Îmi place Nae Caranfil, e bun. Aş spune că Nae Caranfil e cel mai interesant regizor român, dar nu sunt un cinefil înrăit, vremea când pierdeam zile din viaţă urmărind filme fără să mă satur a trecut (poate am îmbătrânit, poate imaginile sunt din ce în ce mai golite de poveşti adevărate). După gustul meu, „Filantropica“ rămâne piscul cinematografiei româneşti. Pe o scară de la 1 la 10, i-aş da 10+ pentru că nu se poate 11. Dar nu despre „Filantropica“ voi vorbi aici, ci despre „Closer to the moon“, ultima producţie a lui Caranfil, film în engleză premiat la festivaluri şi care, din cât am dedus urmărindu-l, a fost gândit special pentru a fi exportat în Statele Unite.

Propagandă. Acesta este cuvântul care se potriveşte pentru „Closer to the moon“. O propagandă bine făcută, inteligent ambalată, dar propagandă. Să fie clar: tehnic, regizoral, Nae n-a făcut nimic greşit. Problema e la scenariu. Dacă nu ştii absolut nimic despre România, comunism, istoria recentă a Europei, toate par la locul lor în filmul lui Caranfil. Dar nu sunt.
În „Closer…“ găseşti aceeaşi aplecare spre calitate, aceeaşi ironie subtilă, aceleaşi detalii esenţiale marca Nae Caranfil. Dar un spectator avizat rămâne cu senzaţia care pluteşte în aer încă de la început că lipseşte suflul decisiv al veridicităţii, tocmai elementul la care face apel pelicula.

„Closer…“ este o reţetă Hollywood: peliculă comercială, dar de propagandă. De export. Turnată în engleză, cu ceva actori străini, spunând o poveste de demult, din România comunistă. Este un „Cu mâinile curate“ al lui Sergiu Nicolaescu, dar în alt fel, deşi – fundamental – ambele fac apologia agenţilor NKVD din România anilor ’40 botezaţi „ilegalişti patrioţi“ de propaganda comunistă.
Realizatorii lui „Closer…“ au făcut pactul cu diavolul compromisului exact în punctul esenţial. Nae Caranfil ne spune nouă, dar mai ales Occidentului, o minciună romantică despre cadre de nădejde ale Miliţiei şi Securităţii din perioada ei cea mai ticăloasă, a anilor ’40-’50. Îi cere publicului să-i simpatizeze pe cei care au bătut cu barosul comunismul în capul României. Să le aprecieze fineţea şi inteligenţa, să „ţină“ cu ei, victimele vremurilor şi ale societăţii care erau exact opera lor.

Pe scurt, filmul lui Nae Caranfil abordează tema marelui jaf al BNR din 1959. Câţiva membri vechi ai Partidului Comunist, între care securişti şi miliţieni, au atacat şi prădat maşina cu valori a băncii în plină zi, folosindu-se de o metodă ingenioasă: au pretins că se realizează o scenă dintr-un film. Ţipetele de ajutor şi violenţa cu care a fost imobilizat echipajul maşinii n-au făcut decât să stârnească aplauzele trecătorilor, care credeau că asistă la un moment artistic.
Timp de luni bune, făptaşii n-au fost prinşi. Apoi, când s-a reuşit capturarea lor, au fost puşi să reconstituie jaful. Regimul a realizat un documentar cu toată povestea, apoi au fost condamnaţi la moarte.

Nae Caranfil ni-i prezintă pe tâlhari în culori calde. Sunt, cu toţii, nişte romantici, nişte intelectuali cu gusturi fine. Poartă discuţii filosofice, pline de tâlc, îşi pun probleme existenţiale, suferă de melancolie, îi macină destinul lor într-o societate comunistă în care se simt marginalizaţi. Îşi amintesc nostalgici, în timp ce privesc Luna de pe un bloc, de perioada în care, în ilegalitate fiind, luptau pentru instaurarea comunismului. Prin contrast, grupul nostru nu se mai regăseşte într-o societate plină de impostori, alcoolici şi veleitari. Are de-a face peste tot cu grobieni şi inculţi, trebuie să suporte o ierarhie falsificată de sus până jos.

Aici apare prima fractură. Nu e nevoie să fi cunoscut îndeaproape destinul tâlharilor ca să înţelegi falsul filmului lui Caranfil. La sfârşitul anilor ’50, era o contradicţie în termeni noţiunea de cadru bine înfipt în Partidul Comunist şi cea de intelectual cu scrupule şi întrebări existenţiale. Tocmai Partidul şi oamenii săi, cei pe care-i idealizează Caranfil, distruseseră intelectualitatea în România. Ca să ajungi ofiţer superior de Miliţie şi Securitate, bestialitatea era un criteriu fundamental. Omul lui Nae, comunistul idealist, era colonel! Ca să ajungi la gradul acela, trebuia să te fi remarcat, iar unica modalitate prin care o puteai face era zelul în nimicirea vechii elite a României. Romanticul miliţian al lui Caranfil avea, în realitate, mâinile mânjite cu sânge. În anii ’50, şef la Interne promovai torturând „chiaburi“ care refuzau să-şi dea pământul la Cooperativă, hăituind prin munţi partizani anticomunişti, dibuind „elemente reacţionare“ printre profesori, preoţi, studenţi. Altă cale nu era. Aceasta nu e o poveste – precum filmul lui Caranfil -, este însuşi trecutul României. De acolo ni se trage scara valorică răsturnată de azi. Analfabeţii şi infractorii, bestiile şi mediocrii erau promovaţi şefi prin politică de stat. Vechii membri ai partidului, precum grupusculul devenit obiectul spoturilor favorabile ale lui Caranfil, purtau răspunderea pentru făurirea acelei societăţi hâde la ordinul Moscovei. Citiţi ce a păţit Nicolae Manolescu şi aflaţi dramatica epopee a grupului Toma Arnăuţoiu în Munţii Făgăraşului. Dacă nici asta nu vă convinge, vizionaţi un film de excepţie despre adevărata Românie a anilor ’50, „Portretul luptătorului la tinereţe“. Oameni precum cei de mai sus au trecut şi prin mâinile colonelului pe care Caranfil şi l-a luat drept erou pozitiv.


Tot grupul – veterani ai partidului bine înfipţi în posturi călduţe, fără griji pentru ziua de mâine, oameni care dau din coate să prindă locuri la specializare în URSS – devine, în „Closer…“, nefericit, marginalizat, persecutat. Prin ’58, transformarea României era aproape gata: eroii lui Caranfil şi cei ca ei îşi terminaseră opera deja. Construiseră cu sârg socialismul biruitor dând la o parte elita reală, demascaseră şi eliminaseră fizic burghezo-moşierimea, le furaseră oamenilor avuţia, ocupaseră fără ruşine casele celor pe care, cel mai adesea, îi băgaseră cu mâna lor la puşcărie. Făceau parte din nomenclatura securisto-comunistă, se aprovizionau din magazine speciale, loialitatea faţă de URSS şi faţă de puterea comunistă le erau răsplătite cu puzderie de privilegii. În 1958, numai aparatul opresiv şi membrii de vază ai partidului îşi permiteau baluri, băuturi fine, mâncare din belşug. Ceilalţi, poporul de rând – la strung, la câmp sau, după caz, la Canal.
Cel mai probabil, dacă nu s-ar fi lăcomit atunci la banii BNR, pe „disidenţii“ lui Caranfil i-am fi putut întâlni acum prin cartierul Primăverii, ducându-şi liniştiţi bătrâneţile în casele lor naţionalizate şi bucurându-se de pensii speciale.

Înţeleg prea bine că filmul în general nu ţine loc de lecţie de istorie, că regizorii caută să aibă succes, să facă bani şi să obţină recunoaştere în primul rând. Remarc însă că Nae Caranfil nu s-a gândit să focuseze povestea, de exemplu, pe drama tatălui lui Ilie Năstase, întâmplător paznicul maşinii de valori atacate de securiştii bandiţi. Ar fi avut un subiect cel puţin la fel de generos şi, pe deasupra, real. Într-un interviu pe care mi l-a acordat în urmă cu doi ani, fostul mare tenismen mi-a relatat inimaginabilele chinuri prin care a trecut părintele său în urma jafului. Până au fost prinşi adevăraţii bandiţi, membrii echipajului care a avut ghinionul să se afle în maşina de valori la momentul atacului au fost principalii suspecţi. Arestaţi, bătuţi, torturaţi, transformaţi din oameni în neoameni, au înghiţit, în doză condensată, toate „binefacerile“ pe care le-au adus lumii idealiştii lui Caranfil. Familia lui Ilie Năstase a devenit muritoare de foame. Nimeni nu mai angaja rudele unui tâlhar acuzat că jefuise banca. Securiştii-intelectuali ai lui Caranfil or fi fost ei nişte poeţi şi visători, dar nici chiar într-atât încât să fie cuprinşi de remuşcări la gândul că actul lor de „frondă“ a dus la distrugerea unor oameni nevinovaţi…

Dacă tot a ales drumul acesta al idealizării securiştilor şi bolşevicilor care au nenorocit România, Nae Caranfil ar putea, de-acum, să lărgească orizontul. Să facă un film despre nişte simpatici ofiţeri Gestapo. De ce nu, despre rafinate cadre ale KGB-ului, măcinate de remuşcări în timp ce pun plutoniu în ceaiul celor pe care trebuie să-i lichideze. Poate, chiar, să mărească miza şi să ne facă un film despre umanismul unui prieten al personajelor din „Closer…“, tovarăşul Andrei Ianuarevici Vâşinski. Până la urmă, în film se poate orice.

P.S. Aluziile la discriminările pe care le-au suferit pe motive etnice personajele principale sunt de-a dreptul penibile şi duc în derizoriu tot filmul. Până în 1959, faptul că erau evrei nu-i împiedicase pe autorii jafului să se înşurubeze adânc în structurile Partidului şi ale statului. În realitate, colonelul de miliţie Alexandru Ioanid, pe numele adevărat Leibovici, fusese căsătorit chiar cu soţia lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne. În film, descoperim că, de fapt, colonelul şi ciracii săi erau persecutaţi.