Etichete

, , ,

Pentru toate câte a făcut, Sorin Oprescu a fost decorat de Franţa cu Legiunea de Onoare. FOTO: Romania libera

Pentru toate câte a făcut, Sorin Oprescu a fost decorat de Franţa cu Legiunea de Onoare. FOTO: Romania libera

„Statele nu au prieteni, au doar interese.“ Cuvintele lui Charles de Gaulle, parafrază după faimoasa afirmaţie a Lordului Palmerston, premier al Imperiului Britanic în secolul al XIX-lea („Anglia nu are prieteni eterni, nu are duşmani permanenţi, Anglia are numai eterne şi perpetue interese“), pot fi o cheie pentru aparent inexplicabila decorare a lui Sorin Oprescu de către Franţa. Preferată de Emil Hurezeanu, cel mai bun analist de politică din presa română, maxima s-a potrivit, de-a lungul ultimilor 150 de ani, felului în care Franţa a abordat relaţiile cu România.
Pe 10 martie, Parisul l-a decorat pe pe Sorin Oprescu, primarul Bucureştiului, cu Ordinul Legiunii de Onoare, spre stupefacţia tuturor locuitorilor Capitalei care înţeleg, cât de cât, ce se întâmplă în oraşul lor. S-au făcut petiţii, au fost proteste, câţiva au ieşit în stradă, iar fiul fostului general de securitare Mircea Oprescu i-a luat – ca de obicei – peste picior. Nu se pune problema ca guvernul Franţei să nu fi ştiut clar cine este şi ce a făcut edilul în funcţie din 2008 atunci când a decis că acesta are „merite deosebite“. Şi totuşi, atunci, de ce l-au răsplătit francezii pe Oprescu?
Poate că episoadele de mai jos din istoria relaţiilor noastre cu Franţa, neştiute publicului larg, dar foarte importante pentru România, vor fi de ajutor pentru a înţelege şi prezentul, inclusiv ceremonia consumată la începutul acestei luni.

Nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ţine angajamentele noastre fără nicio remuşcare, pentru că nu avem niciun mijloc de a le executa.
Poziţia Franţei în privinţa angajamentelor luate faţă de România la intrarea acesteia în Primul Război Mondial, în 1916

Cum trebuia ca jumătate de milion de români să moară degeaba

În 1939, Nicolae Titulescu, intrat în posesia unor documente strict secrete, descoperea felul în care discutau conducătorii Franţa despre garanţiile şi promisiunile făcute României în 1916, atunci când au cerut guvernului Ionel Brătianu să intre în Primul Război Mondial: „Nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ţine angajamentele noastre fără nicio remuşcare, pentru că nu avem niciun mijloc de a le executa“. Aceste documente ajunse la Titulescu, copii ale stenogramelor secretarului Paul Mantoux la discuţiile dintre preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, premierul Marii Britanii, Lloyd George, cel al Italiei, Vittorio Orlando, şi şeful guvernului Franţei, Georges Clemenceau, au fost publicate în volumul „Documente confidenţiale“, Editura Academiei Române, 1992.
Au murit între 500.000 şi 800.000 de români (cifrele diferă în funcţie de sursă) în acest război care trebuia să nu ne aducă nimic (potrivit estimărilor făcute de aliaţii francezi). Numai firul contorsionat al istoriei a pus ulterior ţara noastră în situaţia nesperată de a-şi atinge aspiraţiile.
Nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte nici acum public despre comportamentul Franţei după victoria din Primul Război Mondial. Aceiaşi oficiali francezi care în intervalul 1914-1916 îşi luau angajamente şi semnau garanţii ferme, aproape implorând România să abandoneze neutralitatea şi să ajute Antanta prinsă la înghesuială la câţiva kilometri de Paris, au uitat totul în toamna lui 1918, devenind favorabili Ungariei. Guvernele Marilor Puteri învingătoare au refuzat să recunoască angajamentele semnate în 1916, pentru care România a şi intrat în luptă, pe motiv că în primăvara lui 1918 ţara noastră a ajuns la un armistiţiu cu Puterile Centrale după ieşirea Rusiei din război.

Primăvara lui 1919 – francezii reintroduc administraţia maghiară în Banat

Războiul româno-maghiar din 1918-1920, care a dus la unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, a pus la grea încercare alianţa cu Franţa. În primăvara lui 1919, francezii au reintrodus administraţia maghiară în Banat. Trupele aliate sârbe şi franceze au refuzat să cedeze României, conform înţelegerii, această regiune, şi s-au retras abia după numeroase proteste şi un mare scandal la Conferinţa de la Paris. Oficialii români intraţi în Banat după retragerea aliaţilor au găsit acolo un dezastru: armata franco-sârbă jefuise totul înainte să plece.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania în acel moment, descrie în memoriile sale atitudinea faţă de România a aliaţilor francezi după victoria din toamna lui 1918: „Ungaria (…) îşi retrăgea din toate părţile armata pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi găsea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de generalul Franchet d’Esperey (n.r. – şeful armatelor aliate din Orient), care ignorase revendicările recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. (…) Bulgaria ocupa încă, cu consimţământul marilor noştri aliaţi, toată Dobrogea, pe care nici germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat după prăbuşirea Bulgariei, nu ţinea seama deloc de interesele României. Asistam astfel la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul să menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi care au fost ale învingătorului. În rezumat, deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate şi, deşi noi am reintrat în luptă la cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucureşti, spre a se dezinteresa complet de ţara noastră“ – volumul „Campania pentru eliberarea Ardealului şi ocuparea Budapestei“, publicat în 1922 şi retipărit la Editura Militară în 2009.
Ţinând cont că militarul era îngrădit politic prin natura funcţiilor sale (ministru de Război în perioada 1922-1926), afirmaţiile de mai sus sunt cu atât mai concludente.
Foarte puţine lucruri sunt cunoscute azi publicului român despre Conferinţa de Pace de la Paris care a dus la edificarea României Mari după Primul Război Mondial. Se crede că, după capitularea Germaniei şi destrămarea Austro-Ungariei, aliatele Franţa şi Marea Britanie ne-au făcut dreptate. În realitate, totul s-a obţinut foarte greu şi cu mari sacrificii. Punerea aliaţilor în faţa faptului împlinit prin victoria obţinută pe câmpul de luptă împotriva ungurilor în 1918-1919 a cântărit foarte greu la recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România. Ţara noastră a fost nevoită, de asemenea, să facă Franţei şi Angliei concesii grave în privinţa suveranităţii şi a economiei.

Aliaţii cui?

Linia iniţială unde s-a convenit să se oprească trupele române în toamna lui 1918 a fost încălcată des de maghiari. Soldaţii unguri au pornit o puternică propagandă bolşevică, lucru ştiut şi de Aliaţi. Francezii au cerut însă ferm ca românii să nu depăşească linia stabilită prin armistiţiu. Apoi, după un atac al trupelor maghiare în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, armata română a trecut la ofensivă şi a împins linia frontului pe Tisa.
Nici după venirea la putere a guvernului bolşevic al lui Bela Kuhn francezii, în ciuda unor luări verbale de poziţie, n-au devenit mai activi pe teren, deşi pericolul comunismului ameninţa deja întreaga Europă odată cu victoria revoluţiei în Rusia şi agitaţiile care începeau în Germania. „Timp îndelungat, Conferinţa de Pace a fost nehotărâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele ce soseau în această privinţă erau contradictorii şi reflectau clar această nehotărâre. Aci se părea că Conferinţa ar fi decisă să recunoască guvernul bolşevic, aci o altă depeşă ne vestea că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, menţinând blocusul contra Ungariei“, descria generalul Gheorghe Mărdărescu în memoriile sale incertitudinea în care s-au trăit acele zile.
Aliate ale României, trupele sârbeşti şi cele franceze au urmărit cu arma la picior cursa înarmării lansată de sovieticii de la Budapesta sprijiniţi de Rusia, atacul şi victoria acestora asupra cehoslovacilor şi, apoi, ofensiva de amploare lansată împotriva României. „Odată armata organizată, comuniştii au socotit că este momentul propice de-a ne ataca, întrucât din partea cehoslovacilor erau asiguraţi prin armistiţiul încheiat, iar de frontul franco-sârb nu se îngrijeau, fiind convinşi că din această parte nu se va produce nicio acţiune contra lor“, nota generalul Mărdărescu situaţia de pe front în ajunul marii ofensive maghiare din 20 iulie 1919.
După ce diviziile armatei noastre au zdrobit singure forţele bolşevice maghiare, generalul d’Esperey a încercat să oprească intrarea românilor în Budapesta. Tot francezul a cerut ulterior retragerea cât mai grabnică a României din Ungaria. Niciuna dintre iniţiativele lui n-a avut loc fără încuviinţarea Parisului.

Comuniştii au socotit că este momentul propice de-a ne ataca, întrucât din partea cehoslovacilor erau asiguraţi prin armistiţiul încheiat, iar de frontul franco-sârb nu se îngrijeau, fiind convinşi că din această parte nu se va produce nicio acţiune contra lor.
Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor române, într-o evaluare a situaţiei de pe front în ajunul ofensivei maghiare din iulie 1919

Deja-vu: o telegramă în care se vorbeşte de comisioane pentru politicienii români

Alex Mihai Stoenescu prezintă în „Istoria loviturilor de stat din România“ (Volumul III, pag 85-86) un episod emblematic pentru modul în care Franţa abordează şi întreţine relaţiile cu politicienii din ţara noastră: „(…) Într-o telegramă cifrată, trimisă la sfârşitul anului 1930 de ambasadorul Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: «Se prezintă o ocazie foarte favorabilă acum, când România trece printr-o grea criză financiară şi are nevoie de un împrumut. Pe piaţa Franţei se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaţionale şi nu găsesc plasament. România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nicio garanţie cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării şi împiedica ca regele Carol II, călcând pe urmele regelui Carol I, să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Naţional Ţărănesc, încasând un comision substanţial, uşor de acoperit prin cursul scăzut al titlurilor de emisiune, va rămâne obligatul nostru. Având asigurate ambele partide de guvernământ din România – cel liberal şi cel naţional-ţărănesc – nu ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol al II-lea». (citat din Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 62).
Acest plan a fost pus în practică, PNŢ primind un comision ilegal de 5% din împrumutul de două miliarde de franci francezi făcut de România, ca urmare a unui ordin expres al Ministerului de Externe al Franţei către Banca «De Paris et des Pays Bas»“.

Se prezintă o ocazie foarte favorabilă acum, când România trece printr-o grea criză financiară şi are nevoie de un împrumut. (…) România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nicio garanţie cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării (…) iar Partidul Naţional Ţărănesc, încasând un comision substanţial, va rămâne obligatul nostru.
Ambasadorul Franţei la Bucureşti către superiorii săi, în 1930

„Problema deschisă a Basarabiei“, monedă de schimb pentru interesele Franţei

În telegrama de răspuns a secretarului permanent al Ministerului Afacerilor Externe francez către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, în acelaşi an 1930, se prezenta strategia Parisului în privinţa aliaţilor din Centrul şi Estul Europei: „Din punct de vedere politic, Mica Înţelegere (n.r. – România, Iugoslavia, Cehoslovacia) este de un preţios ajutor Franţei în sânul Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, alianţa Franţei cu Mica Înţelegere împiedică sud-estul Europei să devină iarăşi un Hinterland economic german şi petrolul să fie la dispoziţia militarismului prusac. Este drept că, din punct de vedere militar, alianţa noastră cu Mica Înţelegere are o valoare mai mică, pentru că Cehoslovacia, astfel cum spunea şi Ferdinand Foch (n.r. – Generalissimul Armatelor Aliate), are o constelaţie geografică extrem de vulnerabilă şi aproape imposibil de apărat. În schimb, forţa militară a României este complet anulată de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă că multiplele litigii teritoriale care există în toate ţările Micii Înţelegeri pot servi în momente grele drept compensaţie pentru salvarea altor poziţii mai importante“. (Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 68)

Câteva observaţii

Concluziile asupra atitudinii Franţei faţă de România, aşa cum se desprinde din corespondenţa de mai sus, sunt trase succint de Alex Mihai Stoenescu: „1. Sprijinul acordat României de Franţa nu era determinat de o prietenie de sorginte latină, ci de interese politice proprii.
Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franţa intervenea politic în statele membre ale Micii Înţelegeri pentru a le împiedica să întreţină relaţii comerciale normale cu adversara sa; în timpul ăsta, Germania călca Franţa în picioare, intra în regiunea renană şi se înarma, trecând peste aproape toate prevederile tratatului de pace.
Franţa nu avea de gând să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei şi al României, fapt devenit realitate în 1939-1940, Cehoslovacia fiind prima vândută prin Acordul de la München.
Pentru Franţa, Basarabia era o «problemă deschisă», ceea ce demonstrează că tocmai Franţa nu recunoştea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii româneşti şi rezultatul voinţei naţiunii române, şi marşa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de Marile Puteri învingătoare la sfârşitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de negociere.
În telegrama MAE francez către ambasadorul Puaux se preciza clar că existenţa litigiilor teritoriale între statele Micii Înţelegeri este folosită de Franţa în eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte interese majore ale Franţei“.

Ce s-a schimbat şi ce nu

Franţa a tras nişte învăţăminte, iar după 1990 n-a repetat toate greşelile din perioada interbelică. Parisul are o puternică prezenţă economică în România. Producătorul de maşini Renault a preluat Dacia, pe care a transformat-o într-o marcă profitabilă şi de succes la nivel mondial. Producătorul de anvelope Michelin a intrat pe piaţa noastră în 1999. Orange împarte cu Vodafone puterea în piaţa telefoniei mobile. Lanţul de hipermarketuri Carrefour are cele mai bune spaţii în Bucureşti şi nu numai. Brandul de lactate Danone are o poziţie foarte puternică în piaţă. Multe utilităţi, mai ales în Bucureşti, sunt exploatate de francezi. Întreaga reţea de distribuţie a apei din Capitală a fost dată grupului Veolia Water. GDF Suez este prezent pe piaţa distribuţiei de gaze şi de energie electrică.
Toate aceste mari companii îşi ţin conturile şi rulează banii la BRD, bancă aparţinând grupului Societe Generale. E vorba de multe miliarde şi de interese economice (şi nu numai) majore, multe în Bucureşti.

Acordându-vă astăzi decoraţia Legiunea de Onoare, dorim să punem în valoare atât cariera dvs de medic specialist, cât şi cariera politică pusă în serviciul Capitalei (…) În calitate de ales, salut angajamentul dvs şi puterea de muncă puse în serviciul concetăţenilor dvs. Activitatea dvs profesională şi publică este clădită pe valorile pe care Ordinul Legiunea de Onoare le apără şi le pune în valoare.
Jean-Marc Todeschini, secretar de stat cu rang de ministru delegat pentru Veterani şi Memorie în guvernul francez, la ceremonia de decorare a lui Sorin Oprescu

P.S.1 Rândurile de mai sus sunt o invitaţie la luciditate şi nicidecum la resentimente. Aşa cum inteligent sugerează Emil Hurezeanu de fiecare dată, „statele n-au prieteni, n-au inamici, au interese“. Se aplică tuturor, aşadar şi României şi Franţei. În cazul de săptămâna trecută, lucrurile sunt simple: interesele Franţei au cerut (răs)plătirea lui Sorin Oprescu. Pentru merite deosebite.

P.S.2 Colegii de la „România liberă“ au publicat, chiar după decorarea primarului, încă una dintre nenumăratele acţiuni care au atras, probabil, atenţia Franţei asupra fiului fostului general de securitate Mircea Oprescu. Sub conducerea lui Sorin Oprescu, primăria Capitalei a angajat firma lui Dan Şova, contra unui onorariu de 100 de euro pe oră, pentru a-i oferi consiliere în semnarea unor contracte prin care s-au achiziţionat jardiniere cu 3.800 de euro bucata şi chioşcuri de 40.000 de euro. La data la care Oprescu apela la serviciile casei de avocatură Şova, Primăria avea angajaţi nu mai puţin de 8 (opt) jurişti. Pe Oprescu şi Şova îi leagă trecutul: amândoi, foşti membri PSD, rămaşi în anturajul celui mai corupt partid din istoria României.
Faptele dezvăluite de „România liberă“ nu sunt singulare. De-a lungul ultimilor ani n-a existat, practic, publicaţie scrisă respectabilă din România care să nu fi semnalat, la un moment dat, câte o afacere marca Oprescu. De la scandalul licitaţiei privind noua sală de sport la izvorul de bani în care a fost transformată masacrarea câinilor fără stăpân, de la dublarea preţului de construcţie a Arenei Naţionale până la sumele colosale cu care s-au plătit dungile de vopsea prezentate drept piste de biciclete, de la refuzul de a pune în aplicare o sentinţă definitivă a justiţiei şi a demola blocul turn construit ilegal deasupra catedralei catolice şi până la incredibila schemă de afacere cu chiria plătită pentru sediul Primăriei, toate au contat, probabil, atunci când francezii au spus că Sorin Oprescu „s-a pus în slujba oraşului“.

P.S.3 Întârzierea provocată de nişte setări nărăvaşe ale domnilor de la wordpress.com a făcut ca, înainte de publicarea acestor rânduri, Andrei Pleşu să scrie pe blogul din Adevărul pe această temă. Şi el decorat de Franţa cu Legiunea de Onoare, Pleşu pare să se întrebe cum de a nimerit în această poveste cu iz fetid: intelectualul s-a trezit că francezii l-au făcut coleg de distincţie nu numai cu Oprescu, ci şi cu maleabilul mediocru Călin Popescu Tăriceanu şi cu fostul ofiţer acoperit de securitate Şerban Mihăilescu, zis şi Miki Şpagă. Ultimii doi au deţinut funcţii foarte importante în guvernul României şi, desigur, la vremea lor au avut „merite deosebite“. Tăriceanu a fost premier, acum e preşedintele Senatului. Securistul „Şpagă“ a fost şef de cabinet atât al ultimului premier comunist, cât şi al lui Adrian Năstase. Acum, Tăriceanu se lupta cu procurorii care vor să-i salte colegii infractori, în timp ce Miki e anchetat din nou de DNA, de data aceasta pentru infracţiuni în dosarul Microsoft.