Presa şi politicienii – în primul rând Băsescu – poartă, în proporţie covârşitoare, răspunderea morală pentru valul de haos și de ură care zguduie România. După ce a ratat ocazia de a apăra interesele României în problema Roşiei Montane şi a gazelor de şist, cazuri în care a reprezentat interesele corporaţiilor străine, majoritatea mijloacelor mass-media a dat dovadă de o lipsă de discernământ criminală în tratarea cazului câinilor fără stăpân.

Starea de isterie şi de nevroză inimaginabile în care au adus populaţia României acţiunile iresponsabile ale ziariştilor şi ale politicienilor nu rămân (şi nici nu aveau cum să rămână) fără consecinţe. O asemenea mobilizare de forţe într-o cauză atât de ignobilă n-am mai văzut din 1990. Efectul a fost acelaşi: antagonizarea societăţii româneşti până la conflictul violent. Iar victimele n-au întârziat să apară, oameni și animale deopotrivă, pentru că psihopaţii şi maniacii au primit public binecuvântarea de care aveau nevoie pentru a ieşi la lumina zilei.

Nu există iubire! N-are cum!

Am văzut, în ultima săptămână, oameni desfiguraţi de ură. Oameni cărora, când vorbesc de uciderea câinilor maidanezi, le sar stropi din gură şi li se injectează ochii. În cazul unora, e o treabă de serviciu: au primit ordin să orienteze opinia publică într-o direcţie şi-şi fac cu pasiune slujba. În cazul altora, e un mod de a trăi. Mulţi sunt, pur şi simplu, manipulaţi. Destui îi urăsc şi pe cei despre care spun, cu dispreţ, că „iubesc animalele“. Un ziarist, cândva preşedintele CRP, afirmă că acest sentiment pur şi simplu nu există: n-are cum! Trebuie să fii zoofil ca să iubeşti un animal, ne explică el.
Pe Facebook apar îndemnuri mobilizatoare: „Să arătăm că noi suntem prădătorii, că noi suntem în vârful lanţului trofic“. Alţii s-au filmat cum toarnă benzină pe câini şi le dau foc, apoi au urcat filmele pe You Tube. În presa turcă au apărut poze din România cu câini spânzuraţi şi atârnaţi de garduri. Opinia publică din străinătate în general asistă oripilată la explozia de violenţă împotriva unor animale, în fond, fără apărare. Aici se râde gros (exact aşa cum se râdea în ’90 pe seama lui Coposu şi a lui Raţiu!) pe seama celor care fac apel la discernământ şi bun-simţ. Se caută cu înfrigurare frânturi de legi, capete de paragrafe care să grăbească măcelul. Se scormoneşte după cazuri în care impostori şi escroci deghizaţi în ONG-uri pentru protecţia animalelor au furat bani. Şi sunt ignorate absolut toate celelalte argumente şi fapte care ar putea dăuna scopului final. Pentru că, în cazul câinilor fără stăpân, presa română a acţionat aşa cum a învăţat încă din ’90, de la maeştii linşajului public: s-a fixat sentinţa, apoi s-au căutat argumentele.

10 bani pe cap

În oraşe a început nebunia. Haite de hingheri dau spectacol în mijlocul străzii. La Târgovişte, autorităţile plătesc 10 bani de „cap“ de câine adus. Şi sunt mulţi cei care s-au pus pe treabă. Aduc capete. La propriu. Atât, capete fără corp. România, secolul XXI…
Primii sunt luaţi, evident, câinii blânzi, prietenoşi, care pot fi prinşi repede. Vor fi duşi degrabă undeva, unde să poată fi omorâţi în linişte – cum se va face, ne-a arătat deja Băsescu atunci când era primar în Bucureşti: electrocutaţi, loviţi cu lopata în cap, spânzuraţi. Cei care încă nu urăsc ca la carte şi încearcă să oprească masacrul sunt săltaţi de poliţie, cum s-a întâmplat ieri lângă Parcul Tineretului din Bucureşti. Evident, totul se filmează, doar suntem într-un perpetuu reality show, lumea vrea să vadă, să-şi bucure ochiul! Nişte hingheri intră într-o curte. Femeia în vârstă încearcă să-şi apere proprietatea. Poliţistul îi pune mâna-n piept. Reportera, entuziasmată, sare şi ea la gâtul femeii: de ce se opune? Tocmai am asistat la o încălcare a legii. Rahat, ce-i moftul ăsta? Să curgă sânge, asta vrem!

O formă de nazism

„Toată răutatea asta, toată ura împotriva altora şi modul în care s-a procedat în ultimele zile este o formă de nazism“, observă, deprimat, un actor celebru.
Chiar aşa, nazism, pentru că linşajul mediatic, campania deliberată de instigare la ură şi-au structurat bazele ştiinţifice şi mijloacele tehnice în mâinile naţional-socialiştilor şi ale bolşevicilor. România trăieşte acum ca în „451 grade Fahrenheit“: acolo, bunii cetăţeni erau încurajaţi să-i deconspire pe cei care ascundeau cărţi. Aici, în ţara unde locuitorii citesc în medie o carte pe an, presa ne îndeamnă să fim vigilenţi, să-i demascăm pe cei care dau dovadă de milă. Cei mai curajoşi dintre noi pot chiar lua iniţiativa şi înfige un capăt de sticlă spartă în pieptul acestor personaje nocive, care n-au ce căuta în societatea noastră.
Poate că ar trebui să facem şi ceva organizat, tot ca-n cartea lui Rey Bradbury: când ni se va spune la televizor, să ieşim cu toţii deodată din case şi să-i căutăm pe criminalii care au sentimente! Aşa vom curăţa lumea, deodată, de animale şi de oamenii care nu merită să trăiască pe lângă noi. Apoi ne vom duce cu toţii la biserică, vom auzi porunca „Să nu ucizi!“, ne vom închina şi vom şopti: „Amin!“.