Etichete

, , , , , , , , ,

Pozele și filmele care ne-au rămas din perioada interbelică sunt în alb și negru, dar viața oamenilor acelor timpuri a fost cel puțin la fel de colorată și de complicată precum cea pe care o trăim acum, la începutul milenilului trei.
După ce am urmărit de ce a fost posibilă apariția mișcării naziste în Germania și cum a urcat Adolf Hitler spre poziția de cancelar, episodul de față este dedicat primilor doi ani după preluarea puterii, până când acesta a căpătat certitudinea puterii absolute: momentul în care Armata i-a jurat credință. Nu țării, ci lui, personal.
Noul cancelar al Germaniei n-a pierdut nicio secundă. În anii care au urmat, prestigiul său deja uriaș („comparabil cu cel al lui Napoleon” – Winston Churchill) a crescut și mai mult în țară și în străinătate. Succesele au curs fără contenire. După victoria din alegeri și instalarea sa în fruntea guvernului, toate instituțiile statului au fost înțesate cu membri de partid, politizate și capturate.
Până în 1935 devenise deja clar că lumea e aproape de un nou conflict generalizat. Dar foștii Aliați aveau alte preocupări. SUA se retrăgea din scena internațională, preocupată de propriile probleme. Franța decădea. În Imperiul Britanic, politicienii gândeau că Germania fusese prea aspru pedepsită și acceptau ideea revizuirii granițelor Europei de Est. Liga Națiunilor (precursoarea ONU) rămăsese golită de conținut și neputincioasă în fața dictatorilor care răsăriseră pretutindeni.
În timpul acesta,
– Japonia și Germania s-au retras din Liga Națiunilor și au denunțat tratatele navale cu Aliații semnate după Primul Război Mondial.
– Italia visa la imperiile coloniale pierdute în urmă cu aproape două milenii, după destrămarea Imperiului Roman.
– URSS controla, prin intermediul Partidelor Comuniste, segmente importante ale populației din țările unde acest partid încă nu fusese interzis.
Mai presus de toate, în Germania evenimentele au luat o viteză nemaipomenită încă de la început, Hitler impulsionându-le cu o putere teribilă. Noul lider absolut a îmbinat ideile geniale în plan economic cu represaliile de o sălbăticie șocantă. După evrei și tot felul de dușmani ai regimului, le-a venit rândul și tovarășilor de drum ai lui Hitler, masacrați într-un singur weekend.
În momentul în care Armata i-a jurat credință Fuhrerului, Aliații știau deja că Germania se înarmează și vizează revizuirea ordinii mondiale.
Dar, în primă instanță, cel care i s-a opus lui Hitler a fost, paradoxal, un alt dictator: Mussolini.

  • 27 mai 1933: Japonia se retrage din Liga Națiunilor.
  • 19 iunie 1933: cancelarul austriac Engelbert Dolfuss dizolvă Partidul Nazist din această țară, după ce, în martie, interzisese activitatea partidelor și suspendase Parlamentul, în încercarea de a stopa ascensiunea extremei drepte.
  • 14 iulie 1933: NSDAP rămâne singurul partid din Germania după ce Hitler, profitând de hotărârea Reichstagului, le dizolvă, pe rând, pe toate celelalte.
  • 14 septembrie 1933: Germania se retrage de la Conferința pentru dezarmare, ceea ce înseamnă nu numai răsunătorul eșec al discuțiilor, dar și că noul regim de la Berlin reîncepe cursa înarmărilor.
  • 23 septembrie 1933: Hitler înfige, simbolic, prima lopată în pământ la Frankfurt, demarând proiectul marilor autostrăzi. Peste exact trei ani aveau să fie gata 1.000 de kilometri. Până în 1941, când construcția a încetat din cauza războiului, în Germania se construiseră 3.819,17 kilometri de drum de mare viteză.

    23 septembrie 1933: Hitler inauguează lucrările la rețeaua de autostrăzi a Germaniei

Dincolo de elementul politic și propagandistic foarte puternic – la concurență cu cel sovietic, de la care s-a și inspirat –, un factor-cheie în susținerea populară a nazismului a fost incontestabila renaștere economică (uriașul salt înainte înregistrat de nivelul de trai) corelat cu stimularea patriotismului militarist. După venirea lui Hitler la putere, PIB-ul Germaniei a crescut susținut, iar măsurile de redresare a țării, foarte eficiente, au fost puse rapid în practică.

  • 23 octombrie 1933: Germania se retrage din Societatea Națiunilor.
  • 1 decembrie 1933: Este proclamată unitatea dintre Partid și Stat în Germania. Legea pentru Protejarea Unității Partidului și a Statului e însoțită de cooptarea celor mai importanți lideri ai NSDAP în guvern – Ernst Rohm, conducătorul detașamentelor de asalt, și a lui Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler. Din acest moment, Partidul e Statul și Statul e Partidul, după cum scrie chiar în Articolul 1 al Legii semnate de Hitler: „După victoria revoluției național-socialiste, Partidul Muncitoresc Național-Germanist este purtătorul conceptului de stat german și este inseparabil de stat. Este o societate de drept public. Organizarea sa va fi determinată de Führer”.
    Scopul e însă și de a pune presiune suplimentară pe liderii NSDAP care începuseră să mârâie, nemulțumiți că Hitler se abate de la promisiunile din perioada când luptaseră pentru putere.
  • Aprilie 1934: Hitler îl cheamă pe Ferdinand Porsche și îi cere să proiecteze o mașină ieftină și bună pentru producția de masă, destinată germanilor de rând, capabilă să transporte „doi adulți și trei copii cu 100 de kilometri la oră și un consum de cel mult 7 litri la suta de kilometri“ pe autostrăzile ce urmau să fie construite. Prețul acestei mașini populare urma să fie de 990 de mărci (cât al unei motociclete). Porsche și echipa sa vor munci patru ani pentru a inventa „mașina poporului“: Volkswagen Beetle (Gândacul).

    Ferdinand Porsche (stânga) îi prezintă lui Adolf Hitler macheta unei mașini care avea să devină legendară: VW Beetle

    O altă idee excepțională, de data asta cu substrat propagandistic, îi aparține lui Joseph Goebbels: inventarea unui aparat de radio foarte ieftin, care să fie accesibil oricui. Populația este cucerită de aceste progrese concrete, palpabile, ale nivelului de trai. Prin operațiunea „radioul“, discursurile lui Hitler și propaganda nazistă vor ajunge în casele tuturor germanilor.

  • 30 iunie 1934: „Noaptea cuțitelor lungi“. Numeroși membri ai NSDAP, tovarăși de drum spre putere cu Hitler, sunt asasinați. Între ei, Ernst Rohm, conducătorul „batalioanelor de asalt“ SA, și Gregor Strasser, lider al partidului nazist care, cu un an înainte, discutase despre posibilitatea unei „ruperi“ a formațiunii politice.

    Adolf Hitler a înecat într-o baie de sânge, până pe 2 iulie 1934, fricțiunile periculoase cu Ernst Rohm. În imagine, cei doi lideri ai NSDAP în 1933. Rohm este primul în spatele lui Hitler.

    Ucis este și ultimul cancelar al Reichului înaintea lui Hitler, generalul Von Schleicher, un oportunist care sperase să preia controlul asupra partidului nazist și al Reichswehrului (armata) și din cauza căruia ultimul cancelar democrat, creștinul Heinrich Brüning, nu putuse semna un tratat avantajos cu Aliații, salvând astfel țara, cel puțin temporar, de naziști. Von Schleicher îi propusese președintelui Von Hindenburg ca acesta din urmă să conducă prin dictatură Germania, după ce încercările de a forma o coaliție fără Hitler eșuaseră. Hindenburg refuzase.
    Pe parcursul întregii operațiuni din 30 iunie 1934, cancelarul german dovedește un sânge rece absolut remarcabil. Situația este pe muchie de cuțit, pentru că Rohm complotează să-l înlăture considerând că „a trădat idealurile revoluției național-socialiste”. Până la acest deznodământ sângeros, cei doi au mai multe discuții. Rohm și mai mulți lideri SA din teritoriu consideră că victoria din 1933 trebuie materializată în îndeplinirea promisiunilor, în libertatea de a jefui și ucide „dușmanii poporului” și împărțirea prăzii promise. Pe lista neagră a lui Rohm și a liderilor SA nu sunt doar evreii și speculanții, ci și clasele înstărite ale Germaniei: nobilimea, industriașii. Puterea SA a crescut înspăimântător chiar și pentru Hitler: de la 400.000 de membri în ianuarie 1933 la aproximativ 3.000.000 în primăvara lui 1934. Fuhrerul, în ciuda jurămintelor de credință făcute de „cămășile brune” față de el, simte că scapă situația de sub control. Rohm intră în conflict cu generalii armatei regulate, pe care îi sfidează, și pe 18 aprilie face public un avertisment care-l decide pe Hitler în privința a ceea ce are de făcut: „Revoluția pe care am făcut-o nu este o revoluție națională ci o revoluție național-socialistă”. La final, Rohm omite salutul „Heil Hitler!”.
    Lucrurile devin clare din acest moment.

    Soldați germani traversează strada în fața cartierului general al SA din Berlin. Detașamentul este condus chiar de Goring. Poză făcută pe 30 iunie 1934, chiar în timpul loviturii date de Hitler.

    Hitler se bazează pe micul detașament SS și pe armată ca să decapiteze organizația „cămășilor brune”. Merge personal la vila lui Rohm, unde acesta suferea de răceală. Pe drum, Hitler se intersectează cu o coloană a „cămășilor brune” care mergea în aceeași direcție. Oprește convoiul, se dă jos din mașină și le ordonă personal milițiilor să facă pe loc cale-ntoarsă, anulând dispozițiile date anterior de Rohm. Acesta e momentul decisiv, de aici lucrurile evoluează în favoarea Fuhrerului.
    Epurările din partid, însoțite de răzbunări personale, sunt un punct de cotitură. În represaliile care durează până pe 2 iulie sunt asasinați 500 de oameni. După decapitarea SA, „cămășile brune“ își pierd influența.

    Din acest moment, istoria lumii se precipită. Cel care pune în mișcare tăvălugul, cu o forță și o voință fantastice, este „un geniu feroce, depozitarul și expresia celor mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii“ – Adolf Hitler. Evenimentele, în Europa și pe celelalte continente, prind o viteză amețitoare.

  • 25 iulie 1934: este asasinat, la Viena, cancelarul austriac Engelbert Dolfuss. Acesta cade victimă complotului pus la cale de Germania nazistă, care urmărea încorporarea Austriei – o altă interdicție a Tratatului de la Versailles pe care Hitler anunțase deja, în doctrina elaborată de el, că o va eluda.
    Lovitura de stat urma să se concretizeze prin numirea lui Anton von Rintelen, ambasador al Austriei în Italia, în locul lui Dolfuss. Un grup de naziști austrieci năvălește în sediul guvernului și îl împușcă pe cancelar. Alt grup pune mâna pe postul național de radio și anunță preluarea puterii de Rintelen. Tentativa eșuează din mai multe motive. Membrii guvernului, în frunte cu președintele Wilhelm Miklas, nu cedează și trec la reinstaurarea ordinii. Armata și poliția îi susțin.
    Cele mai importante sunt însă reacțiile Italiei și Iugoslaviei. Mussolini, care urmărea să țină în frâu puterea germană și să păstreze Austria, eventual, sub influența Romei, telegrafiază urgent, promițând sprijinul total pentru independența vecinului sub asediu. La frontiera cu Austria, în Pasul Brenner, sunt trimise imediat trei divizii italiene.
    Pus în fața acestor riposte ferme, aflat încă foarte departe de o situație militară solidă, Hitler nu intervine. El recheamă ambasadorul de la Viena și recurge la alte câteva demiteri.
    În câteva zile, este ales noul cancelar austriac, un aliat al lui Dolfuss, Kurt Schuschnigg.
    Prima tentativă a lui Hitler de a înghiți Austria eșuează.
  • 2 august 1934: moare președintele Germaniei, Paul von Hindenburg, la 87 de ani.
  • 18 septembrie 1934: URSS este primită în Liga Națiunilor. Un rol important îl joacă și insistențele lui Nicolae Titulescu.
  • 29 decembrie 1934: Japonia denunță tratatul cu SUA și Marea Britanie prin care se stabilea paritatea 5-5-3 la numărul vaselor de război deținute.
  • 13 ianuarie 1935: 90% din locuitorii regiunii demilitarizate Saar cer, într-un plebiscit, realipirea la Germania.
  • 16 martie 1935: la doi ani după venirea la putere, Hitler denunță clauzele tratatului de la Versailles. Germania își oficializează programele de reînarmare și reintroduce serviciul militar obligatoriu. Franța, bine informată, anunță în aceeași zi, chiar mai devreme, că extinde perioada serviciului militar obligatoriu la 2 ani, în loc de unul.
    Momentul este important pentru că duce la un lanț de evenimente azi uitate. Comuniștii și socialiștii francezi, loiali Moscovei, votează împotrivă, iar decizia extinderii serviciului militar e luată „la mustață“. Maurice Thorez, secretarul general al Partidului Comunist, proclamă că „nu vom tolera ca clasa muncitoare să fie atrasă într-un așa-zis război pentru apărarea democrației împotriva fascismului“.
  • 14 aprilie 1935: Italia, Franța și Marea Britanie țin la Stressa o conferință la capătul căreia condamnă înarmarea Germaniei. Însă britanicii, prin premierul MacDonald, lasă clar de înțeles că n-au de gând să recurgă la represalii, iar Mussolini, în discursul său, subliniază că e dispus să apere „pacea Europei“. Pentru toți ceilalți, nuanța dictatorului italian este ca un clopot de alarmă: devine clar că Italie e pe cale să pornească un război în Africa, unde vrea să-și construiască un imperiu colonial.
  • 2 mai 1935: căutând să calmeze vehementa opoziție a comuniștilor din propria țară, ministrul de externe francez Pierre Laval merge la Moscova, unde semnează un pact franco-sovietic care garantează asistența mutuală împotriva agresiunilor pentru următorii 5 ani. Are loc un episod celebru: Stalin se interesează câte divizii are armata franceză și cum e organizată. După discuție, Laval îi spune dictatorului sovietic: „Nu puteți face ceva pentru încurajarea religiei și a catolicilor în Rusia? M-ar ajuta foarte mult în relațiile cu Papa“. Stalin îi răspunde sec: „Aha! Câte divizii are Papa?“.
  • 15 mai 1935: urmare a acestui tratat, Stalin face o declarație publică în care aprobă măsurile inițiate de Franța în privința forțelor armate, inclusiv mărirea perioadei pentru stagiul militar. Brusc, comuniștii francezi își schimbă poziția și încep să susțină zgomotos serviciul militar de doi ani.
    Laval face însă o gafă diplomatică de proporții la întoarcere, când oprește la Cracovia pentru a participa la funeraliile mareșalului Pilsudski și, în discuțiile cordiale cu Herman Goring, își manifestă antipatia și neîncrederea față de sovietici. Informațiile sunt trimise de nemți imediat la Moscova.
  • 18 iunie 1935: Marea Britanie face una din cele mai mari erori ale istoriei sale, semnând cu Germania un tratat naval care echivalează cu sfârșitul aranjamentelor de pace de după Primul Război Mondial.

    New York Times din 18 iunie 1935: știrea despre tratatul naval anglo-german face vâlvă.

    Parafarea documentului este și azi de neînțeles. Germania nu avea voie, conform Tratatului de la Versailles, să dețină mai mult de 6 vase de luptă de cel mult 10.000 de tone și alte 6 crucișătoare de cel mult 6.000 de tone. Dar britanicii descoperă că Germania tocmai terminase de construit Scharnhorst și Gheisenau, două crucișătoare de câte 26.000 de tone, încălcând brutal restricțiile. Sfidarea e totală, pentru că aceste capodopere ale tehnicii de luptă nu puteau fi construite în mai puțin de doi ani. Asta arată indubitabil că, imediat după preluarea puterii, naziștii au început reînarmarea.
    În fața provocării, britanicii reacționează neașteptat. Guvernul – la inițiativa Amiralității – acceptă situația și încheie un tratat prin care se stabilește că forțele navale germane nu trebuie să depășească o treime din forța celor britanice. În plus, englezii acceptă ca Germania să construiască submarine (interzise categoric în tratatul de pace de după Primul Război), cu mențiunea că trebuie să fie până la 60% din forța britanică și, în situații excepționale, această proporție poate urca la 100%. Nemții se vor folosi curând de excepție.
    Acordul este neverosimil prin consecințele sale. În timp ce Marea Britanie apelează la Liga Națiunilor pentru a protesta împotriva reînarmării Germaniei, semnează în paralel o înțelegere care desființează tocmai restricțiile acordului de pace! Britanicii nu și-au înștiințat aliații de această înțelegere. Liga Națiunilor e puternic lovită, ca și Franța. Germania devine stăpâna Mării Baltice. În plus, tratatul naval înseamnă, de fapt, că porturile germane vor lucra la capacitate maximă pentru armată în următorii doi ani.

  • 21 iunie 1935: Hitler ține în Reichstag un discurs celebru, în care le arată anglo-francezilor biciul și zăhărelul – în fond, un magistral amestec de ipocrizie și minciuni interpretate cu mult talent actoricesc. Acuză tratatul încheiat de Franța cu URSS pe 2 mai 1935 ca fiind unul periculos pentru Germania, dă asigurări că nu vrea alipirea Austriei și anunță că e dispus să semneze un nou tratat de garantare a granițelor, dacă și ceilalți vor s-o facă. Simultan, cere dreptul Germaniei la reînarmare (lucru care se întâmpla deja) și la posesiunea de colonii. Cere aplicarea principiului naționalităților în Austria, pentru ca aceasta „să revină la patria-mamă“.
  • 19 august 1935: În Germania se organizează un plebiscit prin care Hitler obține și prerogativele prezidențiale rămase vacante după moartea lui Von Hindenburg. Fuhrerul își adaugă noua putere la cea existentă deja, pentru că își păstrează și atribuțiile cuvenite cancelarului. Puterea sa devine totală.
  • 20 august 1935: armata îi jură credință.
    Va urma