hagi-lucescu

Pe Gică Hagi (stânga) l-a luat somnul la jumătatea partidei Anglia-Italia. Maestrul său, Mircea Lucescu (stânga), probabil că ar spune despre asta că e o blasfemie

„Îmi amintesc cum ne strângeam câte 7-8 antrenori de la naţională şi de la echipele de club, făceam cerere la minister şi plecam din Gara de Nord cu trenul, în delegaţie, până la Sofia, ca să vedem la lucru Anderlecht…“ Era octombrie 1962, din România se ieşea numai clandestin sau cu aprobare de la cel mai înalt nivel, iar cuvintele de mai sus îi aparţin lui Angelo Niculescu, decanul de vârstă al antrenorilor români (92 de ani).

1960: pe urmele unui zvon

„Auzisem noi că belgienii inventaseră un nou sistem de joc, un tip de apărare care nu se mai practicase până atunci, iar Anderlecht venea să joace în Cupa Campionilor cu ŢSKA Sofia.“ Despre noutăţile care ajungeau în România din fotbalul mondial în acei ani de groază vorbeşte acelaşi Angelo Niculescu: „Nu exista aşa ceva. Foarte rar prindeam câte un ziar de sport din străinătate, «L’Equipe» sau «Gazzetta dello Sport». Multă vreme după 1945, unicul manual de specialitate avut la dispoziţie de antrenorii români a fost cel scris la sfârşitul anilor ’30 de Virgil Economu, care, de fapt, nici nu fusese antrenor, n-avea studii de specialitate. Economu, un mare entuziast al fotbalului, era de profesie inginer agronom, cartea lui era mai mult cu ilustraţii, decât cu metode de pregătire“.

1970: călătorie, observaţii, referat, raport, conferinţă

Ioan Chirilă, trimisul ziarului „Sportul“ la Mondialul din 1970, povesteşte în cartea „Mexico ’70. Jurnal sentimental“ că, la revenirea în ţară, avionul de Londra era plin cu antrenori şi jucători de fotbal din Anglia. Cu mic, cu mare, traversaseră Atlanticul pentru a vedea cu ochii lor. Câţiva dintre ei aveau să-i explice românului că umblaseră ca furnicile, timp de câteva săptămâni, prin podişul mexican. Studiaseră antrenamente, pregătire, tactică, noutăţi. Se simţea – spunea Chirilă – pasiunea acestor englezi pentru meseria lor.
Şi fotbalul românesc a avut prezent, în 1970, un specialist la Mondiale: tot Angelo Niculescu, venit în Mexic în calitate de selecţioner al României calificate la turneul final. „După ce am fost eliminaţi din grupă, am mers la meciurile unde primisem acreditare. La întoarcerea în România am întocmit un referat şi am avut conferinţe la federaţie, unde am împărtăşit observaţiile mele“, îşi aminteşte tehnicianul care, la vremea respectivă, la 48 de ani, era în vârful gloriei profesionale. Atât.

2006: şi totuşi, se mişcă! Dar nu în România

În 2006, barierele se ridicaseră demult pentru români şi nu numai. La Mondialul din Germania am văzut, fără nicio exagerare, sute de oameni din lumea fotbalului din întreaga lume mişunând prin tribunele şi centrele de presă ale Mondialului – şi numai unii dintre ei erau invitaţi ca specialişti ai posturilor TV.
Cei mai mulţi veniseră să observe. Azi îi vedeai la Gelsenkirchen, la Cehia-SUA, mâine îi întâlneai în trenul de Duisburg, în drum spre antrenamentul Italiei, poimâine – la Köln, la Anglia-Suedia. Mereu în mişcare, mereu în căutare de ceva. Antrenori sau jucători români n-au fost. Sau, poate, nu i-am văzut.

2014: când fotbalul românesc merge la culcare

Sunt o mie de feluri în care poţi documenta Mondialul brazilian. Mergi acolo, să vezi cu ochii tăi, aşa cum face de multe decenii lumea bună. Sau apelezi la avalanşa de informaţii de pe Internet, la analizele specialiştilor postate în site-urile de specialitate sau pe bloguri. Sau, pur şi simplu, urmăreşti la TV partidele transmise în direct, cu zeci de camere. Ai crede că e imposibil ca un om care trăieşte (bine) din fotbal să nu profite de toate facilităţile secolului XXI. Şi totuşi…
Sâmbătă, 14 iunie 2014, pe Arena Amazonia, din oraşul Manaus, Anglia-Italia 1-2, una dintre marile bătălii ale Mondialului brazilian, s-a disputat fără vreun „spion“ român în tribună. Şi, după toate aparenţele, fără prea mulţi nici în faţa televizoarelor. Colegii de la ProSport au încercat să afle părerea câtorva dintre profesioniştii fotbalului nostru despre ce se petrecuse în meciul dintre cele două campioane mondiale. Au descoperit că Gigi Mulţescu şi Cristi Pustai dormiseră, Gică Hagi rezistase treaz o repriză, Cătălin Anghel văzuse tot meciul, ca să tragă concluzia că peninsularii au câştigat pentru că „sunt învingători prin definiţie“.
Nu există un singur club din România care să aibă trimişi – măcar celebrii „metodişti“ de pe vremuri – în competiţia braziliană, pentru a nota ceea ce nu se vede dincolo de micul ecran: organizare, antrenamente, discurs, idei. Lumea fotbalului românesc se are pe ea însăşi şi asta îi e de ajuns.

„N-am prins ultimele două meciuri, Anglia-Italia şi Coasta de Fildeş-Japonia.“
Marius Lăcătuş

„La 1-1, în a doua repriză a meciului Anglia-Italia, m-am dus să mă culc.“
Gheorghe Hagi

P.S. Presa se încadrează perfect în fundalul tabloului general din România. Comentatorii şi specialiştii intră în studiouri la fel de pregătiţi precum antrenorii în vestiare şi jucătorii pe teren. Dumitru Graur (preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din România!) a venit în platou la TVR pentru a repeta, o seară întreagă, că Spania joacă „tica-taca“. Ovidiu Ioaniţoaia, prezent în acelaşi studio, credea că la acest Mondial brigăzile de arbitri sunt compuse din şase persoane. Nimeni (nici măcar Ţicleanu şi Stoichiţă, antrenorii prezenţi acolo) nu l-a contrazis, semn nimeni nu ştia că turneul din Brazilia se joacă fără arbitri adiţionali…
Armata angajaţilor TVR a învins iar poporul microbist. Timp de trei zile, nimeni din televiziunea publică n-a reuşit să coreleze sunetul şi imaginea, motiv pentru care golurile au fost anunţate cu câteva secunde înainte să se înscrie şi pe ecranele românilor. Cugetările comentatorilor sunt şi ele impresionante. „Se aud «Ola»-uri în tribună“, „în Brazilia e iarnă, la ora 18.00 e întuneric bocnă“, „Hodgson a antrenat 16 cluburi de pe 8 continente“, „erau frumoase vremurile în care câştiga echipa care dădea mai multe goluri“, „producătorii mă ajută cu nişte date tehnice pentru a avea subiecte de discuţie.“ Presa română a ajuns, şi ea, la un capăt de drum…