Etichete

, , , , , , , ,

colaj-fake-news

Cea mai mare parte a informaţiilor false cu care este inundată piaţa, via Internet şi TV, este relativ uşor de depistat cu ajutorul câtorva semne vizibile. Voi rezuma unele indicii care marchează, ca un fier roşu, „fake news“ – ştirile inventate. Odată aplicată această grilă, care nu este nici grea, nici sofisticată, apele devin mult mai uşor de despărţit pentru un receptor pus în gardă.

Deşi criteriile jurnalistice sunt universale şi se aplică tuturor mijloacelor mass-media (presă scrisă, presă online, radio, TV), cele de mai jos vizează mai ales Internetul pentru că, în acest mediu, flagelul s-a răspândit fulgerător, transformându-se într-o epidemie care azi pare imposibil de controlat.

Preocuparea pentru haosul adus de noua eră informaţională este majoră în Occident, mai ales după ce s-a constatat indubitabil, în 2016, că potenţialul de dezinformare pe care-l au ştirile false, până acum speculat ocazional de diverşi indivizi pentru un profit personal şi mărunt, a fost instituţionalizat de state ca Rusia, cu scopuri distructive. În România, acest instrument de manipulare a publicului a fost folosit tot mai intens de clasa politică pentru a-şi pierde propriile vinovăţii într-o mare de veşti derutante. Operaţiunea a reuşit. Azi, Facebook este inundat pur și simplu de linkuri distribuite la grămadă de oameni care, foarte des, citesc doar titlul „știrilor“ pe care le trimit mai departe.

La nivel mondial se caută diverse formule în lupta cu acest balamuc generalizat, dar toate sunt, până acum, de ordin tehnic.

Google vrea să pună la punct algoritmi care să trieze site-urile, cele decretate nedemne de încredere urmând să nu mai fie indexate între primele pagini de rezultate afişate la căutare.

Facebook studiază posibilitatea de a le scoate din feed-ul utilizatorilor sau de a le marca pentru avertizarea cititorilor. Ambele corporaţii plănuiesc să taie publicitatea pentru site-urile care publică ştiri false.

The Guardian scrie că BBC înfiinţează un departament care să identifice şi să semnaleze astfel de surse toxice (şi în România a apărut un program asemănător).

Cehia anunţă înfiinţarea unei unităţi speciale care se va ocupa de manipularea online.

Înaintea alegerilor din Franța, un grup de instituții media puternice, în frunte cu AFP, pune la punct un protocol cu Facebook prin intermediul căruia instituie un sistem de avertizare privind informațiile false. Dacă mai mult de două din respectivele organisme media consideră respectivul text „fake news“, acesta este marcat de Facebook pentru a avertiza cititorul.
Sisteme asemănătoare se preconizează în Germania și Olanda, unde, de asemenea, în această primăvară vin alegerile.

Însă ideea în sine, chiar dacă invocă scopuri nobile, conţine germenii unui alt pericol. De fapt, toţi propun înfiinţarea unei poliţii a ştirilor. Iar asta este – sau ar trebui să fie – ultima soluţie la actuala criză. Cine a citit „1984“, a lui Orwell, ştie la ce mă refer. Google, Facebook, guvernele, BBC, aplicaţia făcută de IT-istul din România şi toţi ceilalţi propun, de fapt, un Minister al Adevărului.

Agresiunea ştirilor inventate sau manipulatoare e teribilă. Societatea omenească în ansamblu este zguduită şi periclitată de acest asalt distrugător asupra țesăturii sociale și identitare, dar cenzura n-a adus niciodată nimic bun, mai ales când are potenţialul de a deveni mondială. E corect ca o instituție sau un grup de publicații să stabilească ştirile reale şi ce site-uri sunt de încredere? În fapt, vorbim de şi mai multă putere pentru nişte giganţi care deja au o influenţă copleşitoare asupra omenirii. Cu noile mecanisme, corporaţiile ar deveni proprietarele Adevărului. Înseşi legile dăltuite în piatră de Dumnezeu vor putea fi schimbate, ajustate, rescrise de noii Dumnezei ai planetei, atunci când aceştia vor considera că e momentul.

Azi se invocă termeni rezonabili şi raţionali când se lasă pe seama Google şi a Facebook responsabilitatea de a împărţi Internetul în bun şi rău. Se consideră de la sine înţeles că ambele corporații nu vor face abuzuri şi vor apăra Dreptatea şi Adevărul. De ce plecăm de la această premisă, de ce se dă un cec în alb, când lumea afacerilor s-a eliberat de morală încă de acum câteva secole, e greu de spus. Însă mâine, când lumea se va fi obişnuit şi cu noua formă de control (cum s-a obișnuit cu ascultarea telefoanelor și stocarea sms-urilor, cu camerele de supraveghere etc), ce îi va împiedica pe noii proprietari ai Adevărului să elimine din piaţă, de exemplu, sursele care ar fi critice la adresa lor? Cum ziarele pe suport de hârtie sunt pe moarte, iar televiziunea se mută deja, treptat, tot în online, uriaşii Internetului vor alege vocile care se aud. În spatele unor sigle şi a unui nume de instituţie se află tot oameni. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Google şi Facebook au deja puterea absolută în online, iar omenirea se pregăteşte acum să le dea libertatea şi autoritatea de a filtra informaţiile destinate utilizatorilor.

Tentaţia jocului de-a Marele Judecător va fi mare, mai ales că în spatele unor nume generice, „Google“ sau „Facebook“, stau, de fapt, tot oamenii, cu interesele, orgoliile, ambiţiile şi frustrările lor. În presa americană a apărut informaţia că Mark Zukerberg, posesorul Facebook, ar intenţiona să candideze la preşedinţia SUA. Azi, rumoarea s-a putut face auzită. Dar mâine, când Facebook va împărţi permisele de circulaţie pe Internet?

Paradoxal, soluţia crizei stă tot într-un concept căzut azi în desuetitudine: educaţia. Degringolada căreia nimeni nu mai pare să-i dea de capăt a apărut pe fondul declinului rapid şi accentuat al sistemului de învăţământ la nivel mondial. Numărul de copii care trece pragul şcolilor a crescut în ultimul secol, dar, simultan, nivelul de pregătire a scăzut. Între cele două fenomene nu este, neapărat, o relaţie cauzală. Dar nimeni, nicăieri, nu se arată realmente interesat de creșterea calităţii actului de învăţământ. În ceea ce se întâmplă azi, când populaţii întregi sunt manevrate cu poveşti de adormit copiii, există şi un efect de bumerang. Nivelul până la care este educată populaţia – la nivel mondial – este de obicei suficient ca aceasta să devină forţă de muncă eficientă, dar nu îndeajuns încât să capete libertatea de gândire. Şcoala pregăteşte miliarde de lucrători, nu miliarde de gânditori. Trecuţi dincolo de un prag, oamenii devin conştienţi de unele lucruri şi mult mai greu de controlat. Tocmai această organizare tehnicistă și nu umanistă a sistemului de învăţământ mondial este speculată azi de producătorii ştirilor false azvârlite pe Internet. Needucaţi să distingă clar între adevăr și minciună, lipsiţi de elementul moralei religioase (pe care stânga l-a atacat violent, distrugându-l, fără a pune ceva în loc), oamenii cad sub controlul celui care minte mai tare.

Educaţia media ar trebui să fie o disciplină serioasă în programa şcolară, în rând cu altele la fel de vitale (şi la fel de ignorate) pentru viaţa în Secolul XXI: educaţia rutieră, educaţia alimentară, educaţia democratică, educaţia fizică. Acestea, împreună cu materiile umaniste (persecutate sistematic și căzute în derizoriu, dar fundamentale pentru dezvoltarea unui raport corect cu lumea), pot readuce echilibrul psihic al mulțimilor azi angoasate de labirintul informatic al Internetului.
Orele de educaţie media în clase pot însemna şi sfârşitul crizei adevărului. Ar fi instalarea, în minţile noilor generaţii dependente de online, a unui „antivirus“ personal. Un fel de „vaccinare“ în masă contra „fake news“ care creşte gradul de rezistenţă la manipulare. Asta înseamnă, bineînţeles, că noile generaţii vor fi mai greu de manevrat şi de influenţat, dar şi că n-ar mai exista un argument solid pentru a li se încredinţa marilor corporaţii misiunea arbitrajului între bine şi rău, între adevăr şi minciună.

Aşadar, la ce trebuie să ne uităm când citim o ştire?

1.SURSA. Dacă este una pe care nu o cunoaşteţi, fiţi prudenţi. Imaginaţi-vă că mergeţi pe stradă şi vă opreşte un necunoscut care vă spune cine ştie ce prăpăstii. Că Pământul va fi lovit de un asteroid la o anumită dată, că sunteţi atacat energetic, că extratereştri malefici reptilieni sunt deghizaţi în oameni, că sub Munţii Bucegi este centrala energetică a lumii, că Soros complotează împotriva Grădinii Maicii Domnului care este România, că faceţi parte dintr-un popor care a colonizat lumea acum 10.000 de ani și că, de fapt, romanii se trag din daci. Îl veţi crede? Poate că da, dar mai degrabă veţi suna la 112.
Aşa sunt şi sursele necunoscute de pe Internet. În spatele site-ului pe care tocmai l-aţi deschis şi vă anunţă cu majuscule că vaccinurile sunt de fapt o conspiraţie a guvernelor împotriva omenirii se ascunde necunoscutul de pe stradă pe care, în mod normal, l-aţi trimite la balamuc.

Dacă aveţi la dispoziţie câteva minute şi vreţi să le folosiți pentru a vă informa, e de preferat să le cheltuiţi cu cap. Apelaţi la o sursă de încredere.
Contrar credinţei adânc înrădăcinate că ne pricepem toţi la absolut orice – inclusiv la jurnalism –, lucrurile sunt ceva mai complexe. În România, ca peste tot în lume, profesioniştii din presă valoroşi sunt mai rari şi mai scumpi. Procesul de producere a ştirilor este scump, necesită resurse umane, de timp şi de bani importante. Înseamnă oameni bine pregătiţi şi coordonaţi, experienţă, cunoaşterea domeniului, un permanent brainstorming, documentare, deplasări pe teren, relaţii şi surse, onestitate, viteză de reacţie etc. Nu e deloc simplu.

Dar peste 90% din site-urile care populează universul virtual românesc nu au aceste resurse. În cele mai multe cazuri, discutăm de adrese web cu unul, doi, cel mult trei angajaţi foarte prost plătiţi şi instruiţi la fel. În majoritate zdrobitoare, aceşti oameni nici măcar nu sunt ziarişti. Acesta nu este un păcat, să ne înțelegem, dar trebuie subliniat că nu sunt profesioniști. Nu au capacitatea de a produce conţinut real. Este ca și cum ați aduce, să zicem, un contabil (deși poate să fie, foarte bine, un copil de 14 ani) să vă facă instalația electrică acasă. Poate se pricepe, dar mai degrabă nu.
Și atunci, toți acești amatori profită că încălcarea legilor nu este sancţionată. Fie fură munca altora copiind cuvânt cu cuvânt articole, anchete, interviuri, reportaje etc publicate pe alte site-uri (de aici situaţia des întâlnită în care, dacă veţi căuta un subiect important pe Google, vi se vor prezenta zeci de rezultate identice pe site-uri diferite. Acelaşi titlu, acelaşi text, niciun rând şi nicio informaţie în plus sau în minus. Este o deformare tipic autohtonă a sensului pentru termenul „agregare“), fie inventează de-a dreptul. Pentru ei este o joacă uneori profitabilă, pentru cititori poate fi o angoasă.

Aţi putea spune că în primul caz, al furtului de conţinut de pe alte site-uri, nu e problema voastră şi că n-are importanţă dacă citiţi articolul la publicaţia care l-a creat sau la o alta care doar l-a copiat. Greşiţi. Pe lângă problema morală (puteţi răspunde, desigur, că nici asta nu vă priveşte), mai este şi cea a veridicităţii. Dacă un om fură (plagiază) munca altora până la ultima virgulă, fără să fie în stare să verifice subiectele şi aplicând doar criterii de trafic, ne întoarcem la începutul discuţiei. Sunt şanse uriaşe să vă livreze nişte prostii pentru că nu ştie şi, cel mai probabil, nici nu-i pasă dacă articolele furate din altă parte conţin greşeli. Nu le-a verificat, nu ştie cum să le verifice, nu-i pasă că v-a minţit sau v-a informat corect, atât timp cât aţi dat clic şi i-aţi crescut traficul. Această intrare în amoralitate (cei care practică acest stil de afacere nu au între criterii şi noţiunea moral/imoral, pentru ei pur şi simplu nu există termenul) a împins omenirea în ceea ce azi se numeşte „epoca postadevăr“.

Uneori, invenţiile au ca scop traficul. Foarte des ascund şi interese obscure. Când site-ul exclusiv24.ro a publicat, în ajunul alegerilor din 11 decembrie, ştirea că premierul Dacian Cioloş este fiul ilegitim al miliardarului George Soros, scopul acestei iniţiative a fost evident. În spatele adresei web, Lucian Mândruţă a demonstrat că stătea un politician ALDE, senatorul Dian Popescu, care candida la un nou mandat şi avea o condamnare la închisoare de 5 luni pentru abuz în serviciu. Nu insist, exemple sunt foarte multe.

Pe scurt: prudenţă şi multă reticenţă în a redistribui pe contul vostru de facebook – sau a le prelua pe propriul blog – tot felul de aşa-zise articole cu dezvăluiri incendiare provenite din site-uri obscure. Veţi observa că, pe măsură ce subiectul este mai „tare“, scade şi notorietatea sursei.

  1. AUTORUL. Nu este semnat articolul? La revedere! Sau pe acolo. Orice jurnalist este, teoretic, mândru de ceea ce scrie. Articolul este „mărgica“ lui. Ţine la semnătură. Este un orgoliu şi o responsabilitate în acelaşi timp. În lumea mică a presei, e important să se spună: „Ştii ancheta aceea? A făcut-o X!“.

Când nu apare semnătura, trebuie să vă întrebaţi de ce. Fie respectivului i-a fost ruşine cu ce-a făcut, fie cel care „a livrat“ nu este ziarist. În ambele cazuri avem o problemă. Uneori întâlnim şi a treia posibilitate, ca ştirea/articolul să fie o preluare a unei agenţii de presă. Însă acestea sunt cazuri mărunte. Subiectele importante sunt sub semnătură. Dacă sunt reale.
Sigur că avem şi site-uri OK unde este o politică oficială ca ştirile să nu fie semnate. Este cazul Digi24.ro. Se poate discuta de ce şefii instituţiei au decis ca ziariştii să nu semneze ceea ce scriu, dar, în aceast caz, foarte des respectivele informaţii apar mai întâi (sau simultan) pe postul TV, unde autorul este nu numai numit, dar în general şi arătat (un reporter transmite, de exemplu, de la inundaţii sau de la un miting. El apare în cadru la cap sincron).

În concluzie, acest criteriu nu este decisiv, dar dacă găsiţi o ştire incendiară pe un site obscur şi care mai este şi nesemnată, şansele să fie o făcătură sunt uriaşe.

  1. DOVEZILE. Procesul de redactare a ştirilor trebuie să respecte obligatoriu nişte criterii. Dacă găsiţi o dezvăluire care „schimbă tot“ fără să vi se prezinte explicit sursele, cine şi când a spus, cu menţiunea de unde s-a luat informaţia, puteţi s-o uitaţi. În ultima vreme, impostura a destule site-uri pline de invenţii a ajuns până acolo încât sunt prezentate (şi semnate) drept „anchete“ şi „analize“ subiecte furate din alte părţi şi trunchiate astfel încât să slujească o anumită idee.

Pentru că nu sunt jurnalişti şi nu ştiu cum se scrie corect un subiect, cei care vor să vă fure o afişare, un like sau un share comit, de cele mai multe ori, o sumedenie de erori vizibile. Sunt părtinitori, textele abundă în greşeli gramaticale, nu sunt coerente, miros de la o poştă a făcătură. Veţi vedea că fie nu este citată nicio sursă pentru afirmaţii grave (de unde ar şti un lucrător la un site obscur din România despre o directivă secretă a preşedintelui SUA, de exemplu, sau de o întrunire crucială a masonilor din Marea Britanie?), fie sunt citate surse vagi („o publicaţie germană spune că…“, „surse de la Uniunea Europeană afirmă că“, „un mason bătrân a dezvăluit…“), fie sunt citate surse no-name fără link activ. Extrem de rar veţi întâlni un link activ către, de exemplu, CNN, BBC, The Guardian sau New York Times. Din simplul motiv că pe aceste site-uri nu veţi găsi invenţii.

  1. EXCEPŢIONALITATEA. Cum credeţi că un site de care nu a auzit nimeni, întreţinut de unul-doi oameni, poate prezenta zilnic numai subiecte senzaţionale? Aşa cum am spus la primul punct, presa bună se face greu. Necesită resurse importante. Oricât de avizi am fi de lucruri care ne lasă cu gura căscată, trebuie să ţinem minte că evenimentele cu adevărat remarcabile se petrec rar. Iar atunci când se petrec, întotdeauna – dar întotdeauna! – primii care le află şi le prezintă sunt ziariştii de profesie. Drumul de la informaţia iniţială la publicare este lung. O etapă obligatorie este confirmarea din mai multe surse (dacă este confidenţial) sau din sursa iniţială (afli că X a făcut/spus cutare lucru. Îl suni pe X şi acesta îţi confirmă oficial: „Da, eu am făcut/spus acel lucru, îmi asum asta“).

Dacă găsiţi cine ştie pe unde o mare „bombă“ pe care n-o mai publică nimeni în presa serioasă, ar trebui să vă întrebaţi de ce. Asta, bineînțeles, dacă nu sunteți deja prizonieri în universul teroriilor conspirației – toată mass-media este controlată de forțe oculte care…

  1. BUNUL SIMŢ. Poate că ar fi trebuit să încep cu asta. Fiecare om raţional ar trebui să aibă încorporat un barometru al simţului realităţii şi al măsurii. Dacă vi se pare că este ceva în neregulă cu informaţiile dintr-un articol, este foarte probabil să aveţi dreptate. Este oare posibil ca o ţară garanteze un împrumut de 10 miliarde de dolari cu o carte, fie ea şi scrisă cu litere de aur? Este plauzibil ca România să fie adevăratul pământ al făgăduinţei, iar o conspiraţie mondială satanică să comploteze pentru a o distruge? S-au coalizat SUA şi marile puteri din Vestul Europei ca, dintre toate ţările lumii, să transforme în colonie tocmai România? Procurorii şi judecătorii sunt comandaţi din afară să persecute clasa politică autohtonă corectă, competentă şi patrioată? Un miliardar bătrân şi bogat a plătit 600.000 de oameni şi câinii lor ca să iasă în stradă?

Tot la proba bunului simţ trebuie să cadă şi aşa-zisele articole scrise foarte prost. Dacă autorul nu e capabil nici măcar să redacteze corect și coerent câteva fraze, fiţi siguri că şansele ca el să producă ştiri adevărate sunt nule.

  1. IDENTITATEA. Cele mai multe din site-urile toxice îşi ascund proprietarii. Informaţiile sunt extrem de vagi, oamenii nu se prezintă, nu îşi declină intenţiile, nu spun de unde au finanţarea şi ce public-ţintă urmăresc. În cel mai bun caz, apar nişte semnături (foarte-foarte rar acestea sunt ale unor ziarişti cunoscuţi) care nu spun nimic, la rubrica „despre noi“ (dacă există) sunt nişte bla-bla-uri, iar la contact este trecută o adresă de e-mail neutră.

Sigur că un utilizator de Internet familiarizat cu unele proceduri şi metode va descoperi (cum au făcut Lucian Mândruţă în cazul exclusiv24.ro și Codruţa Simina de la pressone.ro în cazul gandeste.org) cine este în spatele unui site, dacă îşi propune asta.

Dar câţi dintre noi au cunoştinţele, timpul şi nervii necesari să facă asemenea investigații de fiecare dată când dă de o dezvăluire „care schimbă totul“ pe un blog sau un site anonim?

P.S. La momentul în care am început acest text (terminat abia acum din motive prea complicate pentru a mai fi explicate aici), subiectul ştirilor false nu era încă abordat în presa română.
Din fericire, între timp alţii au fost mai harnici şi au scris deja despre asta: http://www.contributors.ro/media-tech/cum-identificam-o-%C8%99tire-aproape-sigur-falsa/

Anunțuri