Alegerile în România: „revoluţia statului împotriva cetăţenilor săi“

Etichete

alegeri, Argetoianu, bataie, coruptie, Duca, electoral, Iliescu, istorie, liberali, PNL, PNT, Romania, scandal, taranisti

Caricatura interbelica ilustrand modul in care decurgea campania electorala in Regatul Romaniei. Foto: „Expres de Calarasi”

România n-a cunoscut niciodată, în istoria sa, alegeri cu adevărat libere şi democratice. Legendele născute şi perpetuate în special după Revoluţia din 1989, care avansau existenţa unei aşa-numite „perioade de aur“ a democraţiei din ţara noastră în anii interbelici (dar şi, ca variaţiune, perioada 1880-1910), nu sunt susţinute de fapte şi documente. În context, alegerile parlamentare din acest an, programate duminică, 9 decembrie, nu vor diferi substanţial ca metode de organizare, participare şi fraudare a votului faţă de ce s-a întâmplat în România ultimilor 150 de ani. Toate problemele identificate de presă şi de societatea civilă – deficienţele votului uninominal, mita electorală, finanţarea ilegală, sprijinirea interesată a politicienilor de clanurile interlope – afectează alegerile acum aşa cum au făcut-o şi în secolul XIX, în anii interbelici şi după 1990.

Încă de la primele încercări de alegeri existente în ţările române, votul menit să impună „voinţa populară“ a eşuat într-o mascaradă prin intermediul căreia grupul aflat la putere îşi legitima actele. Inclusiv consultarea locuitorilor în privinţa unirii Moldovei cu Ţara Românească, produsă iniţial în 1857, a fost mai întâi falsificată.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, manipularea opiniei publice, folosirea autorităţior statului (poliţie, jandarmerie, judecători, prefecţi, primari etc) şi violenţa căpătaseră tradiţie în România când venea vorba de „alegeri“ pentru Parlament. Din acest punct de vedere, piesele de teatru ale lui Ion Luca Caragiale reflectă – într-o notă ironică, e drept – întru totul realităţile de pe aceste meleaguri în preajma anului 1900. La acel moment, pe scena politică se înfruntau două tabere majore: Partidul Conservator şi Partidul Liberal. Paradoxal pentru percepţia din zilele noastre, liberalii reprezentau atunci stânga politică (motiv pentru care erau şi porecliţi „roşii“, aluzie la bolşevici), iar conservatorii – dreapta politică.

„PRIMARII TRĂDĂTORI MERITĂ PEDEAPSĂ“

Ca şi acum, războiul era însă total între cele două tabere, al căror potenţial distructiv părea nemărginit. Ajutaţi de Constituţie şi de Regele Carol I, oamenii lui I. C. Brătianu au realizat, între 1876-1888, „marea guvernare liberală“. Alegerile erau un simulacru, legea făcând-o, cu bâta, funcţionarii regimului aflat la putere. „Opoziţia Unită (termen dat asocierii între conservatori şi dizidenţii liberali) s-a constituit pe fondul accelerării procesului de distrugere a oricărei credibilităţi a votului democratic, campaniile electorale atingând cote paroxistice, motiv pentru care obţinerea unei victorii împotriva guvernului pe cale legală părea imposibilă“, analizează situaţia din anii 1880 istoricul Alex Mihai Stoenescu. Constantin Argetoianu, politician conservator, nota în memoriile sale: „Acestă Opoziţie Unită din 1887, care a servit apoi de model şi celorlalte mişcări îndreptate împotriva guvernelor regelui Carol I, a fost o formaţiune tipic românească: într-însa totul era negativ şi nimic pozitiv – să răstoarne, bine, dar ce să puie în loc?“.

Constantin Argetoianu a fost un politician conservator nascut in 1871, intr-o foarte veche familie de boieri munteni. A murit in 1955, in inchisorile comuniste.

Povestea traseiştilor politici din anii 2000 e copia fidelă a întâmplărilor de acum 120 de ani. În decembrie 1887, I. C. Brătianu, şeful guvernului şi al liberalilor, a hotărât dizolvarea Parlamentului şi convocarea unor noi alegeri pentru a-i scoate din joc pe numeroşii parlamentari liberali care se desprinseseră din partid şi care-l încurcau teribil.
Campania electorală pentru alegerea noului Legislativ, ca şi scrutinul în sine, sunt emblematice pentru abuzurile la care se deda Puterea. Acolo unde nu câştigau reprezentanţii partidului de guvernământ, primarii erau destituiţi. Conservatorul Nicolae Filipescu denunţa de la tribuna Parlamentului metodele folosite: „(…) Ei bine, iată fapte precise: la alegerea delegaţilor pentru colegiul III de Brăila, în comuna Viziru, primarul n-a lăsat să se introducă în urnă decât acele bilete ale administraţiei, care erau scrise de mâna notarului şi ajutorului de primar şi care purtau numele candidaţilor administraţiunei. Aceste buletine, scrise chiar de mâna lor, le am aici“.

Acelaşi Filipescu demonstra cum, după alegeri, guvernul, prin prefecţii săi, ordona să se facă anchetă, pentru a afla cine dintre autorităţile locale a „trădat“, lăsând alegerile libere sau, şi mai grav, pactizând cu opoziţia. Un raport al ajutorului de subprefect din plasa (unitate administrativă) Vlădeni e elocvent: „În urma însărcinărei ce mi-aţi dat de a vă descoperi pe toţi acei funcţionari trădători, făcând scrupuloase cercetări atât direct, cât şi indirect, am constatat că funcţionarii din această plasă, notaţi pe contrapagină, nu numai că au lucrat contra administraţiunei, dar au fost şi uneltele opoziţiunei în alegerea deputatului Filipescu şi astfel merită, dle prefect, pedeapsă, căci dacă d-voastră aţi lăsa nepedepsiţi aceşti trădători, nu numai că s-ar încuraja trădările, dar la timp opoziţiunea va avea din administraţiunea noastră comunală o armă puternică a lucre contra guvernului, căci toţi aceşti funcţionari au fost şi sunt, după cum am zis, uneltele opoziţiunei“.

CĂLCAŢI ÎN PICIOARE DE ESCADROANELE ARMATEI

Conform aceleiaşi depoziţii a lui Filipescu, doi alegători au fost obligaţi de poliţie să semneze o declaraţie prin care recunoşteau că au luat bani de la opoziţie, iar alţi doi votanţi reclamaseră abuzurile forţelor de ordine: „Astăzi am fost ridicaţi şi arestaţi de către prefectul judeţului şi de procurorul însoţiţi de 30 de gardişti, bătuţi şi percheziţionaţi fără intervenirea dlui judecător de instrucţie, smulgându-ni-se iscăliturile pentru nişte declaraţiuni ce nu le-am făcut“.
Între 1885 şi 1888 s-a produs, conform cercetărilor lui Alex Mihai Stoenescu (Istoria loviturilor de stat în România), „cel mai mare număr de crime politice, murind înjunghiaţi, împuşcaţi sau în bătaie, la fiecare alegeri, numeroşi agenţi electorali, funcţionari sau chiar alegători“ atât de la liberali, cât şi de la conservatori. Numeroase alte incidente, cu armata scoasă de liberali în stradă în momentele manifestaţiilor organizate de opoziţie – act ilegal, conform Constituţiei în vigoare la acea dată –, cu oameni bătuţi crunt şi călcaţi în picioare cu caii de escadroanele de cavalerie pe străzile Bucureştiului şi chiar atentate asupra unor politicieni, întregesc tabloul acestor prime decenii de „democraţie“ românească în care regele numea guvernul, guvernul organiza alegerile, iar alegerile erau câştigate, inevitabil, de cine era la putere.

Caricatura interbelica ilustrand modul in care decurgeau alegerile. Foto: EVZ

Atmosfera politică din România în pragul secolului al XX-lea era creionată cât se poate de plastic de cunocutul politician Constantin Argetoianu, în memoriile sale: „Lunga guvernare a lui Ion Brătianu şi sectarismul liberalilor, al «roşilor» (n.r. – roşiilor), cum se zicea atunci, înteţise urile de partid până la paroxism şi antagonismul politic otrăvise toate raporturile dintre oameni, până şi relaţiunile de familie. În multe case fraţii şi cumnaţii nu-şi mai vorbeau între ei şi violenţele verbale, de stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau nu numai un adânc dispreţ reciproc, dar şi regretul de a nu-şi putea înfige unii altora pumnalul în piept, de frica ocnei. Ţara era împărţită în două, în guvernamentali şi opozanţi, în liberali şi conservatori sau roşii şi albi, cum li se zicea încă“.

JUDEŢUL CU UN SINGUR ALEGĂTOR

Reformele electorale ale lui Alexandru Ioan Cuza, puse în practică prin lovitura de stat dată de domnitor la 2 mai 1864, au sporit substanţial numărul alegătorilor, mărindu-l de la 5.002 persoane la peste 750.000. Cum arătau alegerile în ţările româneşti înainte de această emancipare făcută cu forţa, ne povesteşte istoricul A. D. Xenopol, în „Istoria partidelor politice în România“: „(…) Erau judeţe în care numărul de alegători abia ajungea la 5, iar în cel al Izmailului (n.r. – judeţ din Basarabia de Sud anexat ulterior de Rusia şi aflat astăzi în Ucraina) nu era decât unul singur, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuşi în ziua alegerilor, constituia el singur biroul electoral şi subsemna în procesul-verbal al alegerei tot el, şi ca preşedinte şi ca secretar şi ca corp electoral şi, în sfârşit, se alegea pe el însuşi, «cu majoritatea de vot, adecă unanimitatea»“.

„DEMOCRAŢIA ORIGINALĂ“, INTRODUSĂ ÎN ŢARĂ DE CAROL I

Marea anomalie a sistemului parlamentar român, care făcea nepotrivit termenul de „democratic“ încă din start, era felul de a se alege Camera Deputaţilor şi Senatul. În acest proces era mult mai important cine vroia suveranul să fie la putere, decât ce vroiau alegătorii. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866, copiată după Constituţia belgiană de la 1831, sub guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876, conservator), inversând datele democraţiei parlamentare. În timp ce, în ţările occidentale – Anglia, Franţa, Belgia –, şeful statului face alegeri şi numeşte prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să obţină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Şeful statului îl numea pe prim-ministru, care convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinând automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul ministru numit de rege“ (Dan Amedeo Lăzărescu, „Confesiuni. Dialoguri realizate de Radu Ţoancă“).
Alex Mihai Stoenescu condensează esenţa alegerilor în România de la începuturi şi până în zilele noastre astfel: „De acum încolo (n.r. – din 1871), până în 1937 şi apoi până în 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin sistemul desemnării unui partid care să organizeze alegerile şi să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le câştiga“.

CAMPANIA ELECTORALĂ NEGATIVĂ ÎN 1914

Liberalul I.G. Duca descria, în „Amintiri politice“ (memorii neterminate din pricina asasinării sale de către legionari), cum opoziţia conservatoare se opunea reformei electorale iniţiate de liberali în pragul Primului Război Mondial, reformă menită să lărgească baza de alegători. Politicianul, al cărui partid era la guvernare, era indignat de manevrele opoziţiei, dar privea ca pe ceva firesc abuzurile comise de cei aflaţi la putere pentru a-şi asigura majoritatea de două treimi în Parlament: „(…) Alegerile de al doilea, cele de la sfârşitul lui Mai 1914, au mers mult mai greu. Filipescu şi toţi proprietarii mari au dat o luptă desperată. N-a fost violenţă la care să nu fi recurs, n-a fost calomnie de la care să se fi dat în lături. Cine reciteşte astăzi campania opoziţiei conservatoare de atunci se va convinge că colegiile restrânse şi-au apărat cu îndărătnicie viaţa şi privilegiile. (…) Să ne închipuim tot ceea ce patima, nedreptatea, răutatea omenească, necazul de a vedea terenul surpându-se sub picioare, să ne închipuim tot ce aceste sentimente pot îndemna o grupare fără scrupule să facă şi vom avea oglinda aproximativă a campaniei cu care am avut de luptat în 1914 pentru triumful reformei“. Până în acel moment, drept la vot în România avuseseră aproximativ 100.000 de cetăţeni, cei cu o anumită stare materială şi care plăteau censul, un impozit special. Era un vot al elitelor. Pe de o parte, acest sistem restricţiona accesul la exercitarea puterii şi elimina de la luarea deciziilor marea masă a ţăranilor şi a plebei oraşelor. Pe de altă parte, votul era exercitat de elite, oameni care nu puteau fi cumpăraţi – cum se întâmplă astăzi – cu un kilogram de mălai. Electorii erau în majoritate zdrobitoare oameni educaţi, interesaţi de ce se întâmplă în ţară şi în afara ei. Reformele succesive ale liberalilor, prin universalizarea votului, au lărgit baza alegătorilor în detrimentul capacităţii celor care-şi dădeau cu părerea de a vota în cunoştinţă de cauză.

I. G. Duca a fost asasinat de legionari in 1933. Era premierul Romaniei din partea PNL. Legionarii il acuzau ca este mason, ca apara interesele cercurilor evreiesti internationale si ca este unealta Regelui Carol al II-lea.

Campania negativă pe care se axează acum toate partidele, având ca obiectiv nu promovarea propriilor programe, ci denigrarea adversarilor, are un corespondent strălucit la începutul anilor 1900. Iată ce scria I.G. Duca în 1914: „Aci era incontestabil punctul slab al luptei pentru noi. Filipescu a înţeles-o şi a măgulit toate interesele şi toate micile patimi ale alegătorului de colegii restrânse. A publicat o broşură, căreia la început nu i-am dat atenţie îndeajuns şi a cărei temă era următoarea: «Voi, care azi sunteţi tot, vreţi mâine să nu mai fiţi nimic – votaţi pe liberali! Colegiul unic înseamnă egalitatea dintre voi şi ţiganul care vă mână caii pe capră». Pentru proprietari, formula era: «Vreţi să vi se ia avuţiile şi să fiţi sărăciţi, votaţi reformele liberale!». Şi argumentele acestea simpliste au prins. În vizitele electorale ne izbeam mereu de efectele produse de ele. La Cameră, alegerile au mers şi am putut întruni fără greutate cele două treimi cerute de Constituţie, pentru a se putea vota o dispoziţiune cu caracter constituţional. La Senat, lucururile au mers însă aşa de greu, încât nu am avut decât un număr mic de voturi în plus peste cele două treimi“.

ŞEFUL CONSERVATORILOR „S-A AVÂNTAT ÎN CAMPANIE PRECEDAT DE O ECHIPĂ DE BĂTĂUŞI VESTIŢI“

Acelaşi I.G. Duca povesteşte cum Partidul Liberal a acţionat pentru ca Octavian Goga şi părintele Lucaci, doi transilvăneni, să nu fie aleşi deputaţi: „După deziluziile campaniei lui Nicu Filipescu împotriva administraţiei Războiului şi după puţinul succes al intervenţioniştilor în discuţiile parlamentare, o nouă neplăcere trebuia să tulbure proiectele opoziţiei parlamentare, o nouă neplăcere trebuia să tulbure proiectele opoziţiei în toiul iernii 1915-1916. Ivindu-se nişte vacanţe parlamentare (n.r. – locuri vacante în Parlament), Federaţia Unionistă se gândise să propună candidaturile celor doi mai de seamă agitatori ardeleni aflători în ţară, anume Părintele Lucaci şi Octavian Goga. Era, socoteau ei, un bun prilej de agitaţie într-o epocă în care, după repetate înfrângeri, acţiunea Federaţiei lâncezea, constituind, deci, în caz de izbândă, două forţe mai mult în parlament pentru a susţine politica lui Take Ionescu şi a lui Nicu Filipescu şi spre a amărî zilele guvernului. Pe lângă aceasta, alegerea lui Lucaci şi Goga reprezenta o lovitură directă dată Puterilor Centrale, unde aceşti doi oameni erau consideraţi trădători şi dezertori şi unde îi pândea spânzurătoarea, sau plutonul de execuţie.
Pentru toate aceste motive nu ne convenea însă deloc ca Părintele Lucaci şi Goga să fie aleşi, aveam prea mari interese naţionale de apărat ca să încurajăm provocări inutile. Am hotărât deci să combatem candidaturile lor. Lupta a fost aprigă, opoziţia intervenţionistă şi-a concentrat toate puterile şi mai ales la Caracal, unde candida Goga, Filipescu s-a avântat în învălmăşeala electorală şi a fost demn de gloriile lui trecute: precedat de o întreagă echipă de bătăuşi vestiţi, conduşi de un atlet de meserie, un anume Condruţ, s-a dedat în întrunirile de mahalale la cele mai nesăbuite violenţe oratorice şi drept culmea a înjurat grav pe poliţaiul oraşului, un biet funcţionar de carieră, care îşi făcea cinstit şi modest datoria.
Totuşi, Lucaci şi Goga au căzut, cetăţenii care alcătuiau colegiul al doilea de la Galaţi şi de la Caracal au dat în mare majoritate voturile lor candidaţilor guvernamentali. Nu fiindcă aparatul administrativ întrebuinţase contra fruntaşilor ardeleni toate presiunile ce îi stăteau la îndemână, dar fiindcă în ţară clasa mijlocie, mica burghezie de la oraşe din care tocmai se alcătuia colegiul al doilea, era săturată de agitaţiile războinice ale Federaţiei. Afacerile mergeau bine, neutralitatea din zi în zi mai mănoasă le convenea. Dacă război trebuia să fie, să o spună Brătianu care ştie ce face, nu domnii care manifestau pe străzi şi ne-ar fi dus până acuma la atâtea nenorociri, dacă ţara s-ar fi luat după ei“.

„UN COLONEL ISTERIC URLA: «SPARGEŢI CAPETELE!»“

Grigore Gafencu despre campania electorală din 1931, în Judeţul Caliacra (pe atunci aparţinând încă României, acum în Bulgaria), unde candida pentru un loc de deputat din partea PNŢ, „Însemnări politice“. Alegerile erau organizate de PNL: „S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. (…) Am fost respins de la secţiile de votare cu baioneta în piept. Un colonel isteric ̶ Bolintineanu ̶ urla de dimineaţă: «daţi-i îndărăt, spargeţi capetele cu patul puştii!». La o secţie ̶ singura! ̶ delegaţii au pătruns în urma judecătorului. Au fost daţi afară de judecător şi de un căpitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii şi armata, comandaţi de bătăuşi, brutalizau, ameninţau şi împiedicau de la vot cetăţenii. Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil». (…) La fiecare mişcare eram arestaţi şi trebuia să ne eliberăm cu forţa. La secţia de votare Ceamurlia suntem opriţi de soldaţi din cavalerie. Se încarcă în faţa noastră carabinele. Doi bătăuşi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comandau armata“.

„GRUPURI DE ŢĂRANI INTERZICEAU OPOZIŢIEI SĂ INTRE ÎN SATE“

Prof. Ioan Scurtu în „Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică“ despre alegerile din 1929, organizate de PNŢ: „În timpul campaniei electorale s-a înregistrat un fenomen interesant: sătenii, convinşi că, în sfârşit, aveau guvernul lor naţional-ţărănesc prezidat de Iuliu Maniu, nu au acceptat ca în localitatea lor să facă propagandă partidele din opoziţie. La marginea satelor se constituiseră grupuri de ţărani înarmaţi cu ciomege, sape şi coase, care interziceau pur şi simplu reprezentanţilor partidelor din opoziţie să intre în sat“.

Viaţa parlamentară interbelică, aşa cum a fost proiectată în mentalul colectiv al românilor de astăzi, nu are nici ea vreo legătură cu realitatea. La fel ca şi în zilele noastre, în Parlament se aciuaseră interlopi, impostori şi bătăuşi. Ziaristul Nicolae Carandino descria în „Nopţi albe şi zile negre“: „O amintire îmi stăruie în minte despre acest Robu, prinţul bătăuşilor gogo-cuzişti. Eram în incinta Camerei, martor la o agresiune. Robu frângea nişte scaune şi bătea cu picioarele respective ceva deputaţi. Furlugean, chestor al Camerei liberale şi însărcinat în această calitate cu paza, s-a apropiat de grup şi, cu un aer de supremă indiferenţă, a prins între degete bicepsul «robului». Dintr-o dată acesta s-a oprit şi, fără să lase din mână prada, a întors ochii cu mai mult respect decât spaimă. Îşi găsise naşul. După ce «bătaia» s-a potolit, chestorul şi cuzistul s-au plimbat alene pe culoar. Discutau şi îşi pipăiau muşchii“.

DIN ULTIMELE NOUĂ DECENII, ŞASE AU FOST DE DICTATURĂ

Gheorghe Gheorghiu Dej in 1946, la o intrunire electorala din preajma alegerilor. Foto: Arhiva online a comunismului

După lovitura de stat din 1930, care a dus la detronarea minorului Mihai şi înscăunarea ca rege a tatălui său, Carol al II-lea, România a traversat, până în 1990, şase decenii în care n-au mai existat alegeri libere. Lovitura de graţie aplicată sistemului pluripartit în ţara noastră a fost dată în 1947, atunci când Partidul Comunist, sprijinit de armata sovietică de ocupaţie, a falsificat grosolan rezultatul alegerilor. Curând după aceea, liberalii şi ţărăniştii au fost desfiinţaţi, unicul partid acceptat, din 1948 şi până în 1989, fiind cel comunist.
În perioada dictaturii comuniste, alegerile erau o simplă formalitate. Nu exista campanie electorală. La funcţii candidau formal mai mulţi activişti din cadrul PCR, dar nu conta nici prezenţa la vot şi nici cine era ales de populaţie. O mare parte din populaţie nu se prezenta. Foarte mulţi dintre cei care mergeau totuşi la scrutin, împinşi de frica de a nu fi sancţionaţi la serviciu, scriau pe buletinele de vot revendicări precum „vrem pâine“, „vrem program la televizor“, „vrem carne“ sau „vrem căldură în apartamente“. Nu lipseau înjurăturile la adresa partidului comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu se obosea să citească acele buletine de vot. Invariabil, în presă se anunţa că „la vot s-a înregistrat o prezenţă de 99,99 la sută, iar tovarăşul X a fost ales în funcţie cu 99 la sută din voturi“.

ILIESCU NE-A ÎNTORS, ÎN 1990, LA SITUAŢIA DIN 1946

Iliescu a adus minerii la Bucuresti de mai multe ori in 1990, pentru a bate simpatizantii opozitiei catalogate drept „fascista“.

După 1989, tranziţia la democraţie s-a făcut foarte greu. Alegerile generale din mai 1990 şi cele din 1992 au fost un arc peste timp până la cele din 1946. FSN, partidul condus de Ion Iliescu şi moştenitorul PCR, a folosit toate pârghiile puterii pentru a câştiga. Aproape întreaga presă, televiziunea (nu existau, pe atunci, posturi private) şi radioul au dus o campanie furibundă împotriva reînfiinţatelor PNL şi PNŢ, care au fost infiltrate de Securitate cu agenţi. N-au lipsit fraudele, bătăile, abuzurile comise de cei care au organizat scrutinele, manifestaţiile opoziţiei fiind înăbuşite cu jandarmii, armata şi, din când în când, cu minerii.
Primele alegeri în care foştii comunişti au scăpat frâiele din mână au fost în 1996, când coaliţia partidelor istorice şi a forţelor civice a câştigat atât Parlamentul, cât şi Preşedinţia. A fost o victorie de moment, după patru ani ex-comuniştii revenind în forţă la putere. Alegerile din 2004 şi cele din 2008 au fost, de asemenea, marcate de scandaluri, de bătăi între echipele candidaţilor, de campanii de manipulare şi denigratoare, limbajul degradându-se permanent. Atât în 2004, cât şi în 2008, învinşii au contestat rezultatele finale, iar presa a acuzat, cu probe, că s-au practicat pe larg mita şi turismul electoral, intimidările (mai ales în circumscripţiile din mediul rural) şi înţelegerile unora dintre candidaţi cu clanurile interlope, a căror mobilizare, în condiţiile scăderii permanente a prezenţei la vot, a devenit tot mai importantă în stabilirea rezultatelor finale.