Etichete

, , , ,

ALE_0762

…Naşul soarbe ultimele picături din ceşcuţa cu cafea şi dă un telefon: „E aproape 1.00. Nu mai vin, n-are rost“. Se întoarce către cei trei ziarişti alături de care stă la masă, în picioare: „Era vorba să merg undeva, să urmăresc tragerea la sorţi a cupelor europene, dar m-am lungit aici“. Suntem în holul etajului 21 de la Hotelul Intercontinental, iar cei trei interlocutori, alături de Didi Prodan, sunt unicii martori ai punctului terminus din călătoria lui Mircea Sandu prin fotbalul românesc. 50 de ani cu totul, din care ultimii 24 – de domnie neîntreruptă şi autocratică în fruntea FRF.

Târgoviştea lui Mircea Sandu

…acum patru ani şi câteva luni, Mircea Sandu era pentru ultima dată aclamat în picioare, minute în şir, de sutele de membri ai Adunării Generale care-l votau din nou în fruntea fotbalului românesc. „Mircea Sandu reales, la al şaptelea Congres“, parafrazau ziariştii, ironici, o lozincă din perioada când în România era voie să existe un singur conducător, un singur geniu, un singur partid, o singură părere şi cu care fotbalul românesc a semănat atât de bine după ’90. Acum, alături de fostul stăpân absolut al mişcării fotbalistice din România mai este doar Daniel Prodan. Atât. Nici urmă de sutele, miile de susţinători, aplaudaci, adoratori, prieteni de nădejde, amici de încredere, lăudători entuziaşti. La etajul 21 de la Inter, Mircea Sandu e faţă-n faţă cu 10 camere video şi câţiva ziarişti. Ce ironie, li se plânge lor, cei pe care i-a acuzat, blamat, uneori şi interzis atâţia ani, despre abuzurile şi incompetenţa şefilor de la Casa Fotbalului…

Ceva, un virus civilizaţional, un fel de „sindrom Ceauşescu“, repetă la nesfârşit o istorie pe care nimeni nu o învaţă. Mircea Sandu l-a „executat“ pe predecesorul său, Mircea Pascu, pe care l-a învins – povestesc martori oculari– în nişte alegeri măsluite în august 1990, pentru ca, apoi, să-l şteargă cu totul din fotbal, declarându-l persona non grata. De atunci, şi-a urmărit cu înverşunare puţinii adversari făţişi, exterminându-i ca personaje active în acest sport. Puşcaş a fost declarat şi el persona non grata când a anunţat că vrea să-l concureze pe Mircea Sandu. Craiova a fost dezafiliată, mulţi alţii, mai mici sau mai mari, au simţit la un moment dat palma grea a Naşului.
A fost ales şi reales într-o repetitivitate aparent monotonă de un sistem pe care l-a perfecţionat şi încurajat permanent până astă-primăvară, când a făcut imprudenţa să nu mai candideze, gândind că poate aranja lucrurile astfel încât succesorul său, un „Prinţişor“ agreat, să-i accepte un soi de monarhie constituţională. Numai că Gică Popescu a fost condamnat pentru evaziune fiscală şi spălare de bani tocmai în preziua aranjatei sale înscăunări, dând tot scenariul peste cap. Iar acum, epilogul: după o hăituială de cinci luni pe miriştile fotbalului românesc, Mircea Sandu a ajuns la Târgoviştea sa fotbalistică. Abandonat de toţi, uitat de aliaţii săi până ieri atât de devotaţi, hulit de yesmenii şi aplaudacii din Comitetul Executiv pe care-i descoperă, uimit, laşi şi trădători.

Trădătorii, Belodedici şi ciurli-burli

…În sala de conferinţe de unde se vede Bucureştiul până hăt, departe, Mircea Sandu a oscilat între furie, amărăciune şi, uneori (rar), regrete. A venit să-şi anunţe public abdicarea şi să-şi spumege neputinţa. Renunţă la tot: funcţia de preşedinte de onoare al FRF, renta viageră, privilegiul de a fi propus la anul, din nou, membru al Comitetului Executiv al UEFA. Spune că nu vrea să-i fie asociată imaginea cu noua conducere a federaţiei, una de impostori, după cum o descrie. Răzvan Burleanu e marionetă, nu conduce nimic, iar Gheorghe Chivorchian este – are o revelaţie Mircea Sandu – un vechi membru al Cooperativei care are probleme cu actele contabile din vremea când conducea FC Timişoara. Turează motoarele în faţa a vreo 10 camere video şi cam 20 de ziarişti, dintre care, probabil, doar jumătate înţeleg ce se întâmplă şi de ce se află acolo. Didi Prodan îl secondează şi împarte celor din sală copii ale discursului lui Sandu. Nimeni altcineva nu-i e alături.
Asta pare, de fapt, să-l doară cel mai tare pe Mircea Sandu. Vorbeşte de trădare, acuză caracterul josnic al foştilor săi colaboratori, arată cu degetul: „Prin denunţarea contractului mă detaşez de laşitatea membrilor din Adunarea Generală şi din Comitetul Executiv“.
Probabil familia l-a rugat să nu se enerveze, pentru că tonul urcă şi coboară. Se înroşeşte când i se aduce aminte de Vlădoiu şi Belodedici, foşti jucători aduşi de el la FRF şi care acum sunt în echipa lui Burleanu: „S-au făcut preş, domnule! Belodedici e cea mai mare dezamăgire a mea! Cine eşti tu, Belodedici, comparativ cu aceşti ciurli-burli?“. Se abţine cu greu când vorbeşte de Iordănescu, cel care a acceptat, de asemenea, să facă parte din noul staff al lui Burleanu. Le vorbeşte celor din faţa sa despre o imagine care l-a marcat: miercuri, final de meci, pe ecranul televizorului imaginea lui Iordănescu lângă Chivorchian, în timp ce „ăla mic“ nici măcar nu se uita la meci, butona la telefon. „Oare cum poţi tu, Puiule, să stai lângă impostorii ăştia? Măcar înainte stăteai lângă Hagi!“ Da, e o întrebare. Cum poate?

Cum să-ţi faci contract negociind cu tine însuţi

În sală e răcoare, iar ritmul discuţiei creşte şi scade. Discuţia despre ticăloşia celor care i-au luat locul la FRF, fabulosul contract la care tocmai a renunţat, trădările la care nu s-a aşteptat şi paradoxul de a fi fost înghiţit de propriul sistem, pe care-l cultivase atâţia ani, sunt sparte de întrebări venite de pe altă planetă: de ce s-a certat cu Burleanu?, ce părere are despre Steaua?, crede că avem şanse să organizăm Europeanul din 2020? Dar Mircea Sandu e călit, suportă cu stoicism ruperile de ritm, chiar dacă, la un moment dat, cedează: „Domnişoară, dumneavoastră de câţi ani vă ocupaţi de fotbal?“. Da, şi asta e o întrebare bună.
Apoi, iar vâlvătaia. Regretă condamnarea lui Gică Popescu, pare să-i stea pe buze o înfierare a justiţiei, dar evită la timp capcana, se mulţumeşte să spună că-l va vizita la închisoare în septembrie. Dacă ar fi fost Popescu preşedinte, altfel stăteau lucrurile… În traducere liberă: niciodată n-aţi fi aflat voi de contractul meu. Se montează pe măsură ce vorbeşte. Îi face semn lui Prodan, iar acesta îi aduce, din geanta de piele old school lăsată pe o măsuţă din spate, două foi. Se lansează într-o lectură de cinci minute în care vorbeşte despre deconturi, despre bilanţul financiar al FRF, despre profit şi cheltuieli. Transpiră, deşi e aer condiţionat în încăpere. Nimeni nu-şi notează, e un limbaj de specialitate care, citit în viteză, îi dă gata pe cei din sală.
E greu de spus dacă Mircea Sandu sesizează rostul întrebărilor despre renta viageră la care tocmai a renunţat. Nu că ar fi greu de cap, dar vine dintr-o lume unde, timp de 24 de ani, nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică. Eventual, tot ziariştii care-i stau acum în faţă… Cum, cu cine a negociat contractul de rentă viageră? Cu nimeni! A fost propus preşedinte de onoare de cei de la Braşov, a acceptat şi, apoi, i-a spus unui avocat dorinţele sale. Exact ca-n povestea cu peştişorul de aur. Avocatul a întocmit contractul de rentă viageră care, apoi, a primit aprobarea Comitetului Executiv. Simplu! Dacă membrii Adunării Generale au ştiut despre contract? Nu, de ce să ştie ei? Nu era treaba lor! Or fi aflat ulterior.

Când şulfăria, politica şi agenturile secrete îşi dau mâna să-l răstoarne pe conducătorul mult-iubit

Ciudat, dar tocmai aici, pe discuţia despre renta viageră, crede că e pe teren solid şi nu pare să simtă pericolul. Da, era firesc să primească 50.000 de euro anual, pentru că „am făcut ceva pentru fotbal în cei 24 de ani în care am fost preşedinte“. Păi, n-a fost plătit cât a fost în funcţie?, vine întrebarea. Ba da, dar prea puţin: „În primii trei ani, am avut 100 de dolari pe lună“.
Ce urmau să facă acei doi angajaţi ai săi pentru suma netă de 500 de milioane de lei net pe lună din banii FRF? Domnule, nu găseşti specialist mai bun decât Mihalache! Iar ăştia l-au dat afară… E întrebat dacă mai ştie alte cazuri de rente viagere cu asemenea beneficii. Da, dar nu poate da exemple. Poate Iliescu… Ştie şi că Johannson e preşedinte de onoare la UEFA, dar nu cunoaşte detalii.
La ce-i trebuia tot etajul 2 de la Casa Fotbalului, pus la dispoziţie gratuit, pentru tot restul vieţii? Păi, în 2020, dacă organizam nişte meciuri la Europene, ar fi fost sediul Comitetului de Organizare. Iar în restul timpului, atunci când veneau membrii Comitetului Executiv al FRF pentru şedinţe, puteau sta pe-acolo. Da, uite, la asta nu ne gândisem! „Deci, tot pentru binele fotbalului l-aţi cerut“ e întrebat şi devine imediat suspicios: „Nu ştiu dacă întrebarea e serioasă sau la caterincă, dar da, tot la binele FRF m-am gândit!“. Hotărât lucru, Mircea Sandu e orice, numai prost nu…
Nu exclude, acum, un complot din care fac parte elemente politice şi agenturi secrete, pentru că „orice e posibil în Românica noastră“. Deplânge „şulfăria“ de aici (ce ciudat să auzi o asemenea lamentare din gura lui Mircea Sandu!) şi mărturiseşte că „parcă-mi pare rău de decizia luată acum doi ani, de a nu mai candida“. N-are însă de gând să încerce, peste trei ani, să revină în fruntea FRF. Poate va intra în politică, acum studiază nişte programe… ׂ

Înapoi, în viitor

Cameramanii şi-au strâns aparatura şi au coborât demult, Mircea Sandu şi-a băut cafeaua şi apa plată. Pentru cineva care a prins scenele ospeţelor pantagruelice cu sute de invitaţi la sediul FRF, scena e şocantă: câteva termosuri cu cafea şi ceai, două pateuri, cinci-şase sticle cu apă minerală. Dar Mircea Sandu nu se plânge, ba chiar are puterea să râdă: „Aveam plin frigiderul de şampanie bună. Mi-am luat-o. Lor le-am lăsat nişte vin roşu şi o damigeană de ţuică“.
Doi chelneri aşteaptă discret să debaraseze după ce ultimii oameni de lângă sala lângă care scrie „Mircea Sandu. Ora 11.00. Conferinţă“ vor fi plecat. E gata: era Mircea Sandu s-a încheiat. Nu ştiu dacă vor urma alţi 24 de domnie, aşa cum prevede de-acum fostul preşedinte, dar, după cum a început noua conducere, parcă-parcă mă încearcă un deja-vu: cândva, Burleanu, exilat cine ştie pe unde, înfierând noua conducere a FRF care…

Acest text a apărut vineri, 9 august 2014, în ProSport.