Etichete

, , , , , ,

Hitler In Crowd

E moral să omori un om pentru a-i salva pe alţii, eventual nevinovaţi? Cosmin Ruscior a semnalat miercuri, 8 aprilie, în jurnalul celui mai bun post de radio din România, RFI, abordarea mai multor dileme filosofice de către cercetători într-un studiu la care au participat peste 6.000 de oameni din trei ţări. Rezultatele, prezentate de cotidianul britanic „The Independent“, arată – printre altele – că bărbaţii ar fi mai predispuşi să ucidă pentru a salva un grup de oameni sau chiar întreaga omenire.

Întrebările alese de cercetători, directe şi percutante, ridică într-adevăr dileme morale majore: dacă aţi putea călători în timp, l-aţi omorî pe Hitler pentru a preveni războiul?; dacă aţi fi într-un grup care se ascunde şi care numără printre membrii săi un copil mic care plânge, l-aţi sufoca pe bebeluş pentru a nu vă da de gol şi a salva, astfel, tot restul grupului?; v-aţi lăsa fiica să se prostitueze dacă aceasta ar fi unica modalitate de a obţine mâncare pentru întreaga familie?

Toate sunt foarte interesante, dar mai jos voi vorbi despre cea care priveşte asasinarea lui Hitler pentru a salva umanitatea. Gânditorii din toate timpurile au fost frământaţi de această mare problemă a interacţiunii dintre rău şi bine. Despre două puncte de vedere cu aplicabilitate imediată şi palpabilă, în zilele noastre, voi vorbi mai jos.

Liiceanu: răul pe termen scurt e bun şi dezirabil, dacă făcându-l eviţi un rău şi mai mare

Gabriel Liiceanu trece în revistă minciuna şi rolul său în istoria umanităţiiGabriel Liiceanu răspunde afirmativ, în lucrarea „Despre minciună“, la acest gen de dilemă. E vorba de morala de a doua instanţă, explică filosoful. Comis cu scopuri nobile, un rău limitat ca dimensiuni şi ca timp va duce la o stare de bine pe termen lung pentru mai mulţi oameni, ceea ce înseamnă că e moral să încalci morala de primă instanţă (cea în care lucrurile sunt clare, albe şi negre, crima e crimă şi fapta bună e faptă bună odată pentru totdeauna, fără nuanţe).

Liiceanu prezintă şi el un exemplu la fel de concret precum întrebările cercetătorilor din SUA, Germania şi Canada: ajuns preşedinte al SUA, Jimmy Carter s-a îngrozit citind rapoartele privind asasinatele executate pretutindeni în lume de CIA. Carter a interzis serviciilor secrete americane să mai continue aceste practici, rezultatul fiind că, în perioada următoare, atentatele teroriste, loviturile de stat şi actele criminale s-au înmulţit la nivel mondial. Aşadar, concluziona Liiceanu, o faptă morală de primă instanţă – stoparea unor asasinate comise de serviciile secrete – a dus, în final, la o stare generală mai rea şi la proliferarea răului.

Discuţia implică, de aici, nenumărate ramificaţii. Spre exemplu, în baza acestui argument reintroducerea pedepsei cu moartea ar fi indicată şi utilă. Din punctul de vedere al romanilor, exterminarea cartaginezilor în ceea ce pare să fi fost primul genocid comis în istoria umanităţii a fost utilă şi bună. Cartaginezii demonstraseră deja că, lăsaţi în viaţă, pot pune în mare pericol Roma. Numai exterminarea lor putea asigura liniştea şi prosperitatea Republicii. Ceea ce a fost însă binele comun al romanilor a însemnat o crimă atroce, fără precedent, înfăptuită cu mijloace josnice, şi căreia i-a căzut victimă un popor întreg.

Asimov: e inutil să speri că poţi modifica traiectoria omenirii. Încercând să elimini posibile tragedii semeni germenii unor dezastre şi mai mari

Isaac Asimov - Sfarsitul EternitatiiDintr-un alt unghi abordează exact aceeaşi problemă Isaac Asimov, geniul genului Science Fiction, în cartea „Sfârşitul eternităţii“. „Eternii“, nişte fiinţe situate undeva, în afara continuumului spaţiu-timp, veghează la bunăstarea omenirii prin exact genul de acţiuni despre care sunt întrebaţi subiecţii sondajului citat de RFI. „Eternii“ au posibilitatea să vadă cursul istoriei şi să intervină pe scara evoluţiei în orice punct consideră necesar pentru a „corecta“ traiectoria omenirii. Este un fel de inginerie socială şi istorică: aici moare misterios un personaj care, lăsat în viaţă, ar ajunge criminal în serie sau dictator odios, acolo dispare inexplicabil documentaţia unor cercetări care ar duce la dezvoltarea unor arme de distrugere în masă. Şi tot aşa. Sunt eliminate astfel toate premisele unor posibile evenimente tragice apărute în istorie.

Asimov, spre deosebire de Liiceanu, crede însă că acest timp de morală – de a doua instanţă – va produce, în final, mai mult rău. În cartea sa, intervenţiile „Eternilor“ devin nocive asupra destinului umanităţii, care – lipsită de provocări şi vegheată să nu treacă niciodată prin agitaţii, perioade tulburi, căderi şi crize de orice natură – sfârşeşte prin a se plafona şi intra în declin.

Aşadar, sugerează Asimov, e inutil să ne închipuim că noi putem schimba soarta omenirii jucându-ne de-a Dumnezeu. Răul există în lume cu un scop şi are rolul său în progresul general. Nu e o invitaţie la fatalism şi nici la resemnare, ci la o anumită prudenţă când credem că ne putem erija în instanţe morale supreme şi hotărî ce e bine şi ce e rău pentru alţii.

Cine poate compune cu răul, fără a se lăsa corupt?

Menţionând că adepţii moralei de a doua instanţă sunt consideraţi utilitarişti, iar cei ai moralei de primă instanţă – deontologi (după cum subliniază şi Cosmin Ruscior la RFI), se poate discuta şi despre aplicabilitatea practică a teoriei pure. Liiceanu e de părere că nu orice om poate să compună cu răul fără a se lăsa corupt de el, să folosească mijloace ticăloase pentru scopuri nobile. Rezultatele studiului îl confirmă, nu toţi oamenii se simt în stare, nici măcar ipotetic, să curme o viaţă pentru a salva altele. În plus, puterea de a face rău, în special cea pe care o au cei ajunşi în funcţii de conducere, este în sine o ispită uriaşă. Omenirea are nenumărate exemple de indivizi care, ajunşi la puterea absolută, au folosit-o distructiv. În România, ultimul caz de acest fel a fost cel al cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Serviciile secrete recurg cu predilecţie la tipul de „inginerie“ despre care vorbeşte Asimov. Mosadul israelian, CIA americană, MI 6 britanic, KGB-ul sovietic (FSB-ul rusesc acum), Securitatea în România comunistă – toate se folosesc de crime pentru a îndrepta lucrurile în direcţia dorită. Şi toate au avut şi au ca argument / justificare slujirea binelui comun.

Dar aici intrăm într-o altă dilemă filosofică, la fel de complicată: ce este binele?

În filmul „Munchen”, Steven Spielberg descrie cazul real al moralei de a doua instanţă aplicate de Israel în cazul celor care au pus la cale luarea ostaticilor de la Jocurile Olimpice de la Munchen – 1972. Serviciile secrete israeliene i-au asasinat, unul câte unul, pe arabii care organizaseră atentatul. Cazul este însă mult mai complex: la rândul lor, palestinienii invocă morala de a doua instanţă când recurg la acte violente împotriva israelienilor cu care sunt în război din 1946. Şi descoperim astfel unul dintre viciile de fond ale teoriei când este pusă în practică. Avem de-a face cu două tabere care, fiecare luptând în numele binelui colectiv, intră într-o spirală a violenţei aparent infinită.