Etichete

, , , , , ,

colaj angelo niculescu

Fotbalul românesc şi-a pierdut sâmbătă, 20 iunie 2015, singurul antrenor care a adus o invenţie de natură să revoluţioneze acest sport la nivel mondial. Angelo Niculescu, recunoscut oficial de FIFA ca fiind inventatorul stilului tiki-taka, a încetat din viaţă pe 20 iunie, la vârsta de 93 de ani. Dispare astfel omul care a contribuit decisiv la renaşterea fotbalului românesc după Al Doilea Război Mondial şi făuritorul primei generaţii „de aur“ a naţionalei, pe care a calificat-o pentru prima oară după 32 de ani la un turneu al Mondialelor şi în premieră în „sferturile“ Campionatului European.

Recunoaşterea oficială a FIFA şi UEFA

Intrat în contact cu antrenori care la rândul lor au revoluţionat fotbalul, cum ar fi legendarul Bela Guttmann, Niculescu a făcut el însuşi acest lucru, punând la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 bazele unui nou stil de joc cu care a redresat senzaţional naţionala României, reuşind să obţină rezultate excepţionale pentru un fotbal care dispăruse de pe harta lumii după Al Doilea Război Mondial. Noua tactică, nemaivăzută până atunci în istoria fotbalului, a fost botezată la vremea respectivă, pe plan intern, „temporizare“, rolul său fiind, potrivit autorului, „acela de a pregăti jocul la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive pe spaţiile libere. Scopul era să menţinem mingea cât mai mult în cadrul echipei pentru a nu da adversarului posibilitatea să joace, să ne contreze şi să ne atace periculos. În acelaşi timp, avea şi rolul de a căuta soluţii ca să câştigăm timp şi spaţiu spre finalizare“.

angelo cu mircea lucescu

Mircea Lucescu a fost jucătorul preferat al lui Angelo Niculescu. Antrenorul aprecia inteligenţa jucătorului care-i prindea ideile din zbor. Ulterior, Lucescu a dus mai departe filosofia de joc a maestrului său

Strategia a fost ulterior perfecţionată de unul dintre elevii lui Niculescu, Mircea Lucescu, la mijlocul anilor ’80, împinsă la un nivel superior de cea de-a doua generaţie „de aur“, a lui Hagi, în anii ’90, şi, în sfârşit, adusă în preajma absolutului de formidabilele echipe ale Barcelonei şi Spaniei în perioada 2008-2012.

În 2011, FIFA a recunoscut oficial meritul antrenorului român, desemnându-l inventatorul „tiki-taka“. În 2014, UEFA a făcut acelaşi lucru, nominalizându-l pe site-ul său oficial pe Angelo Niculescu drept omul care a pus bazele celui mai premiat stil de joc al ultimului deceniu.

 „Temporizare”, adică „tiki-taka”

Sclipirea de geniu a lui Angelo Niculescu s-a produs, la mijlocul anilor ’60, într-un moment în care fotbalul românesc părea să nu aibă nicio şansă. Echipele de club erau carne de tun în cupele europene, iar naţionala – carne de tun pentru adversare. România nu se mai calificase la un Mondial încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (ultima oară – la turneul din Franţa 1938), iar înfrângerile în care se încasau 6 şi chiar 7 goluri erau obişnuite. Din cauza eşecurilor catastrofale, Partidul Comunist a hotărât chiar ca naţionala să nu participe la preliminariile Mondialului din 1962. Angelo Niculescu însuşi a venit în 1967 pe banca tehnică într-un moment critic, după ce tricolorii pierduseră cu 7-1 în Elveţia şi rataseră calificarea la Euro 1968.

Angelo Niculescu şi-a construit imperiul gândurilor pe disciplină şi seriozitate. Niciun jucător nu era scutit de la legile lui Angelo

Angelo Niculescu şi-a construit imperiul gândurilor pe disciplină şi seriozitate. Niciun jucător nu era scutit de la legile lui Angelo

Constrâns de realitate – jucătorii români aveau handicapul lipsei de experienţă internaţională, iar fotbalul nostru în ansamblu era mult rămas în urmă în planul pregătirii, alimentaţiei şi tacticii –, Angelo Niculescu a căutat o soluţie. „Temporizarea“, rebotezată recent „tiki-taka“, s-a născut iniţial din nevoia de a proteja echipa de atacurile adversarilor şi de a-i da timp să gândească soluţii ofensive. Ideea era ca echipa să păstreze cât mai mult posesia balonului, prin pase repetate. Beneficiile erau multiple. În primul rând, adversarul era lipsit de posibilitatea de a iniţia acţiuni ofensive, ceea ce adesea ducea la scoaterea sa din ritm şi pierderea cumpătului. La fel de importante erau însă posibilităţile multiple oferite. Pasele repetate permiteau căutarea breşelor în defensiva adversă şi puteau aduce în situaţie de finalizare, la un moment dat, mai mulţi jucători. Nu în ultimul rând, plimbarea balonului permitea evitarea contactului fizic prelungit şi foarte frecvent cu adversarii de obicei mai robuşti decât fotbaliştii români.

Un drum epocal: până la Sofia, „să vedem ce a inventat Anderlecht”

Izolată pe plan internaţional de regimul opresiv comunist, România rămăsese deja mult în urma restului lumii ca dezvoltare pe toate planurile. „La noi, în acel moment (n.r. – mijlocul anilor ’60), încă se mai juca în sistemul de joc de la începutul anilor ’50, în aşezare 1-3-2-5. Unele echipe foloseau chiar formule şi mai vechi, din perioada interbelică, precum 1-2-3-5. Nu existau manuale de tactică. Unicul aşa-zis tratat de tactică îi aparţinea lui Virgil Economu, conducător al fotbalului românesc în perioada dintre războaie. Dar Economu nu fusese un practicant al fotbalului, ci numai un entuziast susţinător al său. N-avusese cunoştinţe teoretice, iar cartea lui era mai mult cu poze. Dinspre exterior, din străinătate, foarte greu ajungea, câteodată, un ziar sau o revistă de fotbal. Nu aveam posibilitatea să vedem ce se întâmplă în alte ţări, ce se joacă acolo, ce noutăţi apar. Îmi amintesc că, odată, în toamna lui 1962, s-a aflat că va juca Anderlecht la Sofia, cu ŢSKA, în Cupa Campionilor. Am cerut aprobare de la Partid, de la Guvern, şi ni s-a permis să plecăm la Sofia cu trenul, o delegaţie de vreo 10 antrenori, să vedem la lucru Anderlecht. Se aflase că belgienii ar fi adus nişte inovaţii deosebite în tactică“, povestea regretatul Angelo Niculescu pentru ProSport, într-un interviu acordat în 2011.

 De la „ciuca bătăilor” la spaima Angliei

În cartea autobiografică „Mirajul gazonului“, apărută în 1981, Mircea Lucescu povestea că întâlnirile cu adversarii străini, în special cu italienii, erau chinuitoare pentru români, care nu auziseră încă de marcajul om la om şi nici de catenaccio. Cunoscutul antrenor relatează şi o întâmplare care l-a marcat la meciul Italia-România 3-1, jucat la Napoli în 1966, în preliminariile pentru Euro 1968: „Mi-a venit greu să joc acel meci. Nu eram obişnuit cu marcajul om-la-om. Landini, adversarul meu direct, nu s-a mişcat de lângă mine niciun moment. N-am reuşit decât de 2-3 ori să-l driblez. Veneam la centrul terenului încercând să scap de el. Ştiam doar din auzite despre jocul om-la-om şi eu, în naivitatea mea, nu-mi puteam închipui că tot meciul Landini se va ţine doar de mine. Era un atlet foarte puternic şi mă întrebam dacă nu vrea şi el să joace. Nu puteam să înţeleg ce plăcere găsea el în a sta 90 de minute după adversar“. Comparativ cu restul lumii, echipele româneşti aveau un ritm lent, erau rămase în urmă la organizare şi nu deţineau soluţii pentru a contracara noile stiluri de joc. Acesta era nivelul fotbalului românesc în momentul în care a apărut în scenă Angelo Niculescu.

Aşa a apărut „temporizarea“. Angelo s-a folosit de calităţile native ale jucătorilor români, imprimându-le un stil care să-i avantajeze. În paralel, a cerut şi a obţinut permisiunea excepţională de a disputa foarte multe partide amicale în străinătate, uneori chiar în turnee lungi prin America de Sud, cu tot felul de adversari. Nu-l interesa calibrul echipelor întâlnite şi nici palmaresul, important era să fie stiluri diferite, iar jucătorii români să capete experienţă.

Bucuria din 16 noiembrie 1969. România remiza cu Grecia, 1-1, şi se califica din nou la Mondiale după 32 de ani

Bucuria din 16 noiembrie 1969. România remiza cu Grecia, 1-1, şi se califica din nou la Mondiale după 32 de ani

Rezultatele au apărut aproape imediat. Campania de calificare la Mondialul din 1970 a fost câştigată surprinzător, deşi din grupa preliminară făcuse parte şi Portugalia lui Eusebio, „bronzul“ turneului final din Anglia 1966. La Mondiale se calificau, atunci, numai 16 echipe, iar sita care tria echipele era mult mai deasă.

Tot atunci s-au pus şi bazele complexului de superioritate pe care România şi l-a construit asupra Angliei. Într-un amical disputat pe Wembley, în 1969, tricolorii au remizat surprinzător pentru întreaga lume, 1-1 chiar pe terenul campioanei mondiale. Câteva luni mai târziu, la turneul final din Mexic 1970, România avea să piardă la limită cu aceiaşi englezi, scor 0-1, şi să obţină alte două rezultate remarcabile: 2-1 cu Cehoslovacia şi 2-3 cu Brazilia lui Pele, care avea să şi câştige en-fanfare titlul mondial.

Să pierzi cu Ungaria: ce poate fi mai rău?

Deja, la începutul anilor ’70, naţionala României devenise, din ciuca bătăilor, o forţă mondială respectată şi apreciată. Campania pentru Euro 1972 ar fi putut însemna cea mai mare performanţă din istoria tricolorilor şi numai neşansa a stat în calea calificării între primele patru echipe ale continentului. În Grupa 1 preliminară, România a mai făcut o dată felul Cehoslovaciei, pe care a lăsat-o acasă alături de Ţara Galilor şi Finlanda.

Au urmat sferturile de finală dramatice cu Ungaria, coşmarul de până atunci al tricolorilor, care nu reuşiseră nici măcar o victorie împotriva vecinilor în toată istoria confruntărilor directe. Pe 29 aprilie 1972, la Budapesta, a fost Ungaria-România 1-1 (gol Sătmăreanu – minutul 56). Returul de la Bucureşti, pe 14 mai 1972, s-a terminat 2-2 (goluri Dobrin – minutul 14 şi Neagu – minutul 81). La vremea respectivă nu fusese încă introdus criteriul de departajare al golurilor mai multe înscrise în deplasare, aşa că s-a organizat un al treilea meci, de baraj, pe teren neutru, la Belgrad.

Pe 17 mai 1972, la numai trei zile distanţă după retur, Ungaria avea să învingă România cu 2-1 (gol Neagu – minutul 32), golul decisiv al maghiarilor fiind înscris în minutul 89.

În 1973, după şase ani în care schimbase pentru totdeauna faţa fotbalului românesc şi – avea să se dovedească ulterior – cea a fotbalului mondial, Angelo Niculescu a fost înlocuit de pe banca naţionalei de conducătorii Partidului Comunist.

O moştenire uriaşă şi un urmaş pe măsură: Mircea Lucescu

Moştenirea lui Angelo Niculescu a fost uriaşă, iar fotbalul românesc s-a hrănit decenii în şir din această filosofie. Generaţia promovată şi consacrată de Niculescu a dus în spate naţionala până la finele anilor ’70, obţinând şi alte victorii notabile, dar fără a mai reuşi vreo calificare la competiţii majore. Însă rezultatele obţinute în acei ani au stat la baza ascensiunii valorice generale a fotbalului intern. Cel mai important: naţionala lui Angelo demonstrase că se poate, că românii ştiu fotbal şi că le stă în puteri să facă performanţe. În toamna lui 1970, UTA (cu Dembroski şi Domide tocmai întorşi de la Mondiale) a eliminat Feyenoord, deţinătoarea Cupei Campionilor. Au urmat calificarea Universităţii Craiova în semifinalele Cupei UEFA, calificarea celor de la Dinamo (antrenaţi de Cornel Dinu, fostul căpitan al lui Angelo Niculescu) în semifinalele Cupei Campionilor şi, în sfârşit, victoria Stelei în Cupa Campionilor (antrenor secund şi, ulterior, principal un alt jucător promovat de Niculescu – Anghel Iordănescu).

Cu stilul şi strategia de pregătire a lui Angelo, îmbunătăţite şi modernizate de Mircea Lucescu, România a obţinut, în 1984, următoarea performanţă notabilă, calificarea la turneul final al Europenelor din Franţa, competiţie unde ajungeau, în acel moment, doar primele 8 naţionale ale continentului.

 Când tot ce ţi-a mai rămas este să mori

Coşmarul lui Angelo Niculescu, în ultimii ani de viaţă, a fost singurătatea. Asemenea eroului din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“, Angelo a văzut cum lumea în care a trăit, oamenii pe care i-a cunoscut, au părăsit pe rând scena. „De când a murit şi soţia, nu-mi mai găsesc rostul. Uitaţi ce casă mare am! Ce să fac singur în ea? Mi-ajunge“, i se confesa antrenorul reporterului ProSport într-un dialog purtat la începutul lui 2011. Sentimentul s-a acutizat permanent, iar într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“, în 19 octombrie 2013, Angelo Niculescu mărturisea: „Îmi doresc să mor. Nu e nicio exagerare. Sunt neputincios. Mă dor genunchii, nu pot să merg deloc. În rest, mănânc bine, beau un pahar de vin, îmi văd de treaba mea… Dar nu mai pot să activez. Am început să uit. Cumpăr ghidurile TV săptămânale, ca să ştiu în ce zi suntem. Tot timpul o întreb pe femeia care mă ajută în gospodărie în ce zi suntem. Uite, şi acum, dacă mă iei repede, nu ştiu în ce zi suntem. M-au părăsit şi prietenii, nu mai pot să lucrez, nu mai pot fi folositor. Mi-au ajuns 92 de ani. Nici n-am sperat să ajung aici“.

Dintre foştii săi elevi, Angelo Niculescu mai era vizitat, în ultimii ani, de Cornel Dinu şi, uneori, când ajungea prin ţară, de Mircea Lucescu.

COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA
„Am fost pe front până la Odessa. A fost destul de intens şi de periculos…“

În acelaşi interviu din ziarul „Weekend Adevărul“ în care şi-a povestit viaţa, Angelo Niculescu dezvăluia că a luptat pe Frontul de Est, în 1941, în campania pentru eliberarea Basarabiei, până la asediul şi ocuparea Odessei, în calitate de soldat la arma cavalerie: „Sunt craiovean. M-am născut la 1 octombrie 1921, în oraşul Craiova, pe strada Rahova, care, ulterior, şi-a schimbat numele în Ştefan cel Mare. Acolo am făcut atât şcoala primară, la Tudor Vladimirescu, cât şi liceul, la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu. După Bacalaureat, n-a trecut prea mult timp şi am fost recrutat. Pentru că am jucat fotbal la Rovine Griviţa şi, ulterior, la FC Craiova, am reuşit să fac armata pe plan local. Am fost recrutat la Regimentul 1 Călăraşi. Deşi nu am făcut exerciţii de călărie în viaţa mea, totuşi, am învăţat să călăresc cu ocazia stagiului militar. Era perioadă de război şi, ca atare, se făceau anumite pregătiri, iar unele unităţi primeau ordine de la corpul de armată – pe atunci şef al armatei era Ion Antonescu – şi îşi luau drumul spre Răsărit. Personal, am fost până la Odessa. Pe front a fost destul de intens şi de periculos pentru că tot timpul şedeai în alertă. Am participat efectiv la lupte, dar mai aveam şi protecţie din partea anumitor ofiţeri care ne cunoşteau pe cei care făceam parte din echipa de fotbal. Ne protejau. Odată eliberat de armată, am reuşit să mă deplasez la Bucureşti şi să mă stabilesc, printr-un transfer, de la FC Craiova la Carmen Bucureşti“.

CARIERA DE FOTBALIST
Despre Mociorniţă, Pauker şi Carmen

Angelo Niculescu, primul din dreapta, în 1946, în marea echipă Carmen, a industriaşului Ionel Mociorniţă

Angelo Niculescu, primul din dreapta, în 1946, în marea echipă Carmen, a industriaşului Ionel Mociorniţă

Angelo Niculescu dispunea, chiar şi la peste 90 de ani, de o memorie excepţională, care-i permitea să acceseze şi amintirea detaliată a unor evenimente petrecute uneori cu şapte decenii în urmă. Vorbind despre Carmen, campioana României desfiinţată de autorităţile comuniste pentru a face loc echipei Steaua, Niculescu a zugrăvit un portret amănunţit al lui Ionel Mociorniţă, fiul magnatului interbelic: „Carmen era echipa industriaşului Mociorniţă. Un tânăr maturizat, absolvent al Facultăţii de Drept, un om civilizat, cu care s-a putut convieţui pe linie sportivă. Aici am evoluat până ne-a desfiinţat politica comunistă, manifestată pe la noi printr-o reprezentantă dură şi necruţătoare, Ana Pauker, care, găsind anumite defecte, sau, şi mai mult, inventându-le, ne-a desfiinţat fără o prealabilă motivaţie. Aşa că, prin această desfiinţare, am devenit jucător liber şi, cu această ocazie, am fost invitat să joc la clubul Ciocanul“.

La 70 de ani după petrecerea evenimentelor respective, Angelo Niculescu continua să vorbească afectuos faţă de fostul său patron: „Mociorniţă era un intelectual, un om de societate, ştia să ne vorbească, să se poarte cu noi, ştia să ne şi încurajeze, să ne şi dojenească. Era adorat în cadrul echipei. Prezenţa lui în mijlocul nostru era un stimulent. La început, el a condus pregătirea noastră, dar şi-a dat seama că nu e normal şi l-a angajat pe antrenorul Steinbach, capabil să pregătească o echipă şi chiar un lot naţional. Îi plăcea sportul. N-a dovenit niciodată că e materialist. Era un om deschis, ne-a impresionat prin comportamentul lui lejer şi apropiat faţă de noi. Bazat pe sinceritate şi pe sportivitate. Mi-aduc aminte, ne organizase o cantină în cartier, în apropierea fabricii. Într-una din zile, după-amiaza, a trecut pe acolo. Eram şi eu prezent, împreună cu colegul şi prietenul meu, Alexandru Torjoc, cu care şedeam la o parolă, alături de personalul cantinei. Mociorniţă s-a integrat imediat în atmosfera noastră de discuţii şi, văzând că discuţiile se cam finisaseră, el, care dispunea de timp liber, ne-a spus: «Mă, băieţi, nu sunteţi dispuşi să participaţi la o friptură?». Am fost de acord imediat şi împreună, toţi trei, ne-am urcat în maşină şi ne-am dus la Stadionul Dinamo, care era un velodrom atunci. Acolo, sub Tribuna a II-a, unde era şi un mic restaurant, ne-a comandat câte-o friptură la fiecare. Noi mâncam cu poftă, ca sportivii, ţinând seama că eram, ca să spun aşa, insuficient hrăniţi. El se uita la noi cu plăcere şi mereu intervenea cu câte-o snoavă. La un moment dat, lângă noi a apărut un câine. Eu şi Torjoc i-am dat câte-o bucăţică din farfuria noastră, dar Ionel Mociorniţă şi-a dat scaunul puţin pe spate, a luat cu mâna stângă furculiţa, a înfipt-o în bucata de şniţel respectiv şi i-a dat-o pe toată căţelului! Am rămas foarte surprins, pentru că n-am mai văzut pe nimeni să dea toată mâncarea căţelului. I-am zis: «Chiar aşa, domnu’ Ionel?». «Da, mă, să mănânce şi el!»“.

ENIGMELE FOTBALULUI ROMÂNESC
Eşecul cu 1-7 în faţa Elveţiei, în 1967. Povestea unui „dopaj nefericit“

A fost nevoie de mărturia peste timp a lui Angelo Niculescu pentru a se afla adevărul despre un eşec celebru: 1-6 cu Elveţia, în preliminariile pentru Euro 1968. Presa vremii n-a suflat un cuvânt despre substratul acelui eşec nemaipomenit, însă acum aflăm, chiar de la cel care în atunci era antrenor federal, că a fost vorba de o încercare eşuată de dopaj. „Echipa naţională, sub conducerea unui trio format din Gigă Popescu, preşedintele federaţiei, Ilie Oană, antrenor principal, şi Ştefan Kovacs, antrenor secund, a suferit o înfângere cu 7-1 în Elveţia. A avut un efect de nemulţumire totală din partea conducătorilor de partid, plasaţi de la Comitetul Central, secţia Sport, nişte neştiutori atotştiutori. I-au debarcat pe respectivii şi au adus o echipă nouă. Eu eram atunci antrenor federal şi am fost propus. Am privit cu teamă, ţinând seama de duritatea măsurilor care se luau în cazul unui rezultat negativ. Dar era o situaţie de aşa natură că nu puteai să refuzi. Dacă aş fi refuzat preluarea de echipă în momentele acelea însemna că eram debarcat şi eu. Aşa că am devenit antrenorul echipei naţionale în 1967. În primul rând, am stat de vorbă, pentru că eram în relaţii bune, cu Gică Popescu, Oană şi Kovacs. Mi-au spus că şi ei au fost surprinşi de slăbiciunea cu care au jucat fotbaliştii cu Elveţia, că prea au căzut din punct de vedere fizic. Până la urmă, s-a dovedit că jucătorii au primit de la doctor nişte medicamente, în ideea de a-i stimula şi de a-i întări. Ca să le sporească potenţialul de joc. Asta a avut un efect negativ. Nu mai puteau să reziste pe picioarele proprii. A fost un fel de dopaj nefericit“.

Excluderea lui Dobrin la Mondialul din ’70

Dobrin (stânga), geniul fotbalului românesc, n-a jucat niciun minut la Mondialul din '70 pentru că şi-a permis să fugă din cantonament în timpul turneului final

Dobrin (stânga), geniul fotbalului românesc, n-a jucat niciun minut la Mondialul din ’70 pentru că şi-a permis să fugă din cantonament în timpul turneului final

Jucătorii nu prea s-au adaptat, la început, la turneul final din Mexic. Dar, treptat… Nici nu aveau ce să facă. Nu aveau unde să iasă, pentru că nu aveau bani. Diurna era una extrem de mică. Bine, în afară de Dobrin. Să mergi pentru prima dată în viaţa ta la Campionatul Mondial şi să nu respecţi condiţiile echipei… Nu cred că ieşea să bea. El nu prea era aşa, în viaţa de zi cu zi. Aşa era portarul Narcis Coman. Un jucător excelent, mult peste Rică Răducanu, dar băutor mare, sugativă. Înaintea meciului cu Portugalia, când ne-au bătut cu 3-0 (n.r. – în 1966), eu l-am prins în hotel cu două sticle de vin. Pe una o golise complet, iar cealaltă era începută. A doua zi, fundaşul dreapta portughez i-a dat gol de la 40 de metri, un şut cu boltă. Am rămas tablou. „Ia uite, bă“, îmi ziceam, uitându-mă la gol. Mai era Cornel Dinu, care stătea cu aşa-zişii noştri scriitori, Fănuş Neagu, Ion Băieşu. Dar el avea calităţi fizice remarcabile şi ştia exact cât trebuie să bea. Dobrin nu era aşa. Ca să revenim la el. El nu s-a gândit că era o ocazie unică, să joace în faţa întregii lumi. Nu mai joci pe Maracana din Piteşti, joci în Mexic. N-am regretat niciodată că nu l-am băgat să joace, deşi era foarte talentat. Dar lipsit de un raţionament adecvat calităţilor lui. S-a şi văzut asta, când s-a autoizolat de restul marilor fotbalişti, acceptând un anturaj precum cel pe care l-a avut acasă. E revoltător să ratezi un astfel de turneu, din cauza comportamentului tău. Asta înseamnă or inconştienţă, or lipsă de cultură fotbalistică şi cetăţenească. Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre el. Despre escapadele lui mi-a spus portarul de la hotel. Am zis să verificăm. Ştefan Pişti Kovacs, care era şi el cu noi, mi-a spus: „Ştii ce? Eu mă duc în dormitor şi mă culc la el în pat. Să vedem ce mai zice când mă găseşte“. Când a venit, a rămas ca trăsnit. Se uita în gol şi a putut să spună doar atât: „Pişti bacsi!“. Dar problema este aşa: cetăţeneşte, mă, te vede o lume întreagă, e vârful carierei tale. Nu poţi tu să-ţi dai seama că e nevoie de participare şi seriozitate? Că joci pentru ţară, pentru fotbalul românesc? L-am întrebat toate astea, dar n-a spus un cuvânt.

Nu mi-a purtat pică. Nici el mie, nici eu lui. Eu îl socotesc şi astăzi inconştient. Nici astăzi nu pot să concep că un jucător poate să dea aşa cu piciorul unei participări la un Campionat Mondial. Norocul lui a fost soţia. O femeie serioasă, care l-a menţinut pe linia de plutire. Altfel, anturajul lui de la Piteşti era moarte de om. Ştiţi cum se spune, în loc să-l invite la o prăjitură, îl invita la un coniac.
INVENTAREA STILULUI TIKI-TAKA
„Eu am făcut asta înaintea Barcelonei. Însă nu-mi place stilul lor. Nu fac ceea ce trebuie“

Povestea tacticii care avea să facă furori peste decenii în versiunea lui Guardiola şi a generaţiei excepţionale de la Barcelona a fost spusă chiar de Angelo Niculescu în 2013, pentru „Weekend Adevărul“: „Ideea mi-a venit în felul următor: pregătirea jocului la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive pe spaţiile libere. Eu am făcut asta înaintea Barcelonei. Ce face Barcelona astăzi? Nu pregăteşte jocul la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive. Face menţinerea mingii la mijlocul terenului, pentru ca ei să fie în poziţie de atacanţi şi nu de apărători. Eu, când am pregătit acest lucru, m-am bazat ca noi să menţinem mingea cât mai mult în cadrul echipei pentru a nu da adversarului posibilitatea să joace, să ne contreze şi să ne atace periculos. Cei de astăzi consumă din timpul spectatorului. (…) Pe mine mă nemulţumeşte faptul că un atacant, care are o poziţie ofensivă, transmite mingea unui mijlocaş plasat în terenul propriu. Abuzează din acest punct de vedere. Şi, la un moment dat, abuzul este atât de mare, încât poate să depăşească şi durata de joc pozitiv. Poţi ţine mingea pentru o durată mai mare de timp, dar să se vadă în joc pentru ce faci asta. Dacă eu îţi dau mingea şi tu mi-o dai mie… Păi, de ce ţi-am dat-o eu dumitale? «Ţi-am dat-o ca să o joci! Iar tu, în loc să fii înarmat cu soluţii şi poziţii ofensive… Nu-mi place stilul Barcelonei din ultimii ani. La mine era altceva. Aveam joc de relaţii, de colaborare între compartimente. D’aia şi aveam extreme, interi şi fundaşi cu capacităţi la construcţie, combativi. În acest sistem de joc, fundaşii puteau deveni extreme sau chiar atacanţi. În general, jucătorii erau mult mai polivalenţi“.

 

DESPRE COLEGII SĂI, MONŞTRII SACRI AI ANTRENORATULUI
„Mi-a plăcut Alex Ferguson. Ceilalţi sunt toţi nişte papiţoi“

La 92 de ani, Angelo Niculescu continua să se uite cu ochi critic la meciurile din Liga Campionilor şi nu numai. Criteriile care l-au călăuzit o viaţă l-au ajutat să-şi trieze şi preferinţele de acum: „Mi-a plăcut de Alex Ferguson. Ceilalţi sunt toţi nişte papiţoi. Cum nu le merge echipa, vând jucătorul pe care-l consideră responsabil şi cumpără un altul. Mourinho nu-mi place! Nu-mi plac antrenorii care abuzează de ieşire la marginea terenului. Nu fac decât să pozeze. Cum, dom’ne, păi, trebuie să prezinţi echipa cu lecţia învăţată! Când un jucător este în teren, unde trebuie să fie atenţia lui îndreptată? Nu pe joc? Pe minge, pe adversar, pe posibilităţile de a-ţi face jocul… Păi, cum să vin din afară şi să-i fac observaţii jucătorului? Ce sunt eu, Hizo, Petrescu? Dacă nu se uită la mine, înseamnă că e lipsă de respect. Practic, îl oblig să se autoelimine pentru o perioadă din joc. A, să mai corectezi, asta e posibil. De exemplu, când eşti pe atac corectezi fundaşul. Aşa, da! Dar se mai fac şi astea cu şcoală, cu tact“.
CARTE DE VIZITĂ

Angelo Niculescu s-a stins brusc, în doar câteva săptămâni

Angelo Niculescu s-a stins brusc, în doar câteva săptămâni

  • Numele: Angelo Niculescu
  • Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1921, Craiova, judeţul Dolj.
  • Studiile: A absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, în 1946.
  • Cariera de fotbalist: A jucat la Griviţa Craiova (1937-1939), FC Craiova (1939-1944), Carmen (1945-1947), Ciocanul (1947-1948) şi Dinamo (1948-1950) A jucat 93 de jocuri şi a marcat 3 goluri în Liga 1
  • Cariera de antrenor: A antrenat pe Dinamo (1953-1956, 1964-1966, 1979-1980), CCA (1958), Tractorul Braşov (1958), echipa naţională a României (1967-1972), Sportul (1973-1977), Poli Timişoara (1977-1979), SC Bacău (1980-1981), U Cluj (1981-1982), Oţelul (1983-1984) Are două titluri de campion al României cu Dinamo (1955, 1965) A calificat echipa naţională la turneul final al Campionatului Mondial din 1970 şi în „sferturile“ Campionatului European din 1972.