Etichete

, , , ,

Mereu râdeam de ea noi, ăştia, deştepţii. Că, cică, ţinea cu Rapid. Hahaha, hai, băi, Teo, nu ţi i-ai găsit şi tu pe alţii! Ciuca bătăilor, mereu pe locul trei, licuricii noaptea în Giuleşti, cărpănosul ăla de Copos. Ştiţi voi, toată garderoba de răutăţi din dulapul Rapidului. Şi Teo nu se supăra niciodată. Ba, se şi afişa în vişiniu, până şi husa telefonului era vişinie şi, bine-nţeles, nici amănuntul ăsta nu scăpa netaxat. Aşa eram noi, ăia care făceam teren la FRF: până ieşeau Naşu’, Corleone, Lordul şi ceilalţi de la Comitetul Executiv, ne ţineam de glumiţe proaste.

Frecam pereţii pe la intrarea aia dosnică în hotel Parc, la fostul sediu al federaţiei, în aşteptarea vreunei şedinţe, a unei reuniri de lot sau a vreunui arbitru chemat la judecată. Ore în şir, ore multe – îmi dau seama acum – atât de preţioase pierdute în faţa unor uşi şi ţinându-ne după nişte oameni care n-aveau nimic de spus. Teodora era mai mică decât noi, ăştia mai versaţi, care ştiam un membru un Comitetul Executiv, eram amici cu portarul sau cu secretara Naşului şi „auzeam“ mai repede ce se întâmplă. Dar învăţa repede. Acolo, pe treptele de la „Parc“, pe vremea când în România încă mai exista presă, Teo era mezina într-o mică familie. Atunci când lipsea vreunul dintre noi, se dădeau telefoane: „Hai, pe unde eşti, vino repede, că s-a întâmplat…“. „Pff, n-am ştiut, notează-ţi tu şi dă-mi şi mie.“ Aveam redacţiile aproape de sediul FRF, amândoi la Casa Scânteii: ea în corpul central, la Adevărul lui Dumitru Tinu şi Cristian Tudor Popescu, eu în aripa dreaptă, la EVZ-ul lui Cornel Nistorescu. Era început de mileniu, bătea un vânt tânăr din spate şi noi plecam pe jos la federaţie sau la meciuri, Teo căra un reportofon baban după ea, apoi începuse să vină şi cu un aparat foto, pentru că îi plăcea să facă poze iar la Adevărul sportul nu era chiar atât de important încât să se trimită fotografi la toate acţiunile.

teodora 2009

Pe Teo o durea capul. Avea nişte nevralgii groaznice. Nu putea să doarmă noaptea, uneori leşina pe stradă. Dar nu se plângea. Doar o vedeai, în zilele multe când nu mai scăpa de durere, că e supărată şi nu-i arde de glume. S-a chinuit mult aşa. Apoi a dispărut. Nu s-a mai ştiut nimic, pur şi simplu n-a mai apărut în faţa federaţiei. Am aflat „pe surse“ că se operase pe creier.

A durat despărţirea asta. Teo cea zglobie şi rapidistă nu mai rezema zidurile la FRF şi nu mai râdea la masa presei în Giuleşti.

Până într-o zi, când Teo s-a întors. Era tunsă scurt, schimbată şi, totuşi, la fel. Pentru că veselia îi rămăsese, deşi se putea ghici că râsul nu mai este inocent şi fără griji. Nu-i plăcea să vorbească despre suferinţa ei, n-avea exhibiţionismul ăsta, să-ţi ceară să-i plângi pe umăr. „Acum sunt bine“, spunea. Deşi nu era.

teodora

Apoi, FRF s-a mutat lângă „23 August“ şi, o vreme, ne-am făcut veacul pe-acolo – ehei, şi ce subiecte „grase“ mai veneau de la Casa Fotbalului! –, dar nu mai era la fel. Teo avea de-acum sursele ei, „scurtăturile“ spre ştirile adevărate, alea pe care le dai primul, înaintea tuturor. Continua să dispară aşa, de-odată, şi să se întoarcă la fel de brusc, la fel de glumeaţă şi de optimistă. „Teo, parc-ai fi un submarin. Pleci pe tăcute în misiune şi te întorci întotdeauna acasă, la bază“, o susţinea Doru, de la Mediafax. Glume, de data asta, aşa, ca de la egal la egal, ca între iniţiaţii aceleiaşi confrerii. Masonii rockului, ăia care se recunosc dintr-o privire după semnele lor secrete.

Dar vremea se schimba. Unul câte unul, membrii vechii familii de la „Parc“ au părăsit baricada. Au venit în loc alţii, noi, care nu-şi permiteau s-o ia în bâză cu Rapiduleţul, deşi ea rămăsese aceeaşi fată nemaipomenită, bateria Duracell a bunei-dispoziţii.

Apoi n-am mai ştiut mult timp ce face Teo. Ne mai întâlneam în redacţie la Sport.ro, uneori, şi avea acelaşi zâmbet, chiar dacă între timp peste ea trecuseră operaţii multe. Ne găseam pe la concerte, chiar dacă doctorii îi recomandaseră ferm să evite agitaţia şi zgomotele puternice. Dar Teodora voia să trăiască. Să-şi trăiască viaţa. Să facă poze, să aibă prieteni, să râdă, să cânte. Să se bucure. Chiar dacă nu ne vedeam la un concert sau la un meci, ştiam că a fost acolo când încărca pozele pe Facebook. Şi făcea poze bune Teo.

Până sâmbătă, 31 octombrie, când Teodora n-a mai urcat nimic pe contul ei.

Azi, vântul n-a mai bătut. În urmă a rămas doar ecoul, învârtindu-se încet spre cer: „So, so you think you can tell, Heaven from Hell, blue skies from pain…“.

teodora instagram