Etichete

, , , , , , ,

93_10biserica-domneasca-nicolaNicolae Alexandru (dreapta), domnitorul Ţării Româneşti, a trecut la ortodoxism, în 1359, dintr-un calcul politic, pentru a limita influenţa regelui Ungariei asupra sa. Decizia avea să influenţeze însă profund destinul poporului român. Foto: http://www.crestinortodox.ro

Sofisticata civilizaţie bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii europene – cea greacă şi cea romană – a cucerit fără nicio problemă mintea şi sufletul populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Problema este că, odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de viaţă ale celei mai evoluate societăţi existente la acea dată, aceste popoare (între care şi locuitorii de la nordul Dunării) şi-au însuşit şi moravurile care au dus la căderea Imperiului Bizantin.

Fluxul grecesc către ţările române

Pe meleagurile româneşti, corupţia şi discordia ar fi ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă, cu elementele de civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci refugiaţi după căderea Constantinopolelui. Aici, momentul de cotitură pare să fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Ţării Româneşti, de a renunţa la catolicism în favoarea ortodoxiei. Dictată de interese politice (obstrucţiile regelui ungar, care era şi suzeranul domnitorului român, în legăturile acestuia din urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să influenţeze decisiv şi pentru vecie traiectoria ţărilor române. A fost momentul în care românii s-au legat de bizantini şi de grecii care conduceau acest stat, renunţând la tutela spirituală a Occidentului.

Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de turci.

Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori şi finanţatori ai mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul fostului Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut până la ridicarea Rusiei ca mare putere). În sfârşit, de la începutul anilor 1700, odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole către meleagurile româneşti a devenit aproape sufocant.
Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul grec şi cel autohton. Boierii erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.

„Hospodarii greci sunt oameni intriganţi“

Dumitru Drăghicescu îl cita, în „Din psihologia poporului român“, pe Adam Neale, călător englez la începutul secolului al XIX-lea: „Hospodarii greci sunt oameni intriganţi, de rea-credinţă şi necinstiţi. După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, după ce câştigă pe aceştia prin mulţimea darurilor şi a linguşirilor, învingând pe toţi rivalii lor prin mijlocirea calomniei şi vorbelor de rău, ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor“.
La aceeaşi concluzie au dus şi cercetările istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.

„Strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele“

Există documente care arată că domnitorii pământeni de dinaintea perioadei fanariote au sesizat influenţa nefastă. Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomşa (domn al Ţării Româneşti între 1629 şi 1632) şi copiat de Radu Leon (domnitor al Ţării Româneşti între 1664 şi 1669) erau acuzaţi emigranţii veniţi din Constantinopole: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s-a şi s-a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep de la grecii streini, care amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe camete asuprite, şi dacă vin aici în ţară, nu socotesc să umble după obiceiurile ţării, ci strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele şi asupritoare şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta grecime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către oamenii ţării, nesocotind pe nici un om de ţară, înstreinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu napăsti, şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării“.
În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre altele, expulzarea boierilor şi a negustorilor greci din ţară, cu excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi aşezaţi în ţară.

„Oameni străini nouă cu năravurile cele rele“
Matei_BasarabMatei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea, a încercat să stopeze tendinţa ca grecii să preia mănăstirile. Eforturile au eşuat.
Matei Basarab îi acuza pe aceiaşi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care limita posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti cu destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos: „Mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică grecii, cari spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.

La 1711, în ţările române începea oficial epoca fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în care Moldova şi Ţara Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.
Corupţia şi hoţia au căpătat proporţii înspăimântătoare, iar principatele române au devenit, în scurt timp, cele mai vitregite regiuni din Europa creştină. Toate veniturile acestor ţări erau trimise la Constantino¬pole, fie sub formă de plocoane şi tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci şi ale rudelor lor. Spolierea, remarcată de toţi călătorii străini, a fost totală timp de un secol.

La 1863, când Alexandru Ioan Cuza a decis secularizarea averilor bisericeşti, nu mai puţin de o treime din suprafaţa arabilă din Moldova şi Ţara Românească aparţinea bisericii, iar suprafeţe care însumau o şeptime din teritoriul principatelor erau închinate grecilor, prin intermediul mănăstirilor, iar veniturile erau scoase din ţară. Din acest motiv, călugării greci au complotat, încercând să-l asasineze pe
Cuza.

După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor.
Adam Neale, călător englez, la începutul secolului al XIX-lea

Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit.
Louis Langeron, conte francez, la 1812

PUTREZICIUNEA UNUI IMPERIU

Dumitru Drăghicescu a descris plastic, în „Din psihologia poporului român“, influenţa grecilor asupra acestei părţi a Europei: „Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o cuceriră, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală a acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei, noua formaţiune politică a otomanilor“.
S-ar părea că Mahomed al II-lea cucerise oraşul nepotrivit: „Respirând şi asimilând această atmosferă, turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei şi a corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie şi prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de intrigă“.

„Sistemul de corupere, desăvârşit de bizantini“

Cunoscutul sociolog şi filozof român identifica în Biserica Ortodoxă principala pârghie prin care s-a răspândit corupţia: „Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealtă de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută, deveni mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă din partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci gustul de a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“.
„Sistemul de corupere a marilor funcţionari, al femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat şi dus la desăvârşire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală a suferit şi suferă cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (n.r. – la începutul secolului trecut, împărăţia turcească încă mai exista). Decăderea lui se trage de acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a vechiului Bizanţ“, scria Drăghicescu.

De aici, Drăghicescu intuia o spirală a flagelului care a învăluit rapid România: „Neapărat că sistemul corupţiei dezvoltat la Constantinopole nu putea să nu aibă urmările lui fireşti şi asupra legăturilor ce se stabiliseră de curând între Poartă şi ţările române. Situaţia, în acestea din urmă, devenise aşa încât intrigile şi luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Peţitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpăra protecţia şi favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucăturile turcilor primeau foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie. Pungile cu bani şi darurile erau bine văzute, bine primite şi îşi aveau efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi nici un frâu“.
Dincolo de orice urmă de tăgadă este că principalele elemente care au subminat, în ultimele patru secole de viaţă, Imperiul Bizantin au fost corupţia, dezbinarea şi trădarea. Acestea ajunseseră atât de adânc înrădăcinate în nobilimea bizantină încât n-au încetat nici măcar în faţa primejdiei supreme, când Mahomed al II-lea începuse asediul Constantinopolului, şi n-aveau să se oprească nici mai târziu, după cucerirea cetăţii. Familiile bizantine au continuat cu furie lupta pentru scaunul Patriarhiei ecumenice şi pentru favorurile noilor stăpâni.

Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul.
Louis Langeron, conte francez, la 1812

„Cârmuirea, adevărata nenorocire a acestui ţinut frumos“

Măcar în ceea ce priveşte mărturiile străinilor, aceştia nu par să aibă dubii în ceea ce priveşte sursa mentalităţilor păguboase înrădăcinate în părţile noastre. La 11 iunie 1798, „cetăţeanul Parrant“, trimis al Republicii Franceze ca viceconsul în Moldova, îi remitea ministrului de Externe Talleyrand un raport amănunţit despre starea de lucruri din această provincie. Francezul era fermecat de frumuseţea locurilor şi de bogăţia naturii, dar dezgustat de cei care conduceau. O formulă avant la lettre a atât de cunoscutei ziceri moderne „Ţară frumoasă, păcat că-i locuită!“.
„Trebuie să spunem că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă (…). Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi“, scria Parrant, citat de Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.

Nicio noutate: la începutul mileniului trei, ocârmuirea rămâne adevărata nenorocire a României, iar directa consecinţă a acestor conducători ticăloşi este depopularea ţării: peste 3,5 milioane de locuitori, adică aproape 17% din populaţie, au părăsit România în ultimul deceniu.

Spiritul public distrus al românilor

„Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite“, descria francezul.
„Din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit“, le povestea Parrant, uluit, concetăţenilor săi francezi.

Un alt străin, William Wilkinson, consul general al Angliei în Principate, descria înrâurirea acestei exploatări asupra obiceiurilor pe care le-au deprins locuitorii de aici: „Nici unul din evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi au distrus spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor“.
Wilkinson manifesta un spirit analitic aproape impersonal: „Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă. Astfel, pe nesimţite, s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică. Prefăcătoria şi minciuna au devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfârşit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit, treptat, cu tot ce-l poate înjosi şi umili pe om“.

Şeful poliţiei e cel care-i ocroteşte pe hoţi şi ascunde prada.
Louis Langeron, conte francez, la 1812

Va urma