Herţa. Sovieticii nu au ocupat în 1940 Basarabia, Bucovina şi Herţa pentru a se răzbuna, ci pentru că aveau nevoie de trambuline strategice către ofensiva care urma.

Intuiţia lui Hitler

Lucrurile erau clare, din punctul lui Hitler, acesta gândindu-se iniţial, concluziona istoricul britanic, doar la posibilitatea de a-l descuraja pe Stalin, pe care-l simţea tot mai lacom şi dornic să se extindă mai ales spre Marea Mediterană. Directiva lui Hitler nu lăsa loc de dubii: „Pe de altă parte, Rusia trebuie să înţeleagă că trupe germane puternice şi bine pregătite sunt staţionate în Guvernământul General, în provinciile răsăritene şi în Protectorat şi să tragă concluzia că suntem gata să ne protejăm interesele împotriva unui atac rusesc, îndeosebi în Balcani, cu forţe puternice“. Hart subliniază: „Directiva avea o notă predominant defensivă. Nu prevestea neapărat o agresiune germană, ci mai ales preocuparea de a descuraja o agresiune sovietică. Din cauza distanţei dintre frontul său şi exploatările petroliere pe care trebuia să le păzească, nu le putea proteja direct şi era nevoit să ia în considerare necesitatea unei diversiuni ofensive pe frontul polonez. Ideea diversiunii s-a transformat, curând, în intenţia unei invazii majore, pentru a preîntâmpina orice primejdie“.
Concluzia expertului britanic, care a trăit războiul în cercurile de putere ale Imperiului Britanic: „La mijlocul lui septembrie 1940, s-au primit rapoarte potrivit cărora serviciul de propagandă sovietic trecuse la incitări anti-germane în rândurile Armatei Roşii. Acestea demonstrau bănuielile ruşilor faţă de sporirea efectivelor germane în Est, şi promptitudinea cu care îşi pregăteau trupele pentru un conflict ruso-german. Hitler, însă, le-a apreciat drept dovezi ale intenţiilor lor defensive. Intuia că nu-şi putea permite să mai aştepte consolidarea victoriei din Vest şi că trebuia să se ocupe de Rusia“.
La acea vreme, Liddell Hart nu avea la dispoziţie decât memoriile puse în acord cu propaganda ale generalilor sovietici care dădeau asigurări că ţara lor fusese paşnică şi nepregătită de război. Britanicul concluziona, deci, că Hitler se speriase mai mult decât era cazul, hotărând atacul asupra URSS dintr-o combinaţie de ambiţie, teamă şi prejudecată.
Documentele desecretizate decenii mai târziu arată însă că, exact în momentul în care propaganda sovietică trecuse la incitări împotriva germanilor, pe hărţile generalilor sovietici apăruse o nouă ţintă: Europa. Temerile lui Hitler erau îndreptăţite: Stalin plănuia o lovitură de anvergură în Sud şi Sud-Vest. Scopurile erau cucerirea României şi lipsirea Germaniei de resursele petroliere, în Sud, şi invadarea Europei Centrale ocolind Prusia Orientală, acolo unde exista deja un puternic sistem de fortificaţii germane.

Surpriza lui Stalin pentru România în vara lui 1941

Desfăşurarea forţelor germane şi sovietice pe 22 iunie 1941. Ambele tabere ocupaseră poziţii de atac.

Pe frontul de Sud, în faţa Armatei a 11-a germane şi a celor două armate române, sovieticii desfăşurau Armata a 12-a şi Armata a 9-a, utilate cu trei Corpuri Mecanizate însumând 6 divizii de tancuri şi 3 motorizate. Nemţii n-aveau niciun tanc, iar românii dispuneau de o brigadă blindată compusă din tancuri demodate.

Articole şi documente privind intenţiile lui Stalin în privinţa României au ieşit la iveală începând cu anii ’80, dar primul care a îndrăznit să spună pe nume problemei a fost Vladimir Rezun, alias Victor Suvorov, ofiţerul de contrainformaţii din GRU, serviciul secret al Armatei Roşii, fugit în Marea Britanie. Suvorov a demonstrat, cu cifre şi fapte concrete, că decizia lui Hitler de a invada URSS în iunie 1941 a amânat cu trei ani ocuparea României de către Armata Roşie. În lucrarea „Ultima republică“ (Vol. I, pag. 223), capitolul 17, „Câte ore sunt până la Ploieşti?“, Suvorov menţionează care era situaţia în iunie 1941, în preajma atacului german asupra URSS: „De la graniţa sovietică până la exploatările petrolifere de la Ploieşti sunt 180 de kilometri. E loc neted şi deschis. La graniţă erau concentrate trupele Regiunii militare Odessa. În componenţa lor erau 1.043 de tancuri (A.G. Horkov, „Grozovoi iuni“, M. Voenizdat, 1991, p. 21). Curând, trebuiau să mai sosească încă 220 de tancuri. În plus, împotriva României era desfăşurat şi Corpul 16 Mecanizat (608 tancuri) din regiunea învecinată. În prima jumătate a lui iunie (n.a. – 1941), în spatele acestor trupe, la staţiile de cale ferată, debarcau unităţi şi subunităţi din Armata 16, care, sub acoperirea Comunicatului TASS (n.a. – agenţia de presă sovietică) din 13 iunie 1941, fuseseră transferate în secret din Zabaicalie. În componenţa lor erau 1.370 de tancuri. Fusese transferată în secret şi Armata 19, cu 484 tancuri. Mulţimii de tancuri sovietice i se opuneau trupele româneşti (60 de tancuri).
Regiunea Odessa şi Corpul 16 Mecanizat al Regiunii Militare Speciale Kiev aveau 1.651 tancuri. De 27 de ori mai mult decât cele din România. Dacă luăm în considerare noile achiziţii de tancuri din Regiunea Odessa şi tancurile armatelor debarcate deja în apropierea graniţelor româneşti, raportul devine 3.725 de tancuri sovietice împotriva a 60 româneşti, adică peste 60 de tancuri sovietice împotriva unuia românesc. Dacă nu era suficient, atunci împotriva României mai pot fi desfăşurate tancurile Corpurilor 9, 19 şi 24 Mecanizate, fără să mai vorbim de corpurile de desant aerian, de aviaţie şi celelalte. Tancul «învechit» BT-7M avea până şi oficial o viteză de 86 km/oră (în realitate mai mult). Tancurile româneşti FT-17 aveau o viteză maximă de 9 km/oră. În acest caz, tancurile sovietice puteau pur şi simplu să le ignore“.
Are puţină importanţă aici că Suvorov, la fel ca şi alţi istorici ruşi sau de alte naţionalităţi, tratează superficial problema numărului şi a tipului de tancuri româneşti în preajma zilei de 22 iunie 1941. Cele 76 de tancuri învechite FT-17 franţuzeşti, din 1919, erau folosite de România ca echipament de instrucţie. Însă nici principala forţă, cele 126 de tancuri uşoare Skoda S-II-a, de 10,5 tone şi cu tun de 37 de milimetri, botezate R-2, nu avea vreo valoare combativă semnificativă.
Şi datele privind forţele blindate ale Uniunii Sovietice sunt discutabile. Istoricul rus Mark Solonin, bazându-se la rându-i pe documente oficiale desecretizate şi rapoarte ale Marelui Stat Major al Armatei Roşii chiar dinaintea zilei de 22 iunie 1941, afirmă că în zona Nistrului fuseseră masate Corpul Mecanizat 2, cu 527 de tancuri, dintre care 60 KV şi T-34, şi Corpul Mecanizat 18, cu 282 de tancuri (niciunul dintre ele KV sau T-34). Corpul Mecanizat 16, pe care-l mai invocă Suvorov, avea, conform datelor lui Solonin, 478 de tancuri. Amplasarea sa era una mai degrabă menită să ameninţe Ungaria.
Cifrele diferă în primul rând pentru că diferă documentele sovietice din acea perioadă. Motivul e explicat tot de Solonin: industria de armament duduia la propriu, în fiecare zi soseau pe front, în completarea unităţilor blindate, sute de noi tancuri. Cifrele variază în funcţie de ziua când s-a trimis raportul. În plus, armata sovietică dispunea de brigăzi de tancuri în diviziile de cavalerie, lucru neîntâlnit la celelalte armate. Oricum am socoti, însă, e clar că la graniţa României fuseseră masate importante forţe blindate. Acesta e şi motivul pentru care Armata a 11-a germană, care fusese desfăşurată pe frontiera de Est a României, a stat în expectativă până la începutul lui iulie, mai bine de 10 zile după declanşarea ofensivei pe restul frontului. Exceptând ridicola brigadă de tancuri româneşti, nemţii nu aveau la dispoziţie niciun tanc cu care să poată face faţă confruntării. Abia după ce Corpurile Mecanizate amplasate la Nistru au fost trimise în alte părţi s-a putut începe ofensiva şi în Basarabia.

Petrolul, atracţia fatală

Revenind la Suvorov, acesta a descris planul simplu al lui Stalin şi motivul pentru care România a devenit ţinta Armatei Roşii: „La 23 august 1939, Stalin (cu mâna lui Molotov) a semnat la Moscova un pact în urma căruia Hitler avea de luptat pe două fronturi. Flota britanică a blocat Germania şi n-a mai permis transportul petrolului pe mare. Germania a rămas cu o singură sursă, cea românească, de aprovizionare cu petrol. Pierderea ei ar fi însemnat oprirea industriei germane şi paralizarea armatei, aviaţiei şi flotei. Nu poţi lupta fără petrol. Petrolul nu înseamnă numai combustibil, ci şi materie primă pentru industria chimică, fără de care nu te poţi descurca. (…) Cucerirea Ploieştiului de către trupele sovietice sau incendierea instalaţiilor petroliere ar fi însemnat paralizarea Germaniei. Asta şi aşteptau mii de alte tancuri sovietice. De la Brest la Lvov, de la Bialostok şi Grodno calea spre Berlin este foarte scurtă. Dacă armata şi aviaţia germane ar fi paralizate, atunci nimeni nu li s-ar mai opune, atunci, pe şosele bune, tancurile ar putea ajunge nu numai la Berlin sau Munchen, ci chiar la Paris, Marsilia şi Brest“.
Suvorov revine asupra problemei într-o altă carte, „Sinuciderea“, care tratează exact motivul lui Hitler de a ataca URSS. Rusul explică de ce simpla dispunere a forţelor sovietice în iunie 1941 arată că acestea erau desfăşurate pentru a ataca, şi nu pentru a se apăra: „Cea mai puternică regiune militară a Uniunii Sovietice nu era cea de vest, care se găsea pe direcţia cea mai primejdioasă, ci Regiunea Kiev, de pe teritoriul căreia era mai prielnic să se atace mortal Germania. Planul acestei operaţiuni a fost găsit şi a fost publicat prima dată de un colonel curajos al Statului-Major General sovietic, Valeri Dimitrievici Danilov. Desfăşurarea unei asemenea operaţiuni permitea atât atacul din intrândul Belostok, cât şi, concomitent, atacul cu două armate de munte sovietice prin Alpii Transilvăneni şi cu puternica Armată a IX-a asupra Ploieştiului prin trecerea de la Galaţi. Luat în sine, fiecare dintre aceste atacuri putea să fie mortal pentru Germania“.

Un dictator, un istoric rus şi aceeaşi concluzie

În încheiere, două fragmente aşternute pe hârtie la interval de o jumătate de secol de doi oameni plasaţi, iremediabil, în taberele opuse şi care explică sec motivul ultimatumului primit de România pe 26 iunie 1940. „De pe teritoriul Basarabiei, aviaţia sovietică putea să ţină sub ameninţare exploatările petroliere ale României, care era principala furnizoare de petrol a Germaniei. Era nevoie de Bucovina de Nord pentru că pe teritoriul ei trecea o linie (n.r. – de cale ferată) paralelă cu linia frontului de importanţă strategică de la Odessa prin Chişinău, Cernăuţi la Lvov, care avea ecartament european şi care permitea folosirea materialului rulant de pe căile ferate ale Europei.“ Rândurile de mai sus sunt scrise în 1991 de colonelul A.S. Orlov, important istoric rus, în publicaţia „Voenno-istoriceskii jurnal“.
Cu 49 de ani înainte, Hitler spusese: „Este absolut evident că Sovietele intenţionau să direcţioneze evoluţia evenimentelor în Balcani, în direcţia de care au nevoie, şi în acest fel să transforme Balcanii în cap de pod, pe deplin favorabil pentru atacarea noastră şi a celorlalte ţări ale Europei. Făcând totul pentru realizarea acestui scop, au declarat în acelaşi timp că sunt gata să încheie acorduri comerciale în condiţii, pare-se, dintre cele mai favorabile pentru noi, pentru ca, imediat ce pregătirile de atac decisiv vor fi încheiate, să ne separe de sursele petroliere. În vara anului 1941 ei intenţionau să zdrobească România, căci aceasta era singura ţară, în afară de Rusia, care ne livra petrol“. (Conversaţii la masă, 27 iulie 1942)

UPDATE. Profesorul Corneanu revine în Adevarul cu un articol pe aceeaşi temă, dar dintr-un unghi uşor diferit. Apărută la câteva ore după ce am postat textul de mai sus, analiza prezintă în esenţă aproximativ aceleaşi lucruri scrise aici. Concluzia e una singură: URSS a pregătit în amănunt atacul asupra Germaniei şi României. Doar că Hitler a „furat” startul.

Anunțuri