Familia Surdeanu

 

„Recunosc că m-a lovit o dată. Şi ce? M-a lovit pentru că merităm. Vă spun eu: niciun părinte nu şi-ar dori să nu primească respect după atâtea sacrificii şi eforturi pentru copilul său. Asta am făcut eu, m-am comportat iresponsabil şi tatăl meu a avut un moment de rătăcire pe care orice părinte sunt sigură că l-a avut. M-am speriat, recunosc, dar ştiu că regretă ce a făcut şi mă iubeşte la fel de mult cât îl iubesc eu!“ Aşa povesteşte tânăra de 16 ani Andrada Surdeanu momentul în care tatăl i-a spart nasul, chiar pe terenul de tenis, în timpul unei competiţii din Israel. Copilul crede că a meritat pe deplin pedeapsa: doar pierduse un meci, nu? Şi nu numai că-l pierduse, dar nici măcar nuşi dăduse toată silinţa…

Fata este speriată şi e de înţeles acest lucru. În inocenţa ei, adolescenta îşi reproşează întregul incident şi consecinţele: dacă ar fi muncit mai mult, dacă şi-ar fi dat străduinţa, dacă ar fi găsit o cale să-şi învingă adversara… Poate că tăticul ar fi fost mulţumit, poate că n-ar mai fi avut motiv să se supere, poate că n-ar mai fi lovit-o, poate că…

Mama, Alina, este şi ea de înţeles. E, la rândul ei, înspăimântată, îşi vrea soţul înapoi şi vrea să se sfârşească acest coşmar. În interviul acordat pentru sportnews.ro, Alina îi acuză pe poliţiştii din Israel. A auzit că procurorul e pornit rău, intenţionează să facă un caz, să-l dea exemplu tocmai pe soţul său! Doamna Surdeanu ştie că acolo legea e aspră cu astfel de nimicuri. Până la urmă, ce mare lucru i-a făcut fetei? I-a tras doar o palmă. El e de vină că fetiţa e mai sensibilă la nas? Să-l aducă acasă, să-l judece după legile din România! Aici ştim noi cum se tratează astfel de momente de rătăcire pe care, vorba Andradei, orice părinte le-a avut. Păi, numai cine nu e părinte nu îl înţelege pe domnul Surdeanu, nu?

Un oficial al clubului constănţean unde este legitimată fata de 16 ani crede şi el că s-a făcut din ţânţar armăsar: ce mare lucru s-a întâmplat, până la urmă? A murit cineva? Nimeni nu moare dintr-o palmă!

 Ne place sau nu, asta este România. E locul unde bătaia e ruptă din rai, unde expresia „eu te-am făcut, eu te omor“ dă pe dinafară de conţinut, unde o etnie întreagă îşi căsătoreşte copiii de la 5 ani fără să se scandalizeze cineva, unde poliţia se opreşte la uşă în cazurile de violenţă domestică pentru că „nu ne băgăm în casa omului“. Fetiţa, dar şi mama garantează că e pentru prima oară când tatăl a ridicat mâna. E foarte posibil să fie aşa. În acelaşi timp, adolescenta consideră că e firesc ca părintele s-o bată, că eforturile familiei ar trebui răsplătite cu victorii şi, când nu se întâmplă aşa, bătaia e bine-meritată. Toţi cei din jur par de aceeaşi părere.

 Să nu ne amăgim: sunt foarte multe Andrade în România. Fetiţe care, la rândul lor, când vor creşte, vor considera că e dreptul capului de familie să-i impulsioneze pe ceilalţi cu palma şi pumnul. E o cultură a violenţei prezentă şi tolerată pe aceste meleaguri cu complicitatea noastră.

Studentul Raskolnikov, din „Crimă şi pedeapsă“, are un vis în care se făcea că o mulţime mare de oameni stă roată în jurul unui căruţaş care-şi bătea calul cu o rangă de fier. Individul dădea şi dădea şi dădea, calul înhămat, fără apărare, se zbătea zadarnic, urlând înfiorător. Până când ţeava a sfărâmat şira spinării animalului, sub privirile pasive ale mulţimii spectatoare. În carte, calul era conştiinţa pe care criminalul se chinuia să şi-o ucidă. În România, scena o puteţi lua ca atare.