Niciun zid n-a ajutat Imperiul Roman să-i oprească pe migratori. Istoria ne arată că aceştia ajung, până la urmă, unde îşi doresc.

Niciun zid n-a ajutat Imperiul Roman să-i oprească pe migratori. Istoria ne arată că aceştia ajung, până la urmă, unde îşi doresc. Jos, în stânga ruta de acum a imigranţilor. În dreapta, rutele celor veniţi în Imperiul Roman în urmă cu aproape 2.000 de ani

Logica de cetăţeni asediaţi a actualilor locatari ai Europei este futilă, istoria ne învață că asediatorii vor izbândi până la urmă, așa cum au făcut-o de fiecare dată: înşişi apărătorii de acum sunt urmaşii invadatorilor de ieri. Indiferent cât de puternică a fost opoziția vechilor locuitori, migratorii care au luat cu asalt Europa, de-a lungul timpului, au reușit să cucerească până la urmă continentul, resetând structura demografică și civilizația sa.
Uniunea Europeană caută cu înfrigurare măsuri pentru a stopa, în acest moment, uriașul flux al imigranților.

O colosală dislocare de populații, începută încă de acum câteva decenii, capătă vizibilitate pe măsură ce o serie de factori se cumlează la granițele a ceea ce, de dincolo de gard, pare a fi Grădina Edenului. Colapsul Ucrainei, cu catastrofa umanitară provocată de atacul Rusiei, generează o presiune la granița estică a UE.
Criza din Orientul Mijlociu și conflictul sirian, alimentat chiar de guvernele occidentale, a provocat un exod de dimensiuni biblice al populației din această regiune – bineînțeles, tot către Europa.
În sfârșit, interminabilele războaie civile și sărăcia extremă din Africa de Nord și Centrală, acutizate de consecințele „primăverii arabe“, îndesesc necontrolat numărul celor care se năpustesc peste Mediterana.

Uniunea Europeană de acum 2.000 de ani şi asaltul care a dărâmat-o

Deşi ni se pare că trăim timpuri şi provocări unice, nemaiîntâlnite în istoria umanităţii, istoria ne spune că, de fapt, doar retrăim un fenomen implacabil care are loc la intervale regulate, de mii de ani, şi care resetează de fiecare dată civilizaţia şi structura rasială a continentului. Tot de fiecare dată, motivele au fost, în esenţă, cam aceleaşi cu cele din zilele noastre: nou-veniţii fug de sărăcie şi viaţa nesigură, căutînd prosperitatea.
Prima migraţie spre Europa, estimată de cercetători acum 40.000 de ani, a venit dinspre Africa, a cuprins populaţiile de oameni moderni (homo sapiens) şi s-a soldat cu extincţia vechilor locuitori ai continentului, neanderthalienii. Au urmat, apoi, la intervale tot mai scurte, alte migraţii.

Traseul pe care oamenii moderni au invadat Europa locuită de neanderthalieni

Traseul pe care oamenii moderni au invadat Europa locuită de neanderthalieni

Însă cea mai apropiată situaţie de cea pe care o trăieşte azi Europa, prin similitudinile sale uneori surprinzătoare, este invazia barbarilor care a pus capăt, în secolele III-V, atotputernicului Imperiu Roman, cea mai prosperă şi solidă construcţie politică a ultimilor 2.000 de ani.
În primele secole după Hristos, umanitatea era dominată de o structură statală monumentală, un colos politico-administrativ nemaiegalat de atunci: Imperiul Roman. Întins de la Oceanul Atlantic până la Golful Persic şi de la Marea Nordului până la Deşertul Sahara, giganticul stat nu avea rival la nivel mondial. Imperiul însemna, pentru acele vremuri, chiar mai mult decât înseamnă Uniunea Europeană acum. Cu o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori în jurul anului 100 (toţi locuitorii lumii însumau, conform ONU, circa 300 de milioane de locuitori), Roma era mult mai mult decât un stat puternic: reprezenta în epocă însăşi ideea prosperităţii, a civilizaţiei, confortului şi fericirii. În interiorul graniţelor acestui stat se petreceau lucruri nemaivăzute şi nemaiîntâlnite până atunci: peste 10% dintre locuitori trăiau în oraşe, localităţile aveau canalizare şi apă, călătorii străbăteau nesfârşitul imperiu pe drumuri de piatră, comerţul înforea, cetăţenii se distrau în arene uriaşe, arta în toate formele sale atingea un rafinament pe care, uneori, nici azi nu-l mai regăseşte. Militar, avansul numeric şi tehnologic faţă de restul lumii era copleşitor.
Această construcţie fabuloasă, bijuterie economică, administrativă şi armată, s-a prăbuşit sub puhoiul noilor veniţi.

„Securizarea“ frontierelor – o idee proastă cu repetiţie

Imperiul Roman la apogeu. Număra peste 60 de milioane de locuitori iar PIB-ul pe cap de locuitor se estimează că atingea 9.000 de dolari.

Imperiul Roman la apogeu. Număra peste 60 de milioane de locuitori iar PIB-ul pe cap de locuitor se estimează că atingea 9.000 de dolari.

Bogăţia de poveste a Imperiului a devenit, în primele secole după Hristos, un magnet pentru toată suflarea, cale de sute şi mii de kilometri distanţă. Împinse de la spate de sărăcie, de schimbările climatice şi de războaie, nesfârşite valuri de oameni au luat cu asalt graniţele.
Încercările grecilor şi ale italienilor de a bloca saltul peste Mediterana al imigranţilor sau tentativa ungurilor de a ridica un gard la frontiera cu Serbia sunt inutile. Înaintea UE, Imperiul Roman s-a străduit să-şi securizeze graniţele care-l separau de lumea „barbară“ folosind exact metodele încercate şi acum. Rezultatele pot fi văzute de turiştii pasionaţi de istorie: sunt pline Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu de ruinele limesurilor romane.
Ştim azi că împăraţii au recurs la toate mijloacele (repetate azi) pentru a opri invazia triburilor barbare. Au construit ziduri lungi de sute de kilometri, au ridicat castre, şi-au trimis invincibilele legiuni în expediţii de pedepsire, au încercat să-i plătească pe migratori ca să nu mai bată drumul până în Imperiu. Armatele romane s-au luptat cu barbarii câteva sute de ani. În cele din urmă, au pierdut. Când resursele s-au epuizat, administraţia a făcut concesii, primindu-i pe unii dintre invadatori cu condiţia ca aceştia să apere frontiera de ceilalţi care se buluceau din spate, nerăbdători să ajungă şi ei pe Tărâmul Făgăduinţei.

Zonele pe care Imperiul Roman le-a fortificat pentru a stăvili intrarea pe teritoriul său a populaţiilor vecine

Zonele pe care Imperiul Roman le-a fortificat pentru a stăvili intrarea pe teritoriul său a populaţiilor vecine

Istoria se ştie. Primele care au trecut graniţele Imperiului Roman, începând cu secolul I după Hristos, au fost triburile germanice venite din Nord, peste Dunăre şi Rin, frontierele fortificate ale latinităţii: goţii, vandalii, anglii, saxonii, iuţii, francii, suebii, lombarzii. Au urmat triburile din Asia: avarii, hunii, bulgarii, alanii, slavii. Mai târziu, cam la spartul târgului, când din Imperiul Roman şi prosperitatea de odinioară se alesese praful, au dat buzna vikingii, normanzii, ungurii, arabii, neamurile turcice şi, în final, spre finalul Evului Mediu, mongolii.
Imperiul Roman nu s-a prăbuşit numai din cauza barbarilor veniţi pe nepoftite. Dar destule dintre celelalte cauze care i-au adus sfârşitul seamănă cu ce se întâmplă acum în UE. Birocratizarea excesivă a aparatului administrativ (concomitent cu creşterea corupţiei) a fost una din cauze. Disoluţia conştiinţei şi a noţiunii de cetăţean al imperiului a fost alta. La apogeu şi în fazele sale târzii, statul roman era la fel de cosmopolit şi pestriţ ca şi Uniunea Europeană. Cetăţeni ai imperiului deveniseră aproape toţi. În acelaşi timp, cea mai prosperă dintre toate provinciile, care era în acel moment Italia, genera deopotrivă un fenomen de atracţie şi unul de nemulţumire – sesizabil acum faţă de „noua Italie“, Germania.
Nu toate năvălirile au fost violente – deşi acelea au rămas în istorie. Pentru cei care ar putea spune că în 2015, spre deosebire de evenimentele de acum 2.000 de ani, (aproape) nimeni nu trece graniţa UE cu arma în mână. Una dintre cele mai importante translaţii, cu urmări decisive în structura populaţiei, a fost cea a slavilor. Slavii au fost nişte invadatori tăcuţi şi paşnici ai Europei. N-au năvălit cu zgomot, trecând prin foc şi sabie continentul, dar acolo unde au ajuns şi s-au stabilit au devenit dominanţi, reuşind să-şi impună limba, portul, civilizaţia chiar şi în faţa celor care au stăpânit militar zonele respective.

Rutele triburilor care au forţat graniţele Imperiului Roman în primele secole după Hristos

Rutele triburilor care au forţat graniţele Imperiului Roman în primele secole după Hristos

Schimbarea tăcută a Europei

Ce urmează acum pentru Europa şi pentru Uniunea Europeană? Pe termen scurt, nimic. Nici Roma nu s-a prăbuşit de pe o zi pe alta. Şi locuitorilor de atunci li s-a părut, probabil, că totul e bine. De la primele mişcări de populaţii către Europa şi până la sfârşitul convenţional al măreţului imperiu, în anul 476, au trecut secole şi, generaţii la rând, lucrurile au avut aparenţa prosperităţii şi a veşniciei.
Sunt semne că ne aflăm în plin proces de modificare a structurii etnice a Europei. Anul trecut, din cei circa 81 de milioane de locuitori ai Germaniei, 7 milioane nu aveau cetăţenie, ceea ce înseamnă că sunt străini la prima generaţie. În 2009, circa 20% dintre locuitori, adică peste 16 milioane, erau străini la prima generaţie sau descendenţi cu cel puţin un părinte venit în Germania din altă parte. În 2010, aproape 30% din familiile cu copii sub 18 ani aveau cel puţin un părinte care nu era german. Anul acesta, autorităţile germane estimează că vor avea peste 800.000 de cereri de azil. Interesant este că aproape toţi imigranţii care vin în acest moment din Orientul Mijlociu, în principal sirieni, au ca ţintă Germania.
Franţa este, de asemenea, în plină transformare. În 2004, estimările Institutului Montaigne indicau că pe teritoriul european al Republicii se găseau deja 6 milioane de maghrebieni (locuitori din Nordul Africii), 2 milioane de africani de culoare proveniţi din coloniile franceze din centrul Continetului Negru şi circa 1 milion de asiatici. În 2003, Ministerul de Interne al Franţei estima numărul musulmanilor la 5-6 milioane. Constituţia Franceză interzice colectarea oficială a datelor despre etnie şi provenienţa strămoşilor.
În Marea Britanie, lucrurile sunt complicate de neconcordanţa dintre datele oficiale şi cele reale. Conform cifrelor din 2011, din totalul de 63 de milioane de locuitori, 4,3 milioane erau asiatici şi alţi 1,9 milioane de culoare. Neoficial, numărul real al asiaticilor, în principal, este însă cu mult mai mare.

Acestea sunt doar trei exemple majore, însă trendul în Europa este general. În Spania, conform guvernului, 5,7 milioane dintre cei 46 de milioane de locuitori erau, în 2011, străini. Românii au devenit cea mai mare comunitate, numărând oficial 860.000 – neoficial, peste 1 milion. Fiind tot europeni, românii fac parte din aceeaşi civilizaţie. Însă cei peste 770.000 de marocani şi alţi 200.000 de refugiaţi din Africa subsahariană – nu. În cazul Spaniei, nu numărul străinilor este remarcabil, ci viteza cu care a crescut acest număr. În 1996, ţara avea doar 500.000 de imigranţi. În nici 20 de ani, ei au trecut de 5 milioane.
Italia se aseamănă mult cu Spania. Din cei peste 60 de milioane de locuitori, peste 1,1 milioane sunt imigranţi din România. Alţi o jumătate de milion sunt albanezi. Aceştia ar fi europenii. Mai sunt însă o jumătate de milion de marocani, aproape 300.000 de chinezi, peste 150.000 de filipinezi. Asta, înainte de exodul din acest an şi excluzând cei minimum 670.000 de imigranţi ilegali pe care, neputându-i număra, autorităţile îi pot doar evalua.

Trecutul care se repetă

Principalele trasee pe care imigranţii ajung în Europa

Principalele trasee pe care imigranţii ajung acum în Europa. Între timp, pe hartă a mai apărut un „furnizor“ de refugiaţi: Siria

Greu de spus când se va opri valul migraţionist şi cum va arăta Europa la finalul lui. Ştim care au fost transformările în trecut. Nu Imperiul Roman i-a civilizat pe barbarii care i-au trecut graniţele, ci invers, barbarii au tras întregul continent înapoi, în Epoca de Piatră. Migraţia din secolele III-V a avut drept consecinţă dispariţia superstatului latin şi un regres dramatic al civilizaţiei umane în Europa. Au dispărut oraşele şi drumurile, canalizarea şi apeductele, câmpiile s-au reîmpădurit, populaţia s-a redus drastic, locuitorii au recăzut în primitivism, s-a pierdut ştiinţa metalurgiei şi agriculturii, scrisul şi cititul s-au refugiat în mănăstiri. A fost nevoie de 1.000 de ani pentru ca Europa să recupereze căderea.
Acum nu este (deocamdată) vorba de o invazie militară. Continentul se modifică pe tăcute. Ştim că, în urmă cu 1.500 de ani, simbioza dintre vechile populaţii ale imperiului defunct şi nou-venitele triburi a durat, uneori, secole. În esenţă, francii, vizigoţii, burgunzii şi toţi ceilalţi nu reprezentau un număr important comparativ cu locuitorii ţinuturilor unde se stabileau – istoricii vorbesc de zeci de mii, uneori o sută-două de mii de nomazi ai acestor triburi, socotind populaţia întreagă, războinicii şi familiile lor. O imensă discrepanţă exista între aceşti năvălitori şi masa populaţiei pe care o dominau, deşi erau minoritari, prin organizare, solidaritate, agresivitate şi spiritul de gintă. Sute de ani, cele două comunităţi au trăit separat, cu obiceiurile şi preocupările lor, iar fuziunea s-a produs într-un interval mare de timp. Religia creştină a jucat un rol capital în această contopire. Acum, aflat în defensivă şi supus asediului, creştinismul nu mai poate îndeplini rolul de atunci.
Cum s-a întâmplat de fiecare dată, nou-veniţii nu sunt interesaţi nici de integrarea în comunităţile unde ajung, nici de asimilarea valorilor pe care le găsesc aici. Ei au deja un sistem de valori şi un mod de viaţă la care se raportează. Treptat, pe măsură ce numărul lor creşte, şi civilizaţia europeană, aşa cum o cunoaştem noi, se schimbă.
Europenii de acum, urmaşii invadatorilor din urmă cu secole şi înlocuitorii vechilor populaţii ale continentului, vor deveni la un moment dat, la rândul lor, „foştii“.

Notă: în faţa Istoriei, discuţiile despre „bine“ şi „rău“, „noi“ şi „ei“, sunt irelevante. E inutil să spunem dacă „e bine“ sau „e rău“ ce se întâmplă acum. Migraţiile au, în esenţă, aceleaşi motive şi aceleaşi consecinţe. E vorba de un proces istoric amplu şi cu cauze atât de profunde încât nicio măsură, pe termen scurt, nu poate să-l schimbe, indiferent ce părere avem noi, protagoniştii lui.