Etichete

, , , , , , , ,

maradona-hagi

Notti magiche: 16 iunie 1990, Argentina-România 1-1 pe „Farfuria zburătoare” din Napoli. Hagi şi-a întâlnit idolul, legendarul Maradona, cei doi calificându-se împreună în „optimile“ Cupei Mondiale

Cum a arătat copilăria unui „Rege“ la Săcele?
Gheorghe Hagi: Ca orice copil de la sat… M-am născut să joc fotbal, le-am arătat acest lucru părinţilor prin toate manifestările mele. Primul cadou – şi singurul pe care li l-am cerut în viaţă! – a fost o minge, la trei ani.

Cum ai luat contact cu fotbalul? În perioada aceea, televizoarele erau destul de rare în casele românilor, mai ales la ţară…
Nu erau televizoare. În perioada aceea ne apropiam de calificarea României la Mondialul din 1970 şi toată lumea spunea: „Dobrin e mai bun ca Pele!“. Noi n-aveam televizor… Era doar din auzite. Ce aflam şi noi, ştii cum se vorbeşte despre sport.

Despre Dobrin şi Pele cum ai aflat? Din ziare?
Când am venit de la sat la oraş.

Când era asta?
Prin 1974.

„Vânam iepuri cu praştia şi cu câinii“

Până la venirea aceasta de la sat la oraş, cum a arătat copilăria ta, primii nouă ani de viaţă?
Am făcut toate lucrurile pe care le face un copil… Ce poţi să faci la sat? Alergam cu gaşca, mergeam la vânătoare. Jucam fotbal pe dealuri…

Vânaţi? Cum, cu praştii?
Da, cu praştia. Mai săream să luăm fructe de la IAS (n.r. – Intreprinderea Agricolă de Stat), de la livadă… Jucam fotbal… Cei mari, de fapt, că eu eram mic, dar stăteam cu ei. Eu întotdeauna am stat cu cei mai mari decât mine de vârstă. Oameni cu patru-cinci ani mai în vârstă decât eram eu. Stăteam după ei. Eram copilul lor de mingi.

Ziceai că prima minge a venit cadou de la părinţi…
La cinci ani. Eu am cerut-o la trei ani.

Până atunci trebuie să fi jucat…
Jucam fotbal pe stradă, la şcoală, peste tot. Stadionul era pe deal. Iar eu, pentru că eram mai mic, trebuia să mă duc mereu de sus până jos să iau mingea, atunci când sărea şi se ducea la vale. Aşa am început. Copil de mingi. Apoi, când am primit mingea, mă jucam în curte.

Aveai şi alte pasiuni în acea perioadă?
Ei… Multe… Dar eram un copil foarte dinamic. Şi răsfăţat, în acelaşi timp, pentru că părinţii mei pierduseră un copil înainte, un băiat, între cele două surori, şi pe urmă, când am venit eu pe lume, m-au răsfăţat…

Îţi făceau toate poftele.
Toate! Închipuie-ţi că nu începeau să mănânce până nu alegeam eu ce vreau să mănânc din ce era pe masă! Asta era masa familiei, masa mare, sâmbătă şi duminică.

Care e prima amintire pe care o ai din copilărie?
A fost când gaşca asta mai mare m-a aruncat în curte la IAS, să iau fructe, să mâncăm. Tata era şef, brigadier. Era o livadă cu de toate… Ei, şi m-au aruncat pe mine peste gard, au zic că „lasă, taică-tău e acolo şef şi nu păţeşti nimic dacă te prinde“. Şi a luat tata o amendă de 25 de lei…

Cât aveai atunci?
Cinci-şase ani. Dar el a fost mândru de lucrul ăsta, a spus că „gata, am băiat mare!“. Era fericit. Nu mi-a făcut nimic, cred că a plătit cu plăcere amenda aceea. Ţin minte că a exclamat: „Am băiat!“.

Cum te raportezi la perioada aceea acum?
Frumoasă, foarte frumoasă. Am ţinut să-i duc acolo şi pe copiii mei când au crescut. Au văzut acolo toate animalele: găini, vaci… Erau încântaţi. Eu am crescut cu toate animalele acestea şi am crescut bine! În aer liber, afară. Dezvoltarea unui copil e mult mai bună afară, decât în casă.

Făceai şi diverse munci acasă?
O dată, maică-mea se ducea dimineaţă la porumb. Trebuia să facă rândurile, să cureţe buruienile. Şi eu cu soră-mea am avut curiozitatea să vedem, să mergem şi noi cu mama la trei noaptea. Să fim la patru dimineaţa acolo, să facem un rând fiecare. Dar să ştiţi că vara era munca grea… Atunci era recoltatul, era strânsul porumbului, al grâului. Dar eu eram mai mult cu joaca, cu gaşca asta, ne ţineam de altele. Cu vânatul…

Dar ce vânaţi? Iepuri? Sticleţi, fazani?
La vânătoare cu câinii. Fiecare avea câte un câine şi plecam după iepuri. Cu praştia. Şi după păsări.

Erai bun la praştie?
Eram, îţi dai seama! Păi, am nimerit eu cu piciorul, dară-mi-te cu piatra! (râde cu poftă) Când m-am mutat la Constanţa, eram foarte bun la copci. E un joc cu bile şi cu bani. Trebuia să azvârli bila şi să nimereşti banul. Cine nimerea banul, îl câştiga. Eram campion şi acolo. Un joc specific, se joacă la Constanţa. Iar strada noastră era Champions League. Munceam ca să produc un ban (râde)

Tatăl tău, dacă era şef la IAS, avea o poziţie importantă în sat, la Săcele.
Ei, n-a fost tot timpul. Se schimbau. Bogaţi erau, în sat, cei care aveau căşărie. Cei care făceau brânză.

„Copiii mei nu mai trebuie să pupe mâna“

Erau anumite tradiţii pe care trebuia să le respectaţi?
Eu am făcut multe, dar nu pot să le spun acum. Le voi zice mai încolo, să mai treacă ani… Dar obiceiuri erau. Duminica trebuia să mâncăm împreună, toată familia. Întotdeauna.

Tu mai reuşeşti să păstrezi acum în familie tradiţia aceasta, a mesei împreună?
Nu. O mai facem din când în când, cu socrii şi cu Gică (n.r. – Popescu, cumnatul lui Hagi), ne mai reunim şi noi duminica, dar rar. Acum, vremurile s-au schimbat. Distanţele sunt mai mari, dinamica e mai mare, totul se petrece rapid. Atunci, lucrurile erau mai statice. Totul se petrecea acolo, în colectivitatea aceea, oamenii erau mai aproape unii de alţii.

Dar erau şi anumite tradiţii specifice? Cum ar fi copiii care sărutau mâna mamei înainte de masă…
Erau, da. La noi, la machidoni, sunt aceste tradiţii. Şi se păstrează. Eu, cel puţin, le-am păstat. Copiii mei, nu. Dar ştiu, în schimb, să dea bună ziua! Ei nu mai trebuie să pupe mâna acum. Noi o făceam. Cu bunicii, la femei, la cei mai în vârstă…

Era o anumită ierarhie.
Da, era o comunitate mică, se păstrau tradiţiile. Fiecare avea atribuţii în funcţie de rang şi vârstă. Copiii se căsătoreau devreme, la 18-19 ani.

L-ai lăsa pe băiatul tău să se căsătorească la 18 ani?
Dar e problema lui! Ce, e problema mea? N-o să mă pună să iau decizii în locul lui. Eu pot să-i dau un sfat şi atât. El o să ia deciziile pentru că, pe urmă, el se dă cu capul de pereţi, nu eu! Nu vreau să-mi reproşeze ceva în viaţă.

Cât crezi că ţi-a influenţat traiectoria acea perioadă petrecută la Săcele?
Acea apropiere de familie, în primul rând. Cei şapte ani de-acasă. E clar că modelul pe care-l vezi lângă tine, părinţii, e decisiv. Apoi, un copil de atunci era mult mai puternic decât un copil de acum! Mult mai puternic. E vorba de modul în care trăiai, te dezvoltai. Trăiai de dimineaţă, de când te trezeai, şi până seara, numai afară. Totul era dinamic. Mişcare, aer curat. În schimb, acum, stai înăuntru şi la şcoală, şi acasă. Lângă computer. Eu, când îi văd, le spun mereu: „Nu mai staţi în casă! Ieşiţi afară şi jucaţi-vă!“.

Şi te ascultă?
Acum, mai greu. Când erau mai mici, ascultau. Acum îmi spun că asta e treaba lor. Dar nu mă plâng. Băiatul face sport, fata – şi ea, cât de cât.

Băiatul nu numai că face sport, dar şi excelează.
A început să dea senzaţia, dar nu excelează! Nu încă.

Mingea ştie s-o lovească aşa cum o loveai tu?
Are talent. Şi ambiţie. Şi-i place.

Dar lucrurile astea se învaţă? Spre exemplu, felul în care loveai mingea, celebrul şut în care mingea nu se învârtea în aer. Poţi să i-o explici?
Fiecare copil se naşte cu un talent. Calităţi fizice şi calităţi umane. Dar singurul aspect în care tu poţi să creşti de la zero la infinit este tehnica. Practic, de aceea trebuie să te antrenezi. Repetiţia creează automatisme. Important e să-ţi descoperi plăcerea. Plăcerea mea a fost să mă joc.

„Eram atât de al dracu’!“

La 10 ani, v-aţi mutat la Constanţa. Cum ai perceput, la vârsta aceea, schimbarea, trecerea de la sat la oraş?
Trebuie să te adaptezi. Ne-am mutat într-un cartier destul de mare, Coiciu, şcoala era aproape…

Ţi-ai făcut repede prieteni?
Da, eu eram un tip prietenos, de colectiv. Mie nu-mi plăcea să stau în curte. Ieşeam afară. Şi atunci, automat, am intrat în grup. Era gaşca noastră… Eram pe străzi. La un moment dat, erau şi nişte lupte. Strada noastră cu strada cealaltă. La şcoală, la fel. Ca toţi copiii. Cu anumite probleme şi la ore, cu profesorii.

Eraţi căpitan de echipă în curtea şcolii?
Eram, da. Era campionat pe clase: A, B, C… Campionat. Intern, apoi şcolar, pe Constanţa. Eu eram la A, ceilalţi de la B erau foarte buni, erau grupa de la Farul (n.r. – echipa de fotbal din Constanţa). Era o ambiţie enormă. Ei erau mai buni decât noi. Dar eu îmi făceam o echipă şi jucam singur contra lor. Nu mai conta. Şi, chiar dacă nu luam bătaie, eram atât de al dracu’, încât dacă unul nu alerga din echipa mea, îl dădeam afară! Mai bine jucam cu unul în minus, decât să nu tratăm serios meciul. De mic am avut chestia asta.

La ce meci au venit prima oară părinţii dumneavoastră?
Când am debutat eu în Divizia A, tata era plecat în Irak, să muncească.

Nu neapărat la meciuri oficiale…
Tata tot timpul venea la antrenamente. Era un om care participa, îi plăcea să vadă. Eu nu-l vedeam niciodată, dar el era acolo. Nu comenta niciodată, nu-mi spunea nici dacă fac bine sau rău la antrenamente, dacă am jucat bine la meciuri, cum fac părinţii acum. El era lângă mine, mă susţinea. Era lângă mine, trebuia să ştie tot ce fac. Îi plăcea să fie informat despre copil. Nu-l vedeam, dar ştia tot despre mine. Care e gaşca mea, ce fac, unde mă duc. Controlul lui, se asigura că nu greşesc. Iar când călcam pe-alături, intervenea. Iar eu mă miram de unde ştie. La rândul meu, şi eu fac acum la fel cu copiii.

„Aveam tenişi chinezeşti. 30 de lei. Cam scumpi…“

Contactul tău cu fotbalul organizat cum s-a produs.
Jucam la şcoală şi a venit un băiat mai mare, Aurel Constantin. El era născut în 1960. Nea Ioji (n.r. – Iosif Bukossy) avea două grupe de copii, cei născuţi în ‘60 şi cei din grupa mea, ‘64-‘65.

Te-a văzut că eşti bun şi…
Şi mi-a zis să vin la antrenamente a doua zi. Iar eu m-am dus la antrenament, dar nu am spus nimic. Ar fi trebuit să mă duc şi să anunţ că am venit. Dar, de ruşine, n-am spus nimic. A doua zi, la şcoală, ne-am întâlnit şi mi-a spus: „Ce-ai făcut, mă, de ce n-ai venit?“. „Ba da, am venit, eram acolo…“ Aşa că, în dimineaţa următoare, a venit cu mine, m-a prezentat, m-a pus să ţin mingea pe picior, să vadă dacă ştiu ceva. Şi s-au îndrăgostit de mine din prima clipă.

Aveai echipament?
Ce echipament? Tenişi chinezeşti, 30 de lei… Erau cam scumpi. Şi şort, tricou. Asta era tot. Nu eram dintr-o familie bogată. Era o familie normală, muncitoare, ordonată, dar nu ne dădeau banii pe-afară.

Şi antrenorul te-a plăcut.
Din primul moment. Apoi, la 11-12 ani, am participat la „Cupa cravatelor roşii“, am ieşit cel mai bun şi cel mai tehnic jucător, golgeter. În primul an am pierdut finala, în cel de-al doilea am câştigat şi competiţia.

Erai deja, cred, o mică vedetă.
Da, m-a dat în ziar la 11 ani şi ceva. Eram la Farul şi m-au dat la ziar, mă asemănau cu Lesciuc (n.r. – fost jucător la Farul), un stângaci foarte bun. A fost o mare mândrie pentru mine. A fost prima afirmare publică.

Părinţii ce-au zis?
Încântaţi… Din partea mamei erau cei care învăţau bine. La 13-14 ani îl tot bătea pe tata la cap să învăţ şi eu ca ei. Dar nu s-a putut, nu era remediu cu mine. Îmi plăcea să mă duc la fotbal. El mă ameninţa că, dacă nu iau note bune la şcoală, nu mă lasă la fotbal. El spunea, eu plecam la fotbal iar. Cu orice risc. La 14 ani, când am fost suspendat un an pentru că n-am venit la Luceafărul (n.r. – centru federal organizat la Bucureşti, unde erau aduşi cei mai talentaţi juniori din ţară), tot din cauza lui, n-am lipsit la un antrenament. Şi am fost dat exemplu. Când îţi place ceva şi transformi acea activitate în meseria ta, atunci poţi deveni cel mai bun. Un alt principiu de-al meu: nimeni nu se naşte cel mai bun. Devii cel mai bun. Prin muncă şi prin ambiţie.

Tu pe la ce vârstă ţi-ai dat seama de lucrul ăsta, că trebuie să munceşti pentru a deveni cel mai bun?
Eu am avut întotdeauna plăcerea asta, să joc fotbal. De la asta au decurs, apoi, toate. Când eram mic, visam să ajung la Farul. Asta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o lui nea Ioji: „O să ajung să joc la echipa mare?“. Şi el mi-a răspuns: „Cu siguranţă. Mai greu va fi să rămâi acolo!“. Cu talent e uşor să debutezi, să ajungi acolo, dar e greu apoi să te menţii prin muncă. Depinde de individ. La Academie le spun mereu: „Noi doar vă sprijinim. În rest, depinde de voi“. Eu nu pot să împing pe cineva mult, să ajung să fiu duşman, să mă urască mai mult de două ori. A treia oară e deja prea mult. Nu pot să stau toată ziua să pun pampers. Copilul creşte, trebuie să-i dai drumul la un moment dat. Toţi am avut nevoie, la un moment dat, cineva să ne crească, să ne împingă, să ne înveţe, dar la un moment dat ne dă drumul. Aşa m-au crescut ai mei, aşa îi cresc şi eu pe-ai mei. Le dau libertate, să greşească, să se dea cu capul de pereţi… Dar eu să ştiu că a greşit şi să-i spun că nu e bine ce vrea să facă.

„NU ERAM AŞA FRUMOS, N-AM AVUT SUCCES LA FETE“

Bănuiesc că, fiind atât de talentat, aveai şi un oarecare succes în rândul fetelor.
Eu? Nu, n-aveam. Bine-nţeles că şi mie îmi plăceau, avem în clasă şi fete frumoase şi de toate, dar eu n-aveam… Mai târziu au venit şi lucrurile astea…

Nu veneau să facă galerie?
Ba da, veneau. Dar eu eram mic, nu sunt atât de frumos… Aşa că n-am avut… Fiu-meu e frumos, aşa că întrebarea asta puteţi să i-o puneţi lui. Mie, nu! Eu am jucat fotbal, nu eram aşa frumos ca fetele să se uite la mine, aveam alţi colegi care rau gigolo, erau frumoşi, dar care n-au ajuns fotbalişti.

Poate că atunci îi invidiai tu pe ei, acum te invidiază ei pe tine.
Nu, eu n-am invidiat niciodată pe nimeni, din contră. Mie îmi place să iau ce e mai bun de la o persoană. Invidia e, pentru mine, un lucru urât. Eu mă uit la calităţile omului, nu la defecte.

Ne povesteai mai devreme şi de şcoală, că tatăl tău te supraveghea din umbră şi, când călcai strâmb…
…M-a prins o dată cu o amendă. Am plătit o amendă.

Ce amendă?
El nu venea niciodată la şcoală şi nu semna carnetul la notele sub şapte. Trebuia să duci carnetul, iar părintele trebuia să semneze în dreptul notelor. El, unde vedea şapte sau mai puţin, nu semna. Eu îi spuneam: „Îmi trebuie să-i duc dirigintelui, să vadă!“. „Ce mă interesează pe mine dirigintele? Ce nu-mi place, nu fac. Nu-mi convinge, nu semnez“. Tata avea personalitate. El nu venea niciodată la şcoală. A venit atunci când am văzut că-i groasă. Nu ştiu cine m+a anunţat: „Taică-tău te caută, e la gard“. Am rămas aşa. Mi-am dat seama că… Îi dăduseră amenda soră-mii, care o ascunsese.

„N-am iubit şcoala, dar mi-am dus-o“

Pentru ce era amenda?
Erau absenţe multe şi…

Iar la şcoală cum te descurcai?
Bine, bine, n-am avut niciodată probleme. N-am iubit şcoala, dar mi-am dus-o.

Ce materii îţi plăceau?
Istorie, geografie, limbile străine. Nu mi-au plăcut chimia, fizica. Româna era OK, dar gramatica mai mult decât compunerile. Decât să fie filozofie multă… Mai pragmatic eram, mai direct. La matematică, cu toate că era uşor cu tangentele, mai mult algebră. Nu, n-am fost, nu pot să mă laud, dar mi-am dus-o, mi-am îndeplinit obiectivele.

Mai încercai să justifici la şcoală absenţele spunând că ai avut meci sau antrenament?
Cine spune că n-a făcut-o, minte! Toţi am făcut-o. Eu aveam meci de la 5-6 după-amiază. Eu, de la 1 la 6 aveam ore. Ultima oră crezi c-o mai făceam? Niciodată! Taică-meu îmi spunea: „Ai oră!“. Eu: „Ce oră? Am educaţie fizică!“. Dar el era atât de intransigent că nu mă lăsa să merg la meci. Sau să-l văd. „Nu, tu ai şcoală!“

Şi cum te descurcai?
Nu vedeam meciul.

Nu-ţi venea să plângi?
Ba da, cum dracu’! Mie-mi spui? Dar era tatăl meu şi… Un părinte n-are cum să fie numai foarte bun. Să dea numai ciocolată. Mai dă şi sare, cald-rece, cald-rece, ca să te călească.

Nu mai intervenea mama: „Hai, lasă-l!“?
Bunicii! Pe ei îi băgam la înaintare! Mă salvau bunicii.

Ai debutat foarte repede în Divizia A la Farul.
Nu foarte devreme, mai degrabă normal. La 17 ani. Alţii au debutat la 15-16.

Totuşi, erai doar un puşti. Cum te-a afectat schimbarea de statut?
Eu am venit la Luceafărul în 1979, la 15 ani. Nu m-a lăsat tata de la 14 ani, m-au suspendat un an cei de la lotul naţional, aşa era sistemul. Şi în anul ăla m-am antrenat. Am fost dat exemplu. Jucam deja la republicani, deşi aveam 14 ani. Am jucat două meciuri şi pe urmă n-am mai avut dreptul.

A fost un moment foarte greu.
Un punct. Un test de viaţă. L-am trecut pentru că iubeam fotbalul şi nu era altă cale. Era drumul meu şi trebuia să mi-l urmez. Apoi am venit la Luceafărul, la 15 ani jucam deja pentru juniorii A, care erau cu doi ani mai mari ca noi. Apoi am jucat în Divizia C şi pe urmă în Divizia B. Deci, atunci când m-am întors la Farul şi am debutat în Divizia A, eu eram deja călit. Un tânăr talentat trebuie să ştii să-l promovezi. Nu-l poţi arunca imediat în luptă. Toţi copiii de la Academie au ajuns să aibă anumite meciuri în Divizia B, în C.

„Trebuia să fiu scos din fotbal. Nu corespundeam fizic şi biologic“

Asta, ca pregătire sportivă. Dar psihologic? Faptul că tu, un adolescent, erai deja vedeta stadionului, a oraşului…
Fiecare copil visează la asta. Important e să nu-l scapi. Să treci peste emoţii, să nu-i dezamăgeşti pe ceilalţi. Eu am venit la antrenament şi m-au anunţat că după-masă, imediat după ce mănânc, trebuie să plec la Bacău. Cu nea Ioji, cu trenul, să merg acolo, că Farul avea meci. Dintr-o dată m-au apucat emoţiile. Păi, ce să vă zic? Cu trei-patru luni înainte, trebuia să fiu dat afară de la Farul!

Cum aşa?
Da. Nu corespundeam fizic şi biologic! A fost un test. Se făcea evaluare în ultimul an de juniorat. Iar eu nu treceam testul nici fizic, nici biologic. Norocul meu a fost că s-a făcut atunci şi un meci cu cei nou-veniţi. Am câştigat cu 4-0, am dat patru goluri şi m-au pus căpitanul echipei. Cât priveşte debutul în Divizia A, am luat bătaie cu 3-0, dar am arătat că merit să mă mai cheme.

Aveai momente în care erai tentat să-ţi pierzi capul? Să te gândeşti că ai ajuns să faci la 17 ani ce nu reuşesc alţii nici la 30?
Trebuie să înţelegeţi, când vorbiţi cu mine, că eu am iubit fotbalul. Eu eram eu. Mă comportam ca orice copil. Dar când era vorba de fotbal, trebuia să fiu serios. Nu v-am spus? Cine nu e serios şi nu dă totul pe teren şi nu luptă… N-a fost o joacă. Nu luaţi fotbalul ca o joacă. Cine vrea să fie fotbalist nu-şi ia nici nasul la purtare, nici altceva, chiar dacă în afara terenului, după meci, eu mergeam cu Meszarosz cu Iaşko… Mă saluta lumea pe stradă, dar eu rămâneam acelaşi.

Celebritatea schimbă oamenii.
Aşa e. Banii, celebritatea, normal că te schimbă, dar te schimbă să-ţi iei o haină mai ca lumea, să mănânci la un restaurant mai bun, te schimbă în calitatea vieţii, dar nu în comportament. Trebuie în continuare să ştii să te dai la o parte, să ştii să dai bună ziua, momentele tale de a arăta că eşti cine eşti trebuie să fie pe teren. În rest, trebuie să ştii să te comporţi. Eu le-am spus mereu şi jucătorilor de la Academie că jucătorul are două comportamente. Unul la muncă şi altul în viaţa de zi cu zi. La muncă nu laşi locul nimănui, trebuie să arăţi că eşti cel mai bun, de aceea se spune „frate-frate, dar brânza-i pe bani!“, trebuie să fii al dracului, agresiv, competitiv. Iar apoi, când ieşi pe poarta stadionului, trebuie să ştii să te mai dai şi la o parte când mergi pe drum, să dai şi bună ziua, să te ridici de pe scaun, că poate te întâlneşti cu un om mai în vârstă… E o chestiune de comportament. Cantitate multă în teren şi calitate multă în afară. Adică să munceşti când eşti la treabă şi să ştii să te porţi pe stradă şi acasă. Aşa m-au crescut şi pe mine. Adevărat, apariţia mea a coincis cu o perioadă bună a fotbalului românesc, dar a depins şi de mine. Deciziile şi comportamentul eu mi le-am asumat, nu altcineva. Am ieşit şi afară, unde am văzut ce înseamnă să depinzi de tine, să fie totul deschis, totul să fie al tău, dar trebuie să munceşti, că dacă dormi vine altul şi-ţi ia locul.

„Primii bani i-am dus acasă, i-am dat mamei“

Îţi mai aduci aminte ce-ai făcut cu primii bani câştigaţi din fotbal?
Da, cum să nu! I-am dus acasă, la părinţi! Apoi, când am strâns suficienţi bani încât să ne prisosească, mi-am luat şi o maşină. La 18 ani, bărbatul trebuie să-şi ia carnet! Pentru că a conduce o maşină e… Decizi tu, conduci tu. E prima senzaţie de bărbat. Ca să revenim: în rest, toţi banii îi duceam acasă. Mamei îi dădeam.

Trecerea la Sportul Studenţesc, în 1983, cum a fost?
Am fost conştient tot timpul de schimbări. Ca şi trecerea de la juniori la seniori. Eram conştient că sunt alţi oameni, alte cerinţe, mai mari decât mine, care vor încerca să mă şicaneze.

De ce la Sportul şi nu în altă parte?
Eu semnasem cu trei echipe: cu Sportul, Steaua şi Craiova. „Reuşisem“ la Craiova la facultate, dacă înţelegi ce vreau să spun, şi decisesem să mă duc acolo. Eu întotdeauna am vrut să merg la Craiova.

Mircea Lucescu povestea că el te-a făcut să te răzgândeşti şi să alegi Sportul.
Înainte să merg la Craiova, am plecat cu lotul naţional în Olanda. Terheş, Iorgulescu şi ceilalţi din naţională care erau de la Sportul îmi tot spuneau „colega“. Eu le răspundeam: „Ce colega, mă, n-auziţi că eu merg la Craiova, nu la Sportul?“. Şi mă miram că ăia de la Craiova nu-mi spun „colega“. Când m-am întors în România, la aeroport mă aşteptau cei de la Sportul. De la Craiova nu era nimeni… Şi eu, ce să fac? A doua zi mă duceam în cantonament cu echipa. Acum, cât am lipsit, ce s-o fi discutat, ce s-o fi stabilit în ţară… S-au întâlnit şi au vorbit antrenori, conducători, lot naţional: ce e bine pentru Hagi, pentru a creşte, pentru că eram o valoare. „Dacă tot a semnat pentru trei echipe, unde-l trimitem? Că el a greşit!“

Dar cum ai semnat acordul de transfer pentru trei echipe?
Păi, aşa au venit! Ca orice copil… Au venit la Luceafărul. A venit fostul portar de la Steaua, nea Costică Toma…

Şi cum a procedat? Ţi-a pus o hârtie în faţă şi…
Da. După meciul Steaua-Craiova. M-au dus la stadion, acolo, şi am semnat. Apoi a venit nea Mielu Voica, de la Sportul, la Electroaparataj, că stăteam acolo la cămin, şi mi-a spus: „Uite, vrem să semnezi, cutare“. Am spus: „OK“.

„EU, UNCHIU-MEU, TOATĂ FAMILIA, VOIAM LA DINAMO“

Nu i-ai spus că ai semnat deja cu Steaua?
Ba i-am zis! Dar îmi răspundea: „Las’, nu-ţi fă tu probleme, că se rezolvă!“. (râde)

Ce ţi-a promis fiecare dintre cluburi?
Facultate! Toţi ofereau facultate! Eu vroiam! Ţineam la lucrul ăsta, nu mă feream, iar ei ştiau. Iar ultimul club care a venit a fost Dinamo. Le-am spus: „Nu mai pot! Deja am semnat cu trei! Unde mă duc acum?“. După ultimul meci de campionat m-au căutat, vroiam şi înainte, dar le-am spus: „Nu mai pot! N-am cum!“. Eu, unchiu-meu, toată familia dinamovişti, voiam la Dinamo. Dar pur şi simplu nu mai aveam cum să fac asta!

Cum era cu Mircea Sandu în vestiar, la Sportul?
Naşul (n.r. – Mircea Sandu) m-a primit bine. El era şeful în vestiar la Sportul. Din primul moment, când am venit, a vrut să mă cunoască. Nici nu mi-am pus bagajele în cameră că trebuia să mă duc la Mircea Sandu în cameră.

Ce ţi-a spus?
Nimic deosebit, mai întâi a fost ceva formal, m-am dus, m-am prezentat, am făcut cunoştinţă. A treia zi am avut meci, am dat un gol, am câştigat, şi atunci a zis: „De ăsta nu vă atingeţi!“.

Ai mai discutat ulterior cu Mircea Sandu despre episodul acela?
Dar nu mai e nevoie… Ei m-au crescut, m-au avut întotdeauna aproape: Mircea Sandu, Paul Cazan, Speriatu, Coraş. Ei erau mai bătrâni. O echipă frumoasă, care m-a crescut bine, m-a integrat foarte bine în Divizia A fără să-mi creeze o presiune enormă. Pentru că presiunea vine de la a câştiga toate meciurile. Sportul n-avea presiunea asta. Oricum, avea echipă foarte bună şi termina mereu pe locurile 2-3-4.

„Nu poţi să te duci din prima pe Magheru“

Trecerea din Constanţa la Bucureşti, cu toate schimbările pe care le-a presupus în privinţa vieţii, s-a făcut uşor?
Voi trebuie să spuneţi aşa: Hagi a venit la Bucureşti, a trăit în internat, cu patru paturi în cameră. A jucat la Sportul şi a stat într-o cameră la IEFS, a jucat la Steaua şi a stat într-o garsonieră. Ca să ajungă să aibă un apartament a muncit. Paşii în viaţă trebuie să-i faci mărunţi. Ca să te adaptezi undeva nu poţi să sari de la nimic la infinit. Chiar dacă banul vine. Dar nu trebuie să te schimbe. Să ajungi pe Victoriei şi pe Magheru, trebuie să o iei pas cu pas. Nu poţi să te duci din prima acolo. Dacă vrei din prima zi în centru, te pierzi. Integrarea se face treptat. Nu poţi s-o grăbeşti. N-ai cum. Aşa am procedat şi eu. Mai întâi stadionul: am făcut treabă, mi-am câştigat respectul echipei, apoi ieşi şi pe stradă. Mulţi dintre tinerii de azi uită că în primul rând trebuie să câştige respectul antrenorilor, al coechipierilor şi al suporterilor. Apoi vin şi celelalte.

Din cariera ta la Sportul, probabil că momentul cel mai cunoscut e cel din meciul cu Neuchatel Xamax (scor 4-4), de la Bucureşti, din Cupa UEFA, atunci când tu, un puşti, l-ai driblat până l-ai pus într-o postură umilitoare pe internaţionalul german Uli Stielike.
Da. I-am arătat că pe mine nimeni nu poate… Eu am o vorbă: „Eu sunt băiat bun până mă calci pe picior“. Eu am picior mic. Dacă mă calci, înseamnă că ai făcut-o cu intenţie. Atunci hai să vedem care e mai şmecher! Nu conta vârsta pentru mine pe teren. La mine totul era până în momentul în care îmi arătai că nu mă respecţi. El a vrut să mă ia repede. Şi atunci i-am arătat cine sunt.

Cât porţi la picior?
38.

Stielike ţi-a spus ceva după acel episod?
Nu, absolut nimic. După aceea, în retur, în Elveţia, cei de acolo mi-au dat un Toblerone. Ca să văd ce e Elveţia: ciocolată. În parcare, la hotel.

Prima ieşire în străinătate când a fost?
La 13 ani, cu naţionala, cu avionul, în Franţa. Am stat, ţin minte, într-o pădure, într-o cabană. Când m-am întors, eram încântat: vizitasem Tour Eiffel, fusesem… Acum, gata, la şcoală, mă dădeam şi eu…

Ce ţi-ai luat?
Ee, pixuri… Dintre toţi, eu avusesem cei mai puţini bani.

De ce?
Pentru că… Antrenorii au fost întotdeauna severi, ştiau, probabil, posibilităţile mele, numai că eram egoist, nu jucam pentru echipă. Şi mi-au dat cei mai puţini bani, mi-au spus că am cel mai slab randament. Mi-arătau faze şi-mi spuneau: „Tu eşti cel mai bun, dar nu te băgăm!“. Şi am luat cei mai puţini bani, 60 de franci. Ceilalţi au luat 120. Vroiau să mă ţină în frâu, să nu încep să visez iar. E foarte important ca pe copil, mai ales pe cel talentat, să nu-l creşti doar cu ciocolată.

„I-am spus lui Mac Popescu: «Vreau să merg la Steaua!»“

La Sportul ai stat trei ani şi…
…jumătate. Din 1983 până-n 1986. Am plecat în iarnă.

Plecarea ta a fost însoţită de un scandal foarte mare.
A fost foarte simplu: s-au spus şi s-au scris multe, dar adevărul e că am plecat eu. Eram matur, ştiam deja ce vreau. I-am zis lui Mac Popescu (n.r. – decanul Facultăţii de Arhitectură, preşedinte la Sportul în acea perioadă): „Vreau să merg la Steaua pentru că e o echipă bună şi eu vreau să câştig titlul!“. „De ce să te duci la Steaua, că ce-ţi dă Steaua îţi dăm şi noi!“ M-au dus de trei ori şi la Nicu (n.r. – Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu şi responsabil, în acea perioadă, de Sportul Studenţesc) în cabinet.

Ce-aţi vorbit?
El mă lua cu: „Ce să faci tu la Steaua? Rămâi la Sportul!“. I-am spus că vreau performanţă. „Păi, şi ce, aici nu faci performanţă?“ „Da, dar titlul?“ Eu ieşisem déjà de două ori golgheter şi cel mai bun jucător în Divizia A. Aşa că simţeam nevoia să mă duc la o echipă mare, vroiam o provocare. Şi atunci am luat maşina şi am plecat în cantonament cu Steaua. Şi ei m-au lăsat, vezi-Doamne, la început, pentru meciul din Supercupa Europei, cu Dinamo Kiev. Ideea era că dacă nu fac faţă la Steaua, mă întorc la ei. Dar a ieşit cum nu se putea mai bine, primul meci, primul gol, decisiv, era echipa ideală pentru mine, unde toţi pasau, şi a venit unul care driblează şi rupe schemele, cum face Messi la Barcelona acum, nu? Eu dezechilibram adversarul. Ei aveau nevoie de ceva în plus, era campioana Europei şi, în anul următor, ai ieşit din Cupa Campionilor încă din primul tur. Au simţit că au nevoie de un tip de jucător ca mine.

Tu fuseseşi deja la Europeanul din 1984, te promovase Lucescu la naţională. El, în 1986, venise deja la Dinamo. Cum s+a întâmplat de nu te+ai dus la Dinamo şi ai ajuns la Steaua?
Ştiţi că eu nu am niciun meci la tineret? Nicio convocare, niciun minut. De la juniori, direct la echipa mare! Aşa m-a promovat nea Mircea Lucescu! De ce la Steaua şi nu la Dinamo? Pentru că Steaua m-a dorit foarte mult. Mai mult ca Steaua nu m-a dorit, crede-mă.

„Lucescu îmi dădea ghetele, eu îl băteam“

Păreai mai apropiat de Lucescu decât de altă echipă până atunci.
Da, bineînţeles! El era antrenorul echipei naţionale. Dar aşa a fost să fie.

În perioada aceea se făcea foarte greu rost de echipament bun, de ghete bune, iar tu purtai un număr mic, şi mai greu de găsit. Cum te descurcai?
Păi, mi le dădea Lucescu! El îmi dădea ghetele şi eu îl băteam! Aşa sunt părinţii. Au grijă de tine. Aşa fac şi eu acum cu cei tineri. Lucescu avea grijă de mine. Cu un echipament, cu un sfat, cu o vorbă bună, cinci minute la o cafea, să-ţi spună, să te îndrume, să te ghideze în viaţă. Un sfat de la un om din acesta este foarte important.

Aţi rămas prieteni oricum şi când ai ales Steaua.
Ne întâlneam! El era la Dinamo, eu la Steaua şi ne întâlneam! Ne spuneau ăia: „De ce te-ai întâlnit cu Lucescu?“.

Cine spunea?
Generalii! Eram monitorizaţi tot timpul. Ce, nu ştiam? De când ne-am născut ne monitorizează. Ştiau totul despre mine. Pe urmă dădeam trei goluri şi tot ei spuneau: „Uite, devotat echipei Hagi!“. Îşi puneau întrebări. Dar rivalitatea era altceva. Noi prieteni cu dinamoviştii eram cu toţii, practic, crescuserăm împreună. Cu Ando (n.r. – Andone), cu Rednic, cu Mateo (n.r. – Mateuţ), cu Lupu, cu ăştia tineri. Cum poţi să nu te vezi? Cum poţi să-i ocoleşti? Cu nea Mircea! Păi, dacă el m+a crescut, cum să nu mă duc la el acasă? Îmi spuneau: „Stai, domnule, că jucăm cu ei!“. „Şi dacă jucăm, ce? Mă duc, îi bat şi asta e!“

Îţi aminteşti prima întâlnire cu Lucescu?
Dacă nu mă-nşel, prima întâlnire a fost la munte, când m-a chemat în cantonament la Poiana Braşov. M-a văzut la meci la Steaua-Farul 2-2, eu jucam la Constanţa şi îi dădusem gol lui Iordache, primul meu gol în Divizia A. Al treilea meu meci. Gol clasic pentru mine. Şut din dreapta, colţul lung, folha seca şi mingea cade în vinclu. Iordache era un portar mare. În acea săptămână jucasem şi în Germania cu naţionala, cu RDG. Jucasem două amicale, marţi şi joi, am venit vineri seară şi sâmbătă a fost meciul cu Steaua. Mi-a spus antrenorul că o să mă bage doar în repriza a doua. Şi am făcut o repriză… Pfff. I-am terminat. Ter-mi-nat! Lucescu venise să mă vadă, că auzise de mine din Divizia B, ieşisem golgheter în seria cu Rapid. Ştiu că întotdeauna a avut o sensibilitate faţă de jucătorul care creează fotbal. Ăsta e unul dintre atuurile lui Lucescu. Selecta şeful de generaţie şi îi dădea drumul să joace fotbalul. Echipa lui Lucescu a ştiut întotdeauna să construiască.

„Valentin Ceauşescu a fost un preşedinte foarte-foarte bun“

La Steaua te-ai împrietenit cu Valentin Ceauşescu. Mai ţineţi legătura?
Acum, în ultima perioadă, nu. Dar a fost un om super, ne-a ajutat, a fost un preşedinte de onoare foarte-foarte bun. Aşa cum vedeţi acum echipele mari că sunt susţinute cu bani şi cu forţă. Aşa a dat el o forţă Stelei prin toate, ca să facă o echipă foarte bună. Ne punea totul la dispoziţie, ne preţuia, ne aprecia, era de o modestie ieşită din comun.

Nicuşor, pe de altă parte, profita de statutul său de fiu al dictatorului.
Nicuşor avea şi funcţie. Dar Valentin nu. Valentin ţinea la noi, ştia problemele noastre, ce să ne zică. Cu Nicu n-am stat mult.

Ultimul episod marcant din viaţa ta înainte de revoluţie a fost, probabil, finala Cupei Campionilor din 1989, pierdută de Steaua, cu tine titular, 0-4 cu AC Milan.
Da.

Ce s-a întâmplat?
Făcusem 1-1 cu ei în februarie. Dar noi eram atunci deja storşi. Aţi văzut acum Barcelona câte a luat de la Bayern? Aşa eram noi atunci. Steaua încheia atunci un ciclu de cinci ani în care jucase două finale de Cupa Campionilor şi încă o semifinală. Ajunsesem să fim în lot doar 11-12 inşi. Plecaseră şi Tudorel Stoica, şi Piţi (n.r. – Piţurcă) şi Boloni. Marţi, înainte de meci, Ungureanu, Lung şi Bumbescu au făcut injecţii ca să poată să joace. Se adunaseră meciuri+meciuri+meciuri, competiţie internă, cupe, meciuri internaţionale, naţionala. Cu un lot din ce în ce mai restrâns. Dar a fost o dezamăgire enormă pentru noi. Nu ne venea să credem că se întâmplă asta pe teren. Noi jucând cu ei în februarie, când ne-au egalat în minutul 88. Golul de 1-0 îl dădusem eu. Dar, probabil, era momentul… Dinamo venea peste noi, avea rezultate bune… Cum e Barcelona acum.

0-4 în finala Cupei Campionilor cu AC Milan a fost, practic, momentul în care s-a rupt căruţa, pentru că până atunci reuşiseţi să acoperiţi problemele.
Nu s-a rupt căruţa, dar era nevoie de altceva. Se terminase un ciclu, trebuia împrospătat, adus altceva. Aveam vreo patru jucători de 32-33 de ani. Alţi doi-trei plecaseră. Dinamo avea o echipă tânără. Lucescu a fost mai deştept, i-a luat pe cei mai buni tineri. Noi ne terminasem ciclul intern şi internaţional, Dinamo venea din urmă.

„Ruşine! Ne era ruşine!“

Ce vă spuneaţi după meci?
O enormă dezamăgire internă. Ruşine! Ne era ruşine! Să pierzi cu 4-0, de o manieră incredibilă… Chiar dacă era o finală, nu ne cădea bine. Dar asta e, ne-am întors, am câştigat finala Cupei României la Braşov, cu Dinamo, cu golul pe care eu i l-am dat lui Stelică (n.r. – Stelea). Dar nu mai eram noi echipa aia de dinainte.

Aţi avut însă cu Dinamo şi meciuri cu scandal. Finala din 1988, când aţi ieşit de pe teren la ordinul lui Valentin Ceauşescu…
Real Madrid+Barcelona! Doi antrenori buni, tineri, cei mai buni din România, fiecare cu strategia lui… Ce-am trăit noi acum trei ani cu Mourinho şi Guardiola a fost şi atunci, între Lucescu şi Iordănescu. Orice strategie ca să câştigi. Nimeni nu acceptă să fie bătut.

Era şi o presiune din partea generalilor, a şefilor de la Interne şi Armată.
Acum e la fel la cluburile mari. Credeţi că şeicul de la Paris Saint Germain acceptă să piardă? E o chestiune de putere. Cluburile mari normal că au conducători mari. Măcar de s-ar face şi acum la fel! Eu aş prefera ca şi acum în România să fie la fel: două echipe bune care strâng şi centralizează cei mai valoroşi jucători. Apoi, ei să vândă în altă parte. Şi, normal, să ne dea şi nouă, celor care formăm aceşti jucători. În momentul de faţă sunt formatorii de jucători şi echipele care fac performanţă. Acum e doar Steaua. CFR, din păcate, are mai puţini jucători români. Sigur, nu poţi să-i iei pe toţi. Dar eu, la Academia Hagi, de ce sunt campion la toate categoriile de juniori? Pentru că am centralizat anumiţi jucători. Poate nu sunt toţi cei mai buni. Dar sunt printre cei mai buni, antrenaţi bine, muncesc, au un mediu. Aşa vine performanţa, alte secrete nu sunt. Când va mai apărea o echipă puternică, să avem două în România, atunci vom reveni şi noi la nivelul performanţei. În toate ţările din Europa e la fel.

Lucrurile astea despre care vorbeşti e posibil să le vedem puse în practică de la anul, dacă va veni preşedinte la federaţie Gică Popescu, din a cărui echipă faci şi tu parte?
Eu cred că România are nevoie de o strategie la nivel naţional. Cred că o cunosc destul de bine, pentru că eu, de patru ani, mă ocup de copii şi juniori. Proiectul României de acum încolo trebuie să se bazeze pe cei de la 21 de ani în jos. Nu pot să mă uit la rezultatul final, la seniori, dacă eu la juniori n-am nimic. Şi ne întoarcem la şcoală. Eu întreb: este sportul o prioritate în România? Începem cu asta, iar abia apoi creem nişe pentru ramurile sportive, că nu e doar fotbalul. Cât ne priveşte pe noi, fotbalul, trebuie să avem propria noastră strategie naţională. Nu echipele de club, care sunt societăţi private, ci noi, fotbalul. Trebuie angrenaţi foarte mulţi oameni. Cu un proiect clar.

„Ce înseamnă să faci armata? Să asculţi ordine? Nu-mi place!“

N-ai făcut armata în stil clasic, în cazarmă.
Eu n-am vrut să fac armata. N-am dorit şi n-am făcut niciodată. Am semnat doar condica. M-am dus la sfârşit, să semnez pentru soldă. Atât. N-am nicio fotografie cu mine îmbrăcat în soldat. Când erai soldat, indiferent că erai la Steaua sau la Dinamo, trebuia să faci poză. Eu n-am.

De ce antipatia asta?
Eu eram la Sportul, la facultate. Şi nu-mi place armata. Ce înseamnă să faci armata? Să asculţi de ordine, să stai în cazarmă, nu-mi plăcea.

Totuşi, cu cine ai vorbit ca să scapi? Pe vremea comunismului nu era deloc uşor să eviţi armata.
N-am vorbit cu nimeni. Aşa s-a întâmplat. Am venit la Sportul, am fost la facultate, pe urmă m-au înscris şi aia a fost. N-am fost nici măcar un minut. Nu ştiu. N-am nici măcar fotografie.

Dar ai grad?
N-am niciun grad. Sunt soldat.

Sunt jucători de la Steaua care au primit grade.
Eu nu eram angajat la Steaua. Eram angajat la TMUCB, la Sportul. Firmă de construcţie. Când m-am dus la Steaua, n-am vrut să mă duc în Armată, am rămas civil la Sportul.

Deci jucai la Steaua şi erai angajat civil.
Jucam la Steaua strict fotbalistic. Punct. N-aveam treabă cu Armata. Nu mi-a dat grad, funcţie, nimic. Eram angajat la TMUCB, unde luam un salariu de trei mii şi ceva de lei, sau cât ne dădea. Eram încadrat că lucram la cea mai mare înălţime, ca să-mi dea cei mai mulţi bani.

„Pe 22 decembrie 1989, eu dădeam examen la ASE“

Povesteşte-ne despre eliminarea din meciul decisiv de la Bucureşti cu Danemarca, 3-1, când ne-am calificat la Mondialul din 1990.
Ce pot să spun… Am făcut două faulturi şi m-a eliminat. Arbitru italian. Când spui italian, primul cuvânt care poate să fie? Şmecher. Am întors de la 0-1 la 3-1, noi am jucat extraordinar şi, când a văzut asta, prin minutul 60 m-a eliminat. Două faulturi am făcut, atât. În schimb, pe mine m-au faultat de m-au rupt.

Înaintea acestui meci senzaţional pierduserăţi cu 0-3, umilitor, în Danemarca. De unde diferenţa asta atât de mare între două jocuri consecutive, cu aceiaşi jucători?
Nu eram încă o echipă mare. N-aveam constanţă. Nu ne era frică, dar ne-am dus şi pe vârfuri acolo.

Apoi, la câteva zile, a venit revoluţia. Unde te-au prins evenimentele?
Am dat ultimul examen la facultate.

Când, atunci?
Da. N-a fost pe 22 decembrie? Atunci! Dimineaţa mi-am lăsat maşina undeva, în centru, şi m-am dus la ASE, să dau ultimul examen. Apoi am plecat la Constanţa. Deja intraseră cu tancurile. Eu stăteam la Rosetti (n.r. – în apropiere de Teatrul Naţional) şi am plecat. M-am speriat.

Ce-ai gândit în acele zile? Că va fi mai bine, va fi mai rău?
Am făcut acel Revelion cu Ilie Dumitrescu. Şi i-am spus: acum există bogăţie peste tot, dar trebuie să te apleci. Adică trebuie să te mişti. Cine stă şi doarme… Înainte erai obligat să te duci la serviciu. Dar democraţia asta-ţi dă: libertatea de a depinde doar de tine. Nu mai depinzi nici de stat, nici de părinţi, nici de socru. Eu asta am simţit. Ni s-a deschis graniţa. Îmi pusesem şi eu întrebările: dar de ce să nu plec afară, de ce să nu vină un club mare, să mă ia? Atunci, în decembrie, am ştiut că vor veni să mă ia, dar depindea de mine. Trebuia să muncesc. Şi au venit.

„AR FI FOST FOARTE BINE SĂ MĂ MANAGERIEZE ŢIRIAC“

Înainte de Real Madrid, cu care ai semnat în primăvara lui 1990, ai avut posibilitatea să te transferi la alte echipe?
Cine nu mă vroia pe mine? Eram socotit printre cei mai buni din Europa. Şi Germania, şi Italia – foarte multe, şi Franţa. Din Spania a venit de la Real Madrid, care a fost şi cea mai hotărâtă să mă ia. Din Italia a venit reprezentantul unei echipe mari, am negociat la Bucureşti, dar am cerut prea mult şi…

De la ce echipă?
Echipă mare. Tot atât de mare ca şi Real Madrid.

AC Milan.
Ai văzut? Ai ghicit! A vrut domnul Ţiriac să mă managerieze şi n-a putut.

De ce?
Nu ştiu. Dar ştiu că a vrut să mă ia şi cred că ar fi fost foarte bine.

Ce a contat, între atâtea oferte, de ai ajuns tocmai la Real?
Venirea preşedintelui la Bucureşti. A venit Ramon Mendoza aici. Eu îi spusesem managerului care l-a adus că nu semnez cu nimeni, indiferent ce vroiau Giovani (n.r. – Ioan Becali) şi alţii până nu văd o echipă care să-mi convină şi să vină aici. Am spus: astea sunt condiţiile, vreau atât, asta şi asta. Să vină, să discutăm! Şi Mircea Petescu a venit cu Ramon Mendoza, preşedintele de la Real Madrid. Aşa am semnat cu ei. Steaua avea propuneri din altă parte. Dar eu îi răspundeam lui Gavrilă, comandantul clubului: eu decid unde voi merge! Ştiam că ei vor lua oricum o grămadă de bani pentru mine. Eram un jucător curtat.

„După o lună în Spania, parcă eram alt om“

O nouă schimbare majoră trecerea la Real Madrid.
Cum a fost şi cea când am venit la Sportul. Nu mi-era teamă, dar la Madrid am înţeles că tot ceea ce fac, fac pentru mine, că e o concurenţă enormă, că tot ceea ce fac azi nu mai e valabil mâine.

Aveai autoritate în vestiar? Erai străin acolo.
Eu? Nu era problema lor, era problema mea. Trebuia să mă integrez întâi, era altă mâncare, altă viaţă, altă limbă. După numai o lună, déjà mă simţeam altcineva. Parcă eram alt om. Vorbeam o limbă în plus. Au fost senzaţii frumoase. Singurătate la început. Era un oraş mult mai mare la Madrid. N-a fost uşor, dar şi acolo am început cu un gol frumos, de la 20 de metri, în amical. Ziarele au scris imediat: „S-a întors Puskas!“. Acolo, imediat cum ajungi, ai om care te preia şi are grijă de tine. Era total altceva faţă de Steaua. Alt nivel. Totul pus la punct. Au grijă să te integreze: locuinţă, vecini, coechipieri care să te scoată în oraş. La echipele mari aşa e integrarea unui străin.

Cea mai puternică impresie din prima lună care a fost?
Cel mai puternic impact asupra mea l-a produs mass-media. În România vorbeam puţin… Acolo totul era mediatizat. Trebuia să ieşi, să stai de vorbă, totul era public. Asta era diferenţa dintre comunism şi democraţie. Aici se scria din când în când de tine. Acolo se scria absolut totul. Unde mergi, ce faci. În plus, era o presiune enormă. Doar era Real Madrid! În fiecare zi trebuia să dai absolut totul.

Înainte de venirea la Real avusese loc un alt eveniment epocal: Mondialul din 1990, din Italia. Prima calificare a României din grupele competiţiei, întâlnirea cu Maradona…
În prima etapă am fost suspendat. Dar a fost echipă foarte frumoasă. Foarte tânără. Păcat de meciul acela cu Irlanda. Trebuia să-l câştigăm. Avusesem zece ocazii, iar ei, nici două şuturi. Pierdut la 11 metri.

A văzut imaginile de la mineriadă după 23 de ani!

V-a prins acolo mineriada.
Abia acum am văzut imaginile. Atunci nu le-am văzut. Eram acolo, ne gândeam la meciuri… Dacă nu eşti acasă, n-au cum să simţi ce se întâmplă. Acum, când am văzut imaginile, îmi venea să… Nouă, acolo, ni s-a spus că au venit protestatarii şi s-au bătut cu poliţaii. Atât.

Cum a fost duelul cu Maradona, din meciul cu Argentina, campioana lumii?
Era idolul meu!

L-ai simţit în teren atât de mare precum se spune?
Da! Fără doar şi poate! Eu jucasem cu el la 19 ani, la Vigo. Naţionala României, pregătită de nea Mircea, şi selecţionata străinilor din Spania. Nu există altul ca el! Omul era bestial. N-aveai cum să-i iei mingea. Avea o viteză când pleca cu ea… O ţinea lângă picior. Avea o tehnică incredibilă. Şi o gleznă… Am schimbat tricoul cu el. La vestiare m-am dus la el şi l-am schimbat. Îl am şi acum. Nu am vorbit, nu ştiam ce să-l întreb.

Apoi, după Mondiale, ai mers la Real, ai stat doi ani, dar n+a mers aşa cum ar fi trebuit să meargă.
Doar primele luni. E total fals că n-a mers. Primele luni – da, echipa a mers foarte prost, era pe locul 12, plecase Martin Vasques, venisem eu, se schimbase antrenorul, au apărut primele întrebări. Dar apoi a venit Antici şi lucrurile au mers foarte bine. După Hierro, eu am fost jucătorul cu cele mai multe goluri. Am jucat toate meciurile. Am pierdut campionatul în ultima etapă şi finala Cupei Spaniei pe Bernabeu. Eu am avut un randament foarte bun. Câştigam unul dintre obiective, aveam contractul reînnoit automat. Doar primele şase luni au fost grele. Apoi, cred că am dat vreo 16 sau 18 goluri.

Ai dat golul acela din mijlocul terenului.
Deja eram din nou eu, jucător decisiv pentru echipă, jucătorul de gol şi de pasă de gol. Am primit libertatea să joc în spatele atacantului. Am pierdut însă ambele meciuri, ultima etapă şi finala Cupei, şi atunci a venit oportunitatea să joc în Italia, la Brescia.

„La Brescia am învăţat să sufăr, să sufăr, să sufăr“

Acum spui că italienii sunt şmecheri. Bănuiesc că nu prea ţi-a plăcut acolo.
Ba nu, a fost bine. A fost şi asta o experineţă. Am acceptat că era nea Mircea (n.r. – Lucescu) şi a zis că e o trambulină pentru mine, să merg apoi din nou la un club mare. Din păcate, nu a ieşit acolo cum voiam eu – adică să merg la un club mare. Spun „din păcate“ pentru că am avut ofertă şi de la Napoli – când am căzut în Serie B, la baraj –, dar nu m-au lăsat să plec. Am stat o lună. În luna august n-am jucat deloc. După aceea, a trebuit să accept să joc şi în Serie B. Nimeni n-a înţeles de ce am lăsat Real Madrid, deşi mai aveam doi ani de contract.

Începusei să nu te mai simţi bine acolo, al Real?
Mă simţeam ex-cep-ţi-o-nal! (bate cu pumnul în masă şi subliniază): nea Mircea m-a chemat! La Real era Zamorano, Prosinecki, Rocha şi eu. Eu şi Prosinecki: doi „decari“. Din patru trebuia să joace trei.

E impresionant: ai lăsat Real Madrid şi ai plecat la Brescia Calcio, care era o echipă mică, pentru că te-a chemat Lucescu. A contat atât de mult el?
Da. Era antrenorul care mă formase. Şi apoi, toată lumea voia să ajungă la o echipă în Italia.

Financiar cum a fost?
Financiar, nimic! Am pierdut bani. La schimb. (râde) Brescia a fost bună pentru mine pentru că a fost un examen de maturitate mental, psihologic. S-au întâmplat atâtea în perioada de doi ani cât am stat acolo. Am învăţat tot ce înseamnă Italia, fotbalul italian, dar nu la nivelul acela înalt cum eram eu obişnuit, – mereu să câştig – dar am fost şi acolo jos, am văzut cum e să sufăr, să sufăr. A fost un lucru foarte bun pentru viaţa mea – să vezi şi cum e să fii jos.

Hai să lămurim o legendă: se spunea că la naţională, în perioada aceea, golurile erau date din schemele pe care le făceai tu cu Sabău şi Răducioiu la Brescia.
E adevărat că atunci când joci mai mult timp împreună cu unii jucători îţi formezi anumite automatisme. Deci nu sunt legende şi nici poveşti, e un lucru normal să-ţi formezi anumite relaţii de joc. Şi, mai mult, când ai calitate individuală foarte bună, atunci fiecare jucător încearcă să-şi exploateze calităţile individuale. Atunci schema se face în funcţie de calitatea jucătorului, nu în funcţie de „că aşa vreau eu!“, ci se face în funcţie de ce jucători am. Eu întotdeauna am avut o colaborare bună cu „vârful“ – că a fost Viorel (n.r. – Viorel Moldovan), Hakan Şükür sau Jardel (n.r. – Mário Jardel). Iar relaţia asta bună a început abia după 25 de ani.

A fost o accelerare mare în maturizarea ta ca om plecarea în străinătate?
Sunt două locuri în viaţă – România şi străinătatea – care m-au făcut să fiu foarte bun, să fiu ceea se sunt. România este prima, cea mai importantă pentru mine, care m-a dat, m-a format, m-a crescut. Iar partea de afară m-a făcut să fiu mai bogat, să fiu complet. Acolo am aflat că tot ce am învăţat ieri nu mai e valabil astăzi, că – în Italia – totul e făcut din detalii şi foarte bine organizat, apoi, la Barcelona, să văd conceptul unei echipe, tehnica ei, să-l văd pe idolul meu, Johann Cruyff, şi să mă antreneze el.

Cum e să joci şi la Real Madrid şi la FC Barcelona, două echipe rivale istorice? Cum au reacţionat suporterii? Te-au acceptat uşor la Barcelona?
Şi când am mers la Madrid, şi apoi la Barcelona am avut două momente grele. La Barcelona – eram după Campionatul Mondial din 1994, am avut cinci zile de pauză şi apoi am început să joc. Am avut opt întinderi într-un an, deci nu am avut continuitate deloc. În plus, era o luptă între Cryff şi conducătorul clubului care deţinea şi ziarul de sport de acolo. Eu, dacă jucam bine, de fapt jucam prost! Marcam câteva goluri, dar eram cel mai slab de pe teren. Aşa a fost. Dar, la un moment dat, am câştigat publicul după o fază şi apoi a fost bine. Dar, tot aşa, au fost şase luni grele. La Madrid, în schimb, a fost o problemă de integrare.

Dacă ai trage linie acum, unde a fost cel mai greu: la Barca sau la Madrid?
Dintr-o carieră mare, nu poţi să rămâi cu un episod. Toate-s grele. De la debut, la integrare, golurile, succesele. Tot este greu.

În campania pentru Mondialul din ’94 aţi fost ca într-un montagne russe – aţi plecat senzaţional, 7-0 cu Insulele Feroe, apoi aţi fost într-o cădere, 2-5 cu Cehoslovacia şi apoi victoria cu Ţara Galilor. După 2-5 în Cehoslovacia mai speraţi într-o calificare?
E greu după un rezultat din ăsta să stai să speri, dar asta nu e munca jucătorului, ci a antrenorilor, a staff-ului, a conducerii. Dar noi visam la America! Toţi ne doream să ajungem acolo. Ne-am mobilizat, eram o echipă matură, şi am reuşit să învingem la Cardiff.

Cum percepeai tu toate schimbările pe care le resimţea România în perioada din ’90? Tu erai un fel de navetist – jucai la echipă de club în străinătate, veneai în ţară la meciurile naţionalei, mai mergeai în vizită acasă… De fiecare dată când te întorceai, cum ţi se părea România?
N-am fost niciodată preocupat de lucrul ăsta. Nici acum nu sunt preocupat de schimbări, pe mine mă interesează fotbalul. Credeţi, nu credeţi, eu cu fotbalul am fost mereu.

Părinţii, prietenii nu-ţi spuneau că era sărăcie în ţară, că erau probeme cu minerii?
Nu. Am fost şi sunt focusat cu fotbalul. Sunt lucruri la care nu mă pricep şi nu m-au interesat. Şi acum, vă spun sincer, pentru mine există doar Digi Sport1,Digi Sport 2, Digi Sport 3, Dolce Sport, Sport.ro. Sunt prezent acolo unde trebuie să fiu eu şi mă focusez pe ce am nevoie.

„Nu putem să lăsăm aşa România!“

Pe de altă parte, sportul face parte din societate. Dacă societăţii îi merge prost în ansamblu, sportul nu are cum să exceleze. În momentul în care toate lumea o duce mai bine, şi sportul o duce bine.
Ştiu, dar mai ştiu că politicul ar trebui să facă un parteneriat cu lumea sportului. Sportul este, ca şi cultura şi sănătatea, o activitate socială foarte importantă. Şi trebuie să devină o prioritate pentru că, pe lângă faptul că formează oamenii, care ajung mai departe să reprezinte România, este şi un segment care alimentează cu tot ce e bun întreaga populaţie.

Te-ai întrebat de ce nu este sportul o prioritate?
Eu mă lupt pentru asta, dar eu, un singur om, nu pot. Am început să merg acum şi la minister cu lucrul ăsta, mi-am spus punctul de vedere, l-am dat în scris. Înainte nu mă interesa aşa mult. Ei, acum, uşor-uşor, după o vârstă, mă duc spre organizatori şi încerc că fac ceva. Ei au înţeles că trebuie să mă asculte şi vom vedea dacă reuşim ceva. Dar, repet, între politic şi sport trebuie să existe un parteneriat. Ei trebuie să înţeleagă că se investesc bani în formarea viitoarei Românii. Căci România trebuie să fie reprezentată la un moment dat de cineva. Nu putem să o lăsăm aşa!

S-a spus că tu l-ai împrumutat pe Gigi Becali ca să-şi înceapă afacerile.
Am fost prietenul lui Gigi. Am fost lângă el când a trebuit şi cum a trebuit, ca un prieten. Acum eu sunt şi naşul lui.

Mai sunteţi prieteni?
Bineînţeles. După incidentul de la Steaua, din 2007, el şi-a cerut scuze, iar eu i le-am acceptat. Ca orice om, fiecare poate să aibă un moment de slăbiciune.

Iaurt cu miere, combustibilul de dinaintea meciului cu Ungaria

Gigi Becali era apropiat de jucători încă de la ’86 –’87. Le aducea iaurt jucătorilor.
Familia lor se ocupa cu lucrurile acestea şi, după cum ştiţi, lactatele sunt foarte bune şi hrănitoare. Spre exemplu, eu, în săptămâna dinaintea meciului cu Ungaria, desertul meu era mereu un iaurt cu miere.

Meciul din 1999!
Da, o săptămână am mâncat numai iaurt cu miere.

De ce?
Am învăţat în Spania că iaurtul e cel mai bun. Iar dacă pui şi miere, e super pentru organism. Foarte hrănitor. Şi, într-adevăr, a fost super.

Pare că Gigi Becali era omul potrivit la momentul potrivit.
Era tânăr, de oraş, ca noi. La fotbal se pricepea puţin, dar am fost prieteni buni. După aceea eu am plecat şi mi-am văzut de-ale mele. Acum avem o relaţie normală.

Un alt episod interesant a fost meciul României cu Bulgaria, 1-1, din 1991.
Ăla când am ratat eu penalty şi nu ne-am calificat la Europene.

Exista un zvon că ai vorbit cu Stoicikov, înainte să ieşiţi pe teren, şi ţi-ar fi zis că o să vă lase să câştigaţi, mai bine să vă calificaţi voi, decât Elveţia sau Scoţia.
Asta sunt vorbe! Noi ne-am dus şi am jucat, iar în a doua repriză, ei au jucat foarte bine.

Bulgarii erau deja eliminaţi.
Da. Ca în ultimele meciuri, ştiţi cum se întâmplă. N-am făcut-o. Am ratat la penalty şi am fost dezamăgit, vă daţi seama.

hagi cu argentina„I-am distrus!“, râde Hagi când îşi aminteşte de legendarul România-Argentina 3-2, de la Mondialele din 1994

„MECIUL CU COLUMBIA A FOST MAI GREU DECÂT CEL CU ARGENTINA“

Ajungem la Mondialul din ’94. Se poate spune acum că acela a fost cel mai bun moment din cariera ta?
A fost cea mai bună ehipă naţională.

Şi tu ai fost cel mai bun jucător al celei mai bune echipe naţionale.
Da. Iar aceea a fost o echipă construită din anii ’80, s-a născut în anii ’90, iar în ’94 avea deja o maturitate. S-a format o echipă care a ajuns să se bată cu toată lumea, de la egal la egal. A fost momentul când noi am arătat că putem să-i înfruntăm pe cei mai buni din lume. Eram foarte încrezător în echipă. Dar unul din minusuri a fost că ne-a lipsit mijlocaşul dreapta. Păcat că s-a accidentat Neluţu Sabău înaintea Mondialelor. Dacă era şi el, îi rupeam pe toţi!

Columbia, prima adversară, era de doi ani neînvinsă, iar Pelé spunea că o să câştige Mondialul. Aţi învins cu 3-1.
Ca să ajungi să câştigi un meci cum a fost cel cu Columbia, în felul în care am făcut-o noi, cu un început de joc foarte bun al lor, ai nevoie de o strategie. Strategia asta a făcut-o Iordănescu. E numai meritul lui. Asta a fost strategia lui, iar noi, ca echipă, am aplicat-o. Noi am luat jocul în serios, ei ne-au luat în glumă. Şi atunci au păţit-o pe teren. Dar echipa Columbiei era foarte bună. Era capabilă de orice. Bătuseră cu 5-2 Olanda, cu 5-0 Argentina… Însă şi noi eram foarte buni. Ştiam că putem şi eram convinşi cu toţii că suntem în stare să-i batem.

A urmat apoi căderea – 1-4 cu Elveţia.
Conjunctura a fost nefavorabilă. În meciul cu Columbia, în toate fazele în care am avut ocazii, am marcat. Înaintea meciului cu Elveţia am făcut cinci ore cu avionul de la Los Angeles la Detroit, apoi am jucat în sală, mie mi s-au pus cârcei la picioare – era prima dată în viaţa mea când aveam cârcei! Au fost probleme. Dar am avut ocazii, iar echipa Elveţiei era foarte bună. De fapt, la Mondiale, când te prinde vreo echipă, te distruge, că acolo toate sunt foarte bune. Nu există echipă slabă – sunt bune sau extraordinare. Asta a fost.

A fost şi incidentul cu Ion Vlădoiu, când a intrat pe teren şi, după un minut, a luat cartonaş roşu şi a fost eliminat. Aţi rămas în 10 oameni.
Intrase cu prea multă energie! (râde) S-a întâmplat ce s-a întâmplat şi a luat cartonaş roşu. A fost o supărare apoi, ’nea Puiu ne-a ţinut în şedinţe pe aeroport, în avion…

Era o presiune în plus pe umerii voştri ştiind că în ţară există atâţia suporteri care vă urmăresc?
La meciurile de calificări, Europene sau Mondiale, nu poţi să te afişezi oricum. Un sportiv e un artist. Adevăratul sportiv intră pe teren şi dă tot ce are, nu poţi să te umileşti. Uşor e să vorbim, cum fac eu acum, dar pe teren eşti competitiv. Iar pentru asta te pregăteşti mental, fizic, tactic. Noi eram conştienţi de toată această presiune, dar ştiam că mergem să facem o figură frumoasă de când am plecat în America! Şi voiam să facem asta pentru noi în primul rând – că va fi un joc pentru toată viaţa. Îţi faci o reputaţie care să rămână în istorie. Asta e satisfacţia.

Tu conştientizai lucrul ăsta atunci?
Cum să nu? Păi, mergeam doar să trec printr-un alt Campionat Mondial? Voiam să facem lucrurile ca lumea.

Ce meci a fost mai greu: cu Argentina sau cu Columbia?
Ca adversar, cu Columbia! Cu Columbia, o echipă foarte bună, am debutat în competiţie. Argentina, eu zic că ar fi fost mai puternică dacă era şi Maradona. Ar fi fost mai greu cu ei. Dar în meciul cu Argentina am jucat mai bine. I-am distrus, săracii, ce dracu’… Nu mai ştiau de ei. (râde)

„Cruyff mi-a spus că în ’94 n-am ieşit campioni mondiali
pentru că am alergat prea mult“

Pe urmă a venit eliminarea cu Suedia, în „sferturi“. Cred că a fost cel mai mare regret din cariera ta.
Da, nu cred că a fost un altul mai mare. A fost un meci ciudat. Ştiam de la început că va fi un meci echilibrat, jucasem cu ei în pregătiri, ne respectam reciproc. Era deja sfârşitul campaniei, era foarte cald, slăbisem cu toţii mult. Aşa, după ani mulţi, nu ştiu ce anume ne-a lipsit ca să fim campioni mondiali. Cruyff mi-a zis, mai târziu, că am jucat cel mai bine. Tot el mi-a spus, pe urmă: „N-aţi fost campioni mondiali c-aţi alergat prea mult“. Aşa a zis când m-am dus la Barcelona. Am lăsat loc de mai bine ca să putem să muncim acum. Poate o să facă altă generaţie România campioană mondială, după 2020!

Imaginea generală este, însă, că s-a schimbat materialul uman, în sensul că nu mai sunt copiii la fel de disponibili.
Avem un minus mare în momentul de faţă. Nu mai ştim să centralizăm, nu mai avem conducători, directori tehnici, ca să facă toată strategia. Nu ştii cine e băiatul cel bun, nimeni nu poate să zică. Trebuie să faci în aşa fel încât să-l descoperi şi trebuie să ai o metodă foarte bună să-l descoperi cât mai repede. Nu la 17 ani. Directori tehnici sunt, dar cineva trebuie să-i conducă. În România s-a pierdut un lucru: nu mai suntem responsabili.

Crezi că înainte eram?
Eram cât de cât. Dădeai socoteală. Înainte, statul era foarte uşor să ne constrângă. Acum, nu mai poţi s-o faci, la privat. Dar poţi să dai o strategie la nivel naţional. Trebuie şapte centre cel puţin. Iar eu zic că le putem face fără niciun ban.

Cu ajutorul autorităţilor locale?
Cu nimic, fără niciun ban.

Păi, din nimic nu se poate face ceva.
Ba da, că sunt făcute deja. Păi, dacă noi am jucat fotbal pe bitum şi-am ieşit fotbalişti… Eu am jucat prima oară la 15 ani pe un teren normal. De ce acum să nu se poată?

„Am tot planul. Scris“

Te-ai gândit la un plan?
Îl am tot scris. Trebuie să ştii să creezi la nivel naţional un program, ceva, ca să descoperi jucători.

În strategia ta există şi capitolul care prevede cum să-l scoţi pe copil din faţa calculatorului, să-l atragi pe teren?
Păi, am fost pe la Ministerul Educaţiei, mi-am mai dat câte o părere. Iar acum sunt patru ore de mişcare în programă la şcoală! Trebuie antrenaţi şi alţi oameni. Acum, toată lumea stă cu tunurile pe echipa mare, pe antrenor. Oricine ar fi antrenor, noi îl omorâm. Dar ce e în spate, acolo e buba mare.

Se discuta în ultimele săptămâni ideea reînfiinţării unei competiţii gen Daciada. Adică să se plece de la nivelul şcolilor.
Da, trebuie cultivată plăcerea de a face sport în România. Ca să faci calitate, trebuie să faci selecţie, m-aţi mai auzit la televizor vorbind despre asta. Ca să selectezi, în spate trebuie să ai un concept tehnic: ce sisteme vrei, ce tip de jucători şi ce antrenamente. Dar trebuie făcut ceva la nivel naţional. Cineva trebuie să coordoneze lucrul ăsta. Nu v-aţi întrebat de ce Spania domină fotbalul mondial şi de ce România este prima ţară din Europa de Est care a câştigat Cupa Campionilor? Pentru că suntem latini, avem şmecherie, inventivitate… Dar jucătorul trebuie să fie format bine, şlefuit şi disciplinat. Jucătorii români au o problemă mare, crasă, de concentrare. Ei nu văd asta ca pe o meserie. În mediul în care sunt acum, nu au cum să crească. Nimeni nu spune că nu putem fi cei mai buni. Sistemul trebuie să fie coordonat de cineva. Dacă Naşu’ (n.r. – Mircea Sandu, preşedintele FRF) agrea, eu asta făceam! Dar nu mă arunca pe mine iar la jumătate de drum (n.r. – aluzie la propunerea lui Mircea Sandu de a prelua naţionala în 2011, după ce Răzvan Lucescu a demisionat) în căruţă cu pepenii. Alţii au făcut şi eu iar la jumătate de drum, iar să mă tăiaţi, iar să mă împuşcaţi. Lasă să treacă meciul cu Franţa şi dă-mi echipa de la-nceput! „Nu, dom’le, acum e nevoie!“, mi-au spus. „Acum nu pot nici dacă mă ucideţi!“, le-am zis. Am luat-o de trei ori (n.r. – la naţională şi la Galatasaray de două ori), n-a ieşit, s-o iau şi-a patra oară? Ce, sunt prost, tâmpit? Zice lumea că sunt dus cu bila, că iau numai lucrurile de pe drum!

Acum doi ani, în 2011, nu cred că-ţi impunea să te califici…
Da, dar era media. Dacă el (n.r. – Mircea Sandu) atunci când eram pe val (n.r. – în 2001) n-a fost cu mine, când tocmai terminasem ca jucător şi după trei meciuri am fost judecat…

„Mi-am acceptat soarta. Mi-am luat-o şi m-am dus acasă, ce să fac?“

Te-a susţinut atunci, în 2001…
Ei, m-a susţinut… Am fost lăsat pe Apa Sâmbetei atunci. Singur! După meciul cu Slovenia? Singur! Clauza mea când am plecat a fost: „Să nu cumva să mă lăsaţi!“. Până la urmă, mi-am acceptat soarta, mi-am luat-o şi m-am dus acasă, ce să fac? Aveam şi eu vina mea.

Până la urmă, tu ai fost singurul care a plătit.
Da, dar ce puteam eu să arăt în două-trei meciuri? În meciul cu Ungaria arăt că e bine organizată echipa, cu invenţiile pe care le-am făcut eu imediat. Poate şi la meciul acela am greşit o alegere sau alta. Dar echipa arăta bine cât de cât. Eu nu venisem pentru meciul ăsta, dar după aia a început avalanşa… Asta a fost.

Să revenim la firul evenimentelor. 1998 a fost un Mondial cu evenimente ciudate. Iordănescu anunţase că renunţă după turneul final. La amicalul cu Paraguay, dinaintea Mondialelor, care a fost cu scandal, ai aruncat expresia celebră „trebuie să ne faceţi statui!“.
Aşa mi-a venit mie atunci, se mai aprinde sângele…

Ce v-a aprins aşa tare?
Era Stelică…

Stelea a avut atunci conflictul cu galeria.
N-a avut niciun conflict, era totul fabricat. Părerea mea este că erau interese în spate. Să nu meargă Stelică la Mondiale.

Interesul cui?
Nu ştiu… (mustăceşte) Interese.

La Mondiale, în Franţa, voi aţi fost în silenzio stampa.
Păi, da, cu presa nu te duelezi. Dar, din când în când, spui „Dom’le, dă-mi şi mie dreptul să tac din gură“. Am vrut să ne concentrăm să jucăm. Şi-atunci am făcut şi pariu cu nea Puiu că batem şi Anglia, şi Columbia. La pariul ăsta i-am zis lui nea Puiu: „Tu te tunzi chel şi noi ne facem blonzi!“. Şi aşa ne-am făcut blonzi, chiar dacă unii n-au vrut.

S-a spus că tu şi cu Gică Popescu aţi decis să intraţi în silenzio stampa. Că eraţi supăraţi pe presă.
Nu eram supăraţi pe presă. Totdeauna, într-o echipă mare, nu poţi să iei singur o decizie. Grupul a decis.

Simţeaţi că nu mai sunteţi apreciaţi în România?
Nu. Românul are o problemă, cred: nu ştie să gestioneze succesul. Noi la greu ne strângem, dar la succes e greu cu împărţitul: care-i mai bun, al cui e meritul.

hagi-lucescuGică Hagi şi omul despre care spune că l-a ajutat enorm în viaţă: Mircea Lucescu

„ÎN 2000, LA GALATA, I-AM DAT POSTUL MEU LUI LUCESCU“

În primăvara lui ’98, înaintea turneului final, a fost episodul când Piţurcă a fost succesor al lui Iordănescu la naţională. Mi-aduc aminte că ai venit cu avionul de la Galatasaray şi ai ţinut o conferinţă de presă, l-ai atacat pe Lucescu. A fost o altă propoziţie spusă de tine care a făcut vâlvă: „Blaturile le-au făcut nea Mircea şi ai lui!“.
Era vorba despre Steaua. Eu am venit atunci să apăr performanţele unui club foarte mare în România. M-a deranjat foarte tare că fusese atacată Steaua. Chiar dacă era tata, chiar dacă era omul care m-a crescut, n-ai voie să spui aşa ceva!

Dar ştii că Lucescu, din cauza acestor afirmaţii ale tale, s-a retras din cursa pentru naţională. Şi a rămas Piţurcă.
În episodul acela, eu am spus doar aşa: „Un club atât de mare ca Steaua a obţinut performanţele pe teren pentru că a fost cel mai bun în Europa. A fost cea mai bună, a jucat două finale, o semifinală. Nu poţi să conteşti sub nicio formă, nici măcar în formă de glumă“. Steaua a fost un exemplu. Şi e păcat să arunci cu noroi într-un club care trebuie să fie un exemplu. Eu ştiu că Lucescu era antrenor atunci la echipa naţională. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu ştiu că era antrenor seara şi a doua zi nu mai era.

În schimb, în 2000, când a venit Lucescu la Galatasaray, s-a spus că tu ai contribuit mult la venirea lui.
Eu i-am dat postul meu, practic, că eu eram antrenorul.

S-a întâmplat imediat după ce a plecat Fatih Terim…
Da, eu eram jucător-antrenor. Şi am zis: „Nu!“. Vedeţi? Le-am spus că nu vreau să fiu amândouă, că rămân doar jucător, dar să aducă un antrenor român. Şi am dat două nume. Asta am zis!

Cine erau? Iordănescu şi Lucescu?
(încuviinţează din cap) Cine putea să fie? Două nume! Deci… Asta e istoria. Atât de simplă. Mai era un altul din altă ţară, iar eu le-am spus: „Luaţi un român!“. Au venit în România şi au căutat, au discutat. Dar ştiau că iau un antrenor foarte bun. Erau Lucescu şi Iordănescu. Au discutat, acum nu ştiu ce-au negociat, pe cine au găsit şi pe cine nu. Şi-ţi mai dau un argument. Balint avea contract de antrenor. Când am plecat eu, a plecat şi Balint. Eu am ţinut la români.

„Chiar dacă Lucescu e tata, din când în când pot să zic şi eu ceva“

Relaţia ta cu Lucescu pare şi caldă, şi rece.
Numai caldă. Întotdeana am avut pentru el – şi el pentru mine – un mare respect. Singura chestie dintre noi este că el a jucat la Dinamo şi eu la Steaua. Punct. Sunt două lucruri frumoase care, la un moment dat, ne-au unit – odată la naţională şi apoi la Brescia. Rivalitatea sportivă există din toate punctele de vedere, dar, personal, există un mare respect, mai ales al meu, pentru că el m-a ajutat în viaţă. Chiar dacă e tata, din când în când, pot să zic şi eu ceva. Cred că nu ai dreptate, nu altceva.

A existat o clauză specială în contractul pe care l-aţi semnat cu Galatasary.
Ei mi-au pus o clauză că dacă vom câştiga o cupă europeană o să am un bonus personal.

A fost iniţiativa dumneavoastră?
Ei, păi, a cui să fie? Eu mi-am pus clauza. E o chestiune legată de mentalitate. Eu tot timpul au crezut că pot să câştig. Iar ei au rămas încântaţi. Uite, a venit să joace, nu doar să ia banii. Probabil că de aceea mă respectă şi acum.

„Păunescu a rostit cuvintele «mamă» şi «ţară». M-a sensibilizat“

Momentul Ungaria ’99, prima victorie din istorie a României cu maghiarii. Ai venit la naţională, aşa cum spunea Păunescu, datorită lui?
Numai datorită lui! A pronunţat cuvintele „mamă“ şi „ţară“ şi m-a sensibilizat. Eram chitit să nu mă mai întorc.

Boloni a spus că a venit la Istanbul, să vă convingă pe tine şi pe Gică Popescu, şi n-a reuşit.
Da. Şi Piţurcă a încercat. Şi am zis: „Nu! Gata, m-am retras!“. Să las locul celor tineri. Eu dădusem totul. Ce puteam să mai aduc? Era o chemare pentru un meci. Nu pentru altceva. Pentru un meci, atât. Eu vroiam să-mi continui cariera la Galatasaray, să mă concentrez acolo.

Şi după un meci a mai venit încă unul. Şi încă unul…
După aia au venit peste mine, că nu, să mai joc! Dar eu am vrut doar atât, jocul cu Ungaria, pentru că a invocat-o pe mama. N-am putut să mă opun. Am zis: OK! M-am pregătit bine şi de-aia am mâncat desert o săptămână iaurt cu miere şi am fost bombă.

Ulterior, ai regretat?
Niciodată. Mi-a părut rău că s-a ajuns la lucrurile acelea cu Piţurcă, cu interviul, înaintea Europenelor din 2000. Noi am ieşit seara, după meci, la televizor şi am spus că nu avem nimic, nimic, şi apoi, după ce am plecat, el a început să spună lucruri despre mine. Nu avea ce să-mi spună şi eu nu aveam nimic cu el. Am zis că nu mai vin la echipa naţională.

Ai pus presiune. Ştiai cumva că o să fie ori unul, ori altul.
Eu mereu răspund despre mine. Şi ştiu că am spus că dacă mai este el antrenor, eu nu mai vin la echipa naţională. Altceva, nimic. Şi, la fel, i-am spus lui Mircea Sandu: „Nu fi condiţionat de mine! Fă ce-ţi dictează inima sau gândul, dar eu nu mai pot să joc aşa“. Şi cu Polonia, într-un amical, se întâmplaseră nişte lucruri în vestiar şi n-am mai vrut să intru la pauză. Normal că puneam o presiune. Era o decizie. Piţi a spus lucrurile astea de mine, după ce eu i-am dat totul.

„ÎN 2001 AVEAM EXPERIENŢĂ PENTRU A ANTRENA ROMÂNIA“

Apoi, în 2001, România, de data asta cu tine antrenor, pierdea barajul cu Slovenia.
Asta a fost… Mi-a părut rău.

Acum crezi că ai făcut bine venind ca antrenor direct la naţională, după cariera de jucător?
Nici n-am vrut. M-au luat pe sus.

Cine?
Toată lumea zicea să fiu antrenor. Toţi!

Cine putea? Mircea Sandu? Conducătorii de cluburi?
Nu ştiu. Mai ţineţi minte declaraţia mea? Eu eram în vacanţă. Am spus că vreau o pauză de un an, am lăsat un contract mare la Galatasaray să stau, să nu fac nimic un an. Şi, după aceea, toată lumea îmi spunea să vin şi am riscat. Mi-am asumat un risc.

După toţi anii ăştia în care tu ai profesat, cum îl priveşti pe Hagi din 2001? Erai pregătit să fie antrenor?
Cum să nu? Păi, aveam atâta experienţă ca jucător, competiţii interne, mondiale. Şi când trăieşti atâtea rezultate, era doar nevoia de a face o pauză de an, cum îmi propusesem. Dar, după aceea, puteam să încep ca antrenor.

Şi atunci, cum îţi explici acest eşec?
Aşa e viaţa. Aşa a vrut Dumnezeu. Eu am făcut-o din suflet. Nu acuz pe nimeni. Îmi asum toate deciziile.

Inclusiv încercarea de la anul, de a veni cu Gică Popescu la federaţie.
Mi-o asum, cum să nu! Eu îl sprijin pe Gică, pentru că am clubul meu. Eu îl ajut dacă va fi nevoie. Dar nu s-a discutat nimic, despre nicio funcţie a mea acolo. Eu sunt bun la partea tehnică, aşa cred.

Dacă ar fi să o iei de la zero, te-ai mai apuca acum de proiectul acesta cu Academia?
Merg în continuare. Nu e niciun dacă. Am câştigat, am ajuns să avem un rezultat unic în istoria fotbalului românesc la copii şi juniori. Aşa l-am numit: un rezultat unic cu un proiect unic.

„Când Farul a fost la greu, eu am fost acolo!“

Mutarea echipei de la Constanţa la Bucureşti are legătură cu situaţia tensionată pe care o ai cu suporterii Farului?
Astea sunt lucruri specifice românilor. Farul a luat 800.000 de dolari de pe urma mea după revoluţie. Când Farul era în faliment, eu am ajutat echipa cu echipament şi cu bani pentru a reveni în Divizia A. Când Farul a fost la greu, eu am fost acolo. Farul este o societate comercială, iar eu nu pot să intru acolo, nu pot să deranjez. Eu am făcut o Academie acolo unde m-am născut, la Constanţa, punct. Când am văzut că e greu, am plecat cu echipa, dar am plecat să fie linişte.

Cum îţi vezi viitorul peste cinci sau zece ani?
Mă văd lângă clubul meu, la Academie.

Deci nu la FRF.
Îl sprijin pe Gică Popescu 100% pentru conducerea federaţiei, poate să facă lucruri mari, iar dacă se va considera că pot să ajut tehnic pentru un proiect la nivel naţional, OK, dacă nu, nu. Eu am proiectul meu şi acesta este cel mai important. Până acum, mi-a ieşit.

Nu te mai tentează antrenoratul? Să te întorci la Steaua?
Acum sunt proprietar de club, nu se mai poate. Nu mai există!

Eşti tentat să pui mâna pe telefon şi să ceri o schimbare la Viitorul, cum făcea Gigi la Steaua?
Eu sunt manager tehnic, deşi nu stau pe bancă. Totul este scris şi desenat de mine. E conceptul meu, e stilul meu, e filosofia mea, cunosc automat orice copil din Academie, iar antrenorii trebuie să-mi dea informaţii despre cine joacă şi de ce joacă. De asta am ieşit campioni.

„Dau în scris că voi reuşi! Vorbim peste cinci ani!“

În ce punct a ajuns proiectul tău?
Suntem cei mai buni din ţară. Acum trebuie să-i batem pe cei din străinătate.

În cât timp vei reuşi asta?
În următorii cinci ani.

Nu ţi-e frică de speculaţii dacă iese Gică Popescu preşedintele FRF? Că vei fi avantajat?
Nu, pentru că faţă de cei care vorbesc, eu am jucat forbal, sunt implicat şi nu-mi place să depind de alţii. Cred că un om poate reuşi numai prin muncă. Aceasta este filosofia mea personală. Cine mă cunoaşte, mă ştie. Majoritatea mă cunosc, ştiu cine sunt. Voi reuşi, bine. Nu o să reuşesc, voi vedea!

Vei putea schimba sistemul din fotbalul nostru bazat pe pile şi sarsanale?
Eu sunt convins, dau şi în scris că voi avea succes! Am plecat de la copii şi juniori ca să ajung iar sus. Vorbim peste cinci ani! Dar nu aşa, pe vorbe. Cu obiective în fiecare an. Trebuie să ştii să selectezi.

Ştii cum merg lucrurile. E luat la lotul de juniori băiatul generalului cutare, e adus X…
Şi eu ştiu multe. Sunt de patru ani în România. Înainte, nu ştiam nimic. Ştii care a fost minusul meu cel mai mare? Că Hagi nu ştia să meargă pe stradă.

Cum adică?
Păi, eu nu ştiu să merg în afara terenului. Eu, pe teren! Acum încep să cunosc fotbalul, îmi dau şi eu seama. Încerc să aplic ce-am văzut afară, să muncesc.

UNA DIN DOUĂ
Rege sau Împărat?
Om.

Nou Camp sau Santiago Bernabeu?
(oftează) Galatasary.

Maradona sau Messi?
Imposibil de ales.

Golul din meciul cu Columbia sau golul din Supercupa Europei, cu Dinamo Kiev?
Cel din Supercupă, pentru că am câştigat-o.

Lucescu sau Iordănescu?
Amândoi.

Roşu sau albastru?
Albastru.

Munte sau mare?
Munte.

Barcelona sau Istanbul, ca oraş?
Istanbul.

Banii sau gloria?
Gloria.

Răducioiu sau Adrian Ilie?
Amândoi.

Mâncare italiană sau mâncare turcească?
Italiană.

Roberto Baggio sau Gică Hagi?
Îi las pe alţii să vorbească despre mine, nu pot da un verdict.

Pelé sau Dobrin?
Pelé, toată lumea l-a recunoscut ca Rege.

Republică sau monarhie?
Politică nu ştiu.

Antrenor sau jucător?
Jucător. Depinzi de tine.

Gică sau domnul Hagi?
Gică.

Fotbal feminin sau gimnastică masculină?
Fotbal feminin.

Valentin sau Nicuşor Ceauşescu?
Valentin Ceauşescu…

Omul e un animal politic sau o fiinţă sportivă?
Ar fi bine să fie o fiinţă sportivă.

Mamaia sau Vama Veche?
Mamaia! Calitate!

Farul sau Sportul?
Farul. Ba nu, pune-le pe amândouă.

Acest interviu este varianta completă a materialului apărut în „Weekend Adevărul” din 9-11 august, la care a contribuit, alături de mine, şi colegul Laurenţiu Ungureanu