Etichete

, , , , , ,

harta cooperativeiHarta filialelor dinamoviste înfiinţate în timpul comunismului. Ilustraţia a apărut în ProSport.

Dinamo Tecuci, Dinamo Braşov, Dinamo Cluj, Dinamo Tr. Măgurele, Dinamo Brăila, Dinamo Piteşti, Dinamo Săsar…/Generalii de la Interne au format o reţea de zeci de cluburi-satelit prin care Dinamo controla fotbalul din aproape toată România. Spionii îşi făcuseră cuib inclusiv în sediul clubului rival Steaua.

Fapte, documente şi mărturii ale martorilor atestă că echipa cea mai influentă din istoria fotbalului românesc a fost Dinamo Bucureşti. Gruparea Ministerului de Interne, înfiinţată oficial în 1948 de agenţii sovietici pentru a copia formaţia similară de la Moscova, s-a folosit de forţa aparatului poliţienesc (inclusiv a Securităţii) ca să cuprindă, asemenea unei caracatiţe, întreaga Românie. În episodul de astăzi din “Blaturile fotbalului românesc” veţi citi despre ascensiunea „roş-albilor”, felul în care Dinamo a câştigat cursa cluburilor-satelit cu rivalii de la Steaua şi condiţiile în care s-a născut legendara “Cooperativă”.

18 titluri şi 13 Cupe ale României fac din Dinamo al doilea mare club al României, după Steaua. Dintre trofee, 12 titluri şi şapte cupe au fost obţinute în intervalul 1948-1989, doar concurenţa cu clubul Armatei (susţinut de familia dictatorului Ceauşescu) împiedicându-i pe „roş-albi” să se mândrească acum cu un palmares şi mai bogat. Impus (ca şi Steaua) pe linie politică în fotbalul românesc, clubul Dinamo Bucureşti a împrumutat din metodele şi mentalităţile instituţiilor care l-au păstorit: Securitatea şi Miliţia. Şefii grupării din Şos. Ştefan cel Mare s-au recrutat, de altfel, dintre “cadrele” de la Interne, uneori chiar ministrul adjunct sau diverşi generali ocupând funcţia de preşedinte al grupării dinamoviste. Primul preşedinte al clubului „roş-alb” a fost, de altfel, Teohari Georgescu, agentul sovietic numit ministru de interne al României în intervalul 1945-1952.
Spre deosebire de Steaua, care a acţionat (de asemenea, în acord cu specificul ministerului care o tutela) direct, adesea chiar brutal, atunci când îşi propunea înrolarea unui fotbalist, câştigarea unui trofeu sau distrugerea unei echipe adverse, Dinamo apela, de obicei, la metode mai evazive, dar şi mai greu de contracarat. Împrumutate din manualele serviciilor secrete sovietice, practicile prin care gruparea Ministerului de Interne a acaparat, treptat, tot fotbalul românesc au sfârşit prin a vicia acest sport în profunzime.

Bătălia Dej-Bodnăraş, câştigată de Dinamo

Epoca de început a comunismului a însemnat nimicirea societăţii româneşti prin forţă. Stilul barbar al ocupanţilor veniţi de la răsărit s-a reflectat şi în fotbal. Guvernul a dat o directivă şi, începând din 1948 până în 1953, doar cluburile militare au avut voie să transfere fotbalişti.
Aceasta a fost sămânţa anomaliei care avea să macine, ulterior, fotbalul românesc. Armata şi Internele au profitat de ocazie şi au început să-şi înfiinţeze “filiale” în toată ţara. Dumitru Petrescu, şef al fotbalului, observa în 1953: “Acum avem în Divizia A patru echipe militare (n.r. – adică o treime din total, primul eşalon numărând atunci 12 echipe). Există toate condiţiile ca în anul acesta să mai intre încă două, iar de la anul, încă două, aceasta datorită faptului că armata şi Dinamo practică racolajul”.
Cele două ministere, aflate în plină luptă pentru putere şi la nivelul statului, au mers umăr la umăr până în 1953. Taberele se spionau şi turnau reciproc. Aşa a fost posibil, în 1951, ca primul caz “Valiza” din istoria fotbalului nostru, pus la cale de CCA, club condus atunci de Nicolae Ceauşescu, să ajungă pe masa guvernului.
În 1953 însă, Securitatea a speculat faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, noul conducător al României comuniste, a câştigat duelul pentru putere cu Emil Bodnăraş (dezertor din armata română trecut la ruşi în 1931, agent GRU, ministru al Armatei şi favorit al ocupanţilor ruşi) şi, printre multe alte decizii, s-a obţinut desfiinţarea echipelor înfiinţate de Armată în ţară, cu excepţia celei de la Bucureşti (CCA/Steaua). Aşa au rămas Internele singurul minister din România cu cluburi-satelit în diverse oraşe.

Zeci de echipe “Dinamo” în oraşe, sate şi cătune

Filialele Dinamo au răsărit, din acel moment, precum ciupercile după ploaie. Zeci de echipe înfiinţate cu ordin de la centru, mici poli de influenţă în fotbal şi nu numai. Pe listă erau deopotrivă oraşe mari şi aşezări mici. Această pânză de păianjen era sensibilă la tot ce mişca. Adus la CCA în 1956, de la Flamura Roşie Arad (actuala UTA), legendarul Emeric Ienei a făcut obiectul unei dispute apărute tocmai pentru că Dinamo, prin spionii din teritoriu, monitoriza mişcările adversarilor de la Armată.
“În 1956 aveam 19 ani şi, deci, trebuia să-mi satisfac stagiul militar. M-au luat pe sus şi m-au suit în tren. La Craiova m-au băgat direct într-o unitate militară. A fost vorba mai mult de o reţinere, nu de o arestare… Înainte de acest episod, discutasem cu comandantul clubului Dinamo. Îl chema Aman şi mă simpatiza enorm. M-a vrut în echipa lor”, povesteşte Ienei. Iar lucrurile se petreceau astfel de ani buni. În 1953, Dumitru Petrescu, de asemenea trădător şi ofiţer sovietic, fondatorul CCA şi şef al fotbalului, afirma: “(…) CCA şi Dinamo practică racolajul. CCA şi Dinamo s-au bătut pentru obţinerea unui jucător. În timpul certei a intervenit Securitatea şi a simulat arestarea jucătorului. Vaczi şi Serfözö, când au fost mutaţi de la Oradea la Arad, au fost ameninţaţi de Miliţie şi Securitate că, dacă vor pleca, li se vor aresta părinţii. Serfözö a avut curajul să plece, dar a fost dat jos din tren de un miliţian”.
În fotbalul românesc au fost injectaţi atunci oameni care răspundeau la comenzi nevăzute, dar şi o mare cantitate de necinste şi neîncredere şi au fost brevetate puzderie de metode murdare de lucru.

La ce sunt buni sateliţii

Treptat, o dată cu rafinarea metodelor de control al Securităţii asupra societăţii româneşti, s-a schimbat şi stilul dinamoviştilor. Tendinţa apărută în anii ’60, de camuflare a denumirii echipelor-satelit, s-a accentuat începând cu 1970. Unele cluburi Dinamo din teritoriu au dispărut cu totul, altele au trecut în custodia autorităţilor locale. Destule formaţii au ieşit de sub controlul direct al clubului-mamă. Reţeaua a supravieţuit însă, oamenii aflaţi în fruntea cluburilor fiind rotiţi de pe o funcţie pe alta. În momentele-cheie, pionii erau reactivaţi.
În anii ’70, reţeaua a fost de folos în lupta cu rivalele Craiova şi Steaua. Ilie Balaci povesteşte: “În 1973, spre final, noi aveam meci la Arad, cu UTA, iar Dinamo – la Cluj, cu Universitatea. Dinamo şi-a amânat meciul, ca să jucăm noi primii. Am dat gol prin Ţarălungă, dar ne-a fost anulat. Am pierdut cu 0-1. După aceea, Dinamo a câştigat la Cluj cu 5-1, exact atât cât avea nevoie ca să ia titlul la golaveraj, cu un gol în faţa noastră”.
Întâmplarea era să se repete identic în anul următor. “În ultima etapă, noi am scos cu greu un egal la Ploieşti, cu Petrolul: 0-0. La Bucureşti, Dinamo câştiga cu FC Argeş cu 7-0, exact scorul necesar să ia titlul tot la golaveraj, tot cu un gol în faţa noastră, dacă noi am fi pierdut la Petrolul”, povesteşte acelaşi Balaci. De menţionat că la ardeleni funcţionase, o perioadă, echipa Dinamo Cluj, iar FC Argeş se numise, până în 1967, Dinamo Piteşti.

Securitatea avea oameni şi în clubul Steaua

Dinamo se infiltrase până în inima grupării steliste. Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării, a povestit cum stăteau lucrurile: “Pentru Iovan l-am sunat pe Guşui, de la Caraş-Severin. Cei de la club au stabilit cu Iovan să vină cu trenul la Bucureşti, avea 19 ani. Ăştia l-au aşteptat la gară, dar cei de la Dinamo l-au luat mai repede în primire, pe altă parte. L-au obligat să semneze pentru Dinamo, dar Iovan n-a vrut. A spus că a venit la Bucureşti pentru Steaua. Clubul Steaua avea şi ofiţer de Securitate, de-aia a transpirat informaţia că vine Iovan… Procurorul general de atunci, Popovici Nicolae, făcuse imprudenţa şi se lipise de Postelnicu, care îl pusese şeful secţiei de fotbal Dinamo. El mi-a zis: «Ştiţi că Iovan are pensie alimentară? Că are un copil…». I-am zis lui Popovici: «Nicule, eu m-am dus la Ceauşescu şi te-am propus să fii procuror general. Dacă mâine dimineaţă, la 11.00, Iovan nu e la Steaua, tot eu mă duc la Ceauşescu şi îi spun să te elibereze din funcţie». A doua zi, Iovan a fost la club”.
Ştefan Iovan confirmă: „M-a luat de la gară o maşină neagră cu numere galbene. Am fost dus la Dinamo. M-au ameninţat că voi avea probleme dacă nu semnez cu ei. Mi-au zis că mă au la mână, că am făcut prostii cu nepoata lui Pătruică, de la Reşiţa. Ea era minoră… Nu m-am speriat. Cei de la Steaua mi-au spus să stau liniştit, că nu se va întâmpla nimic”.

Nimic nu se pierde, totul se transformă

Dinamo a pus pe picioare, treptat, un grup de cluburi pe care le controla şi prin intermediul cărora influenţa lupta sportivă: în fapt, bazele celebrei “Cooperative” de mai târziu. Se roteau puncte, jucători, conducători, se formau şi susţineau arbitri. Prin filialele din ligile inferioare, se controla situaţia şi din fotbalul mic. Unele cluburi au fost, pur şi simplu, mutate din oraş în oraş, acolo unde era nevoie pentru a stabili un nou centru de putere. Spre exemplu, Unirea Tricolor, devenită Dinamo II, a fost dusă mai întâi la Braşov, apoi la Cluj, iar în final, în Bacău. Dinamo Turnu-Măgurele a fost mutată la Bârlad, iar Dinamo Miliţie Bucureşti a cedat locul formaţiei Dinamo Piteşti, devenită ulterior FC Argeş.
După 1990, deşi aparent desfiinţat, sistemul s-a păstrat mult timp, cu transformările de rigoare, iar oamenii care l-au servit n-au fost înlăturaţi, ci doar trimişi pe alte posturi.
REŢEAUA DINAMO
Dinamo I Bucureşti
Dinamo II Bucureşti
Dinamo Obor Bucureşti
Dinamo Victoria Bucureşti
Dinamo Cluj
Dinamo Piteşti
Dinamo Braşov
Dinamo Bacău
Dinamo Bârlad
Dinamo Galaţi
Dinamo Brăila
Dinamo Tecuci
Dinamo Tulcea
Dinamo Focşani
Dinamo Oradea
Dinamo Săsar
Dinamo Satu Mare
Dinamo Slatina
Dinamo Suceava
Dinamo Turnu Măgurele
Acestea nu sunt toate echipele Dinamo care au activat în România, ci doar acelea pe care am reuşit să le identific cu certitudine.

Moştenirea „familiei Dinamo”: FCM Bacău şi FC Argeş
FCM Bacău: derivată din Dinamo (înfiinţată în 1950), a devenit “SC” în 1970. După o serie de alte denumiri (FC, Selena, AS), a căpătat actuala titulatură în 1997.
Rulmentul Bârlad: derivată din Dinamo Bârlad, care în 1954 a luat locul echipei Dinamo Turnu-Măgurele, a trecut la formula “Rulmentul” în 1958.
Metalul Brăila: a suferit o serie de metamorfoze. În 1957 devine Dinamo Brăila, apoi e mutată la Bucureşti şi devine Dinamo Miliţie (1958), iar în final e trimisă la Piteşti (1959).
Victoria Bucureşti: s-a înfiinţat în 1949 sub denumirea Dinamo Obor Bucureşti şi a promovat în Divizia B în 1953. Ulterior îşi schimbă succesiv denumirea: AS Pompierul (1958), din nou Dinamo Obor (1959), Dinamo Victoria (1963), Electronica Obor (1967), din nou Dinamo Victoria (1980), apoi Victoria (1985), când şi promovează în Divizia A, reprezentând echipa Miliţiei din Bucureşti.
Unirea Focşani: s-a înfiinţat în 1953, a avut diverse denumiri, apoi, în 1980, a fuzionat cu Dinamo Focşani, denumindu-se, până în 1989, Unirea Dinamo Focşani.
Siderurgistul Galaţi: derivată din Dinamo Galaţi, echipă apărută în 1955. Ca şi altor formaţii, ulterior i-a fost camuflată adevărata origine, fiindu-i schimbată denumirea, succesiv, în CS Orăşenesc şi Siderurgistul.
FC Argeş: derivată din Dinamo Piteşti. S-a înfiinţat în 1953, apoi, în 1958, ia locul echipei Dinamo Miliţie Bucureşti în Divizia B. Din 1967, primeşte denumirea FC Argeş.
Olimpia Satu Mare: gruparea care a activat după Revoluţie şi în Divizia A poartă denumirea unei grupări înfiinţate în 1921, dar este, în realitate, urmaşa unei echipe a Internelor. În 1961, Dinamo Săsar a fuzionat cu CSM Satu Mare, pentru a se înfiinţa AS Muncitorească Dinamo Satu Mare. În 1965, denumirea se schimbă în Sătmăreana. După o nouă scindare, în 1968 se pune la cale o nouă fuziune, sub numele (actual) de Olimpia.
CSM Suceava are, în ADN-ul său, informaţie de la Interne. S-a înfiinţat în 1957, sub denumirea Flamura Roşie Burdujeni, apoi s-a mutat la Suceava, unde devine Progresul (1957), Victoria (1959) şi, în final, Dinamo (1960). Din 1964 i se schimbă iar denumirea, de mai multe ori.
Notă: o parte dintre informaţiile privind transformările prin care au trecut denumirile echipelor “Dinamo” au fost obţinute din site-ul de statistică şi istoria fotbalului http://www.romaniansoccer.ro.