Etichete

, , , , , ,

„Roş-albii“ aniversează, în fiecare an, pe 14 mai, o dată falsă (cea reală este 11 aprilie) şi nişte evenimente reprobabile petrecute în 1948, în urma cărora două echipe de tradiţie au fost desfiinţate cu forţa de ocupanţii sovietici pentru a face loc clubului Miliţiei.
Dinamo, expresia forţelor de represiune de tip sovietic, a apărut în viaţa poporului român într-un mod la fel de ticălos ca şi Steaua, reprezentanta „noii armate“ (cea creată de indivizi precum Walter Roman, tatăl actualului politician Petre Roman), după ce a fost nimicită vechea armată regală. După ce ASA – precursoarea Stelei – a fost înfiinţată peste noapte în 1947 şi băgată direct în prima divizie de fotbal în locul echipei Carmen (desfiinţată de asemenea printr-un comunicat), generalii de Securitate şi de Miliţie veniţi din URSS au decis, în 1947, că e momentul ca şi Ministerul de Interne să-şi facă echipă. Tactica a fost însă mai vicleană decât cea aleasă de Armată: n-a fost desfiinţat un club, ci au fost furate două. Iar naşterea noii formaţiuni a fost „cu repetiţie“, deoarece la prima încercare s-a „reuşit“ retrogradarea echipei.

Unirea Tricolor promovase, în primăvara lui 1947, pe prima scenă după o luptă grea, în Divizia B, cu Venus. La oboreni, care erau antrenaţi de celebrul Ştefan Cârjan, apăruseră jucători de mare clasă, precum tânărul Titus Ozon. “O vreme am supravieţuit aşa, mergeau nea Fane Cârjan şi ceilalţi cu căciula în mână pe la unul şi pe la altul, pentru a face chetă. În prima divizie erau însă alte cerinţe. După promovare, echipa s-a destrămat”, îmi povestea marele fotbalist în 1995, într-o discuţie purtată la vila sa din apropierea Gării Obor. Chemat de trei dintre colegi, care semnaseră deja cu Jiul Petroşani, Ozon a plecat atunci la “mineri”.

Negustorii oboreni, ameninţaţi că li se vor închide magazinele

În acel moment de cumpănă au intervenit Internele. Ministerul a făcut o ofertă de fuziune între Unirea Tricolor şi FC Poliţia. Autorităţile promiteau lucruri atrăgătoare: se păstra numele Unirea Tricolor, nu se schimbau culorile (albastru-negru), echipa rămânea în cartierul Obor, se moderniza stadionul şi erau păstraţi vechii jucători, care urmau să primească serviciu în cadrul ministerului! Antrenorul Ştefan Cârjan şi secretarul Constantin Anghelache (nicio legătură, în afara numelui, cu actualul director general de la Dinamo) n-au înghiţit însă momeala.
Autorii studiului “Istoria fotbalului românesc” au stat de vorbă cu Vasile Roman, vechi suporter al Unirii Tricolor, care a povestit cum au decurs lucrurile: “Evreii rusofoni de la Ministerul de Interne au pus la cale un plan diabolic. Clubul Unirea s-a trezit cu o grămadă de membri susţinători, toţi angajaţi ai MAI. Prin cartier mişunau agitatori care susţineau fuziunea Unirea Tricolor – MAI. În primăvara lui 1947 au spart magazia echipei şi au furat tot echipamentul. Ne-au ajutat celelalte cluburi, Ciocanul şi Carmen, să depăşim momentul. Se făceau presiuni asupra negustorilor oboreni, care erau ameninţaţi că li se vor închide magazinele”. Colonelul Cruţescu, preşedintele de atunci al Unirii, a fost şantajat şi ameninţat că va fi dat afară din armată, dacă nu se face fuziunea.

Unirea Tricolor, obligată să fuzioneze

“Prima adunare generală a susţinătorilor a fost convocată la Şcoala Matei Basarab. (…) În ziua cu pricina, la ora 17.00, când fusese convocată adunarea, sala de clasă era ocupată de noii membri susţinători ai echipei din MAI, iar noi, cei cu state vechi de suporteri ai Unirii, ne-am îngrămădit pe lângă geamuri. S-a hotărât ca la viitoarea adunare generală să se discute fuziunea”, povestea acelaşi Vasile Roman.
Startul dezastruos de sezon, echipa decimată, criza financiară şi şantajul Ministerului de Interne au dat rezultate: antrenorul şi secretarul, care se opuseseră fuziunii, au demisionat, iar preşedintele a cedat.
Pe 4 octombrie 1947, o nouă adunare generală hotăra fuziunea, noul club numindu-se Unirea Tricolor-MAI. Securiştii lucraseră perfect, ca în manualele de manipulare ale NKVD.

Ciocanul, următoarea victimă

Practic, aici s-a terminat istoria Unirii Tricolor. Pe viitor, şedinţele s-au organizat la sediul Miliţiei, unde membrii vechi n-au mai primit permisiunea să intre. Însuşi ministrul de interne, Teoharie Georgescu, unul dintre cei mai mari torţionari din istoria României, s-a implicat decisiv. Au fost aduşi jucători (printre care şi Titus Ozon, revenit de la Jiul), echipa se antrena şi făcea cantonamente la fermele Miliţiei, conducerea clubului a devenit, treptat, eminamente “cu epoleţi”. Cu toate acestea, Unirea Tricolor-MAI a retrogradat în 1948.
S-a purces atunci la cea de-a doua samavolnicie. Prevăzând că nu mai sunt şanse de salvare, Ministerul a “înghiţit” o altă grupare de cartier, Ciocanul, echipa evreilor din cartierul Dudeşti, care juca tot în Divizia A. Pe 11 aprilie 1948, “Sportul românesc” anunţa: “Ciocanul şi Unirea Tricolor-MAI au devenit Dinamo A şi B”. Mişcarea se oficializa o lună mai târziu, pe 14 mai.
Ulterior, Ciocanul, adică Dinamo A, a rămas în prima ligă şi în Bucureşti. Unirea Tricolor, numită Dinamo B, a ajuns în liga secundă, fiind, până la urmă, mutată în Braşov.
Aceasta este, pe scurt, povestea deloc plăcută – şi cu atât mai puţin glorioasă – a înfiinţării echipei Dinamo Bucureşti.

P.S. Acest text a fost publicat, cu uşoare modificări, în ProSport, în urmă cu doi ani.