hagi cu argentina

…Şi mingea a stat. O clipă lungă cât veacul, jur că a stat aşa, în aer, atârnată de un fir nevăzut. Toţi se uitau în sus, cu gurile căscate, parcă erau nişte copii zgâindu-se vara, pe câmp, după avioane. Huruitul asurzitor din tribune, marea de peruci blonde a celor 80.000 de columbieni transformaţi în tot atâţia Valderrama, îngheţase brusc, parcă intrasem într-un film mut. Apoi, în acel stop-cadru ciudat, am văzut cum un obiect a început să se mişte iar: mingea o lua încet la vale. 100.000 de perechi de ochi urmăreau fără să clipească orbita eliptică, ştiind deja unde avea să aterizeze.

Apoi, explozia. Încremenirea în spaţiu-timp a balansat fantastic înspre o comprimare insuportabilă a secundelor şi totul s-a învălmăşit într-o explozie. Extraordinar, goooooollll Hagiiiii, ţipa Ţopescu, ieşit din transă, în timp ce jos, pe gazon, Gică ţopăia cu faţa spre tribune, într-un fel de dans pe care numai compatrioţii săi, insuliţe într-un ocean sud-american, puteau să-l înţeleagă. Acasă, la mii de kilometri distanţă, în crucea nopţii, un popor întreg îşi ieşea instantaneu din minţi, alergând bezmetic în stradă să înceapă o nouă Revoluţie, a fericirii…

…Asta a fost demult, demult de tot. Gică a mai aninat şi altă dată mingea de soare şi românii au mai ieşit în stradă la victoriile naţionalei. O vreme, ne-am obişnuit cu el dând goluri şi pase geniale în Liga Campionilor. Apoi s-a retras. A plâns el, au plâns şi oamenii veniţi la „Ultima ocazie“, gala aceea grandioasă de pe bătrânul „23 August“, deşi nimeni nu înţelegea foarte clar ce urmează. Au trecut anii, lumea a fost mai întâi furioasă pe meciurile proaste şi înfrângerile naţionalei. Apoi, oamenii s-au resemnat. Peste amintirea acelor ruperi de ritm supraomeneşti şi a golurilor care au marcat generaţii s-a aşternut uitarea. Şi tupeul. „Generaţia de Aur a stat cu fundul în poartă“, enunţa Cristi Chivu, următorul căpitan al naţionalei, între două calificări ratate şi o reclamă care ne anunţa că „e timpul să redevenim celebri“. Apoi, liniştea. Şi „noii Hagi“. Făcuţi de presă şi suporteri la minut, din plictiseală.
Între timp, pe adevăratul Hagi, unicul, l-a ajuns jumătatea veacului.

Englezii, aceşti maniaci ai statisticilor şi sentinţelor definitive, au decretat că Gică a fost ultimul număr zece autentic din istoria fotbalului mondial. Posibil. Noi ştim sigur că a fost ultimul fotbalist român.