Etichete

, , , , , , , ,

Pe cine reprezintă conducătorii de acum ai ţării noastre? Ce / cine îi recomandă? De ce ei şi nu alţii? De ce România s-a înscris pe o traiectorie diferit faţă de alte ţări foste comuniste? Răspunsurile le găsim în trecutul recent
Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii, spunea Nicolae Iorga. În cazul poporului român, mai grav este că familia i-a fost ucisă în puşcării, iar ucigaşii îi sunt acum prezentaţi drept părinţi. Câteva evenimente care au avut loc în trecutul apropiat pot ajuta la înţelegerea situaţiei de acum a României: cine a iniţiat revoluţia din decembrie 1989, ce forţe au colaborat la înlăturarea lui Ceauşescu, cine a preluat puterea după 1990 şi, pe cale de consecinţă, de unde se trag cei care alcătuiesc clasa politico-economică din vârful statului.
Ştiind aceste lucruri, putem înţelege, în sfârşit, de ce arată aşa cum arată acum România şi la ce putem să ne aşteptăm în viitor.
Cele de mai jos nu sunt secrete de stat şi nici n-au statut de dezvăluiri. Au făcut vâlvă la vremea respectivă, pot fi găsite oricând în arhivele ziarelor şi între coperţile lucrărilor de specialitate. Când sunt însă puse laolaltă, concluziile se pot trage mai uşor.

Sovieticii au întocmit planul „Dnestr“, pentru eventuala înlăturare a lui Nicolae Ceauşescu, încă din 1969, după ce acesta a protestat împotriva invaziei în Cehoslovacia. L-au dus la îndeplinire 20 de ani mai târziu. Iată măsurile preconizate de serviciile secrete ale URSS în ceea ce privea România, conform celor spuse în „Orizonturi roşii“ de Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al Securităţii dezertat în 1978:
a) preluarea Armatei şi a Securităţii de către ofiţeri români recrutaţi de serviciile secrete sovietice;
b) crearea unui Front al Salvării Naţionale – aceeaşi titulatură le fusese dată de sovietici şi formaţiunilor din planul conform căruia în Grecia şi Spania urmau să fie instalate guverne pro-URSS;
c) lansarea zvonului unui genocid comis în România de terorişti străini veniţi în sprijinul lui Ceauşescu;
d) ţinerea la curent a guvernului URSS cu evoluţia loviturii de stat;
e) solicitarea intervenţiei militare a URSS.
Toate cele cinci puncte (inclusiv ultimul!) au fost îndeplinite în decembrie 1989 de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi care au preluat puterea în România. Cel de-al cincilea punct nu s-a materializat la intervenţia fermă a generalului Ştefan Guşă, şeful Statului Major al Armatei în decembrie 1989, care s-a opus vehement intervenţiei armate sovietice.

Noua conducere ţinea cu „Ursul“

Ce s-a întâmplat imediat după 23 decembrie 1989:
> Şef al statului, mai întâi preşedinte al FSN, apoi preşedinte al ţării, a fost pus Ion Iliescu, activist bolşevic instruit la Moscova în anii 1950 şi tras pe linie moartă de Nicolae Ceauşescu în anii ’70, după ce dictatorul fusese sesizat de unitatea anti-KGB din cadrul Securităţii că Iliescu a fost reactivat de ruşi.
> Ministru al Apărării a fost instalat generalul Nicolae Militaru, agent GRU (serviciul de spionaj al armatei sovietice) dovedit ca atare în operaţiunea „Corbii“ de către contraspionajul românesc la sfârşitul anilor ’70.
> Şeful SRI, urmaş al Securităţii, a fost numit Virgil Măgureanu, cel care a girat numeroase operaţiuni – unele, în comun cu KGB – atât împotriva propriului popor, cât şi anti-americane şi occidentale. Abia în 1997, după venirea la putere a lui Emil Constantinescu, Măgureanu a fost schimbat din funcţie la presiunea guvernului american.
> Premier a fost numit imediat Petre Roman, fiul lui Walter Roman (activist bolşevic venit în România în 1944, pe tancurile diviziei Horia, Cloşca şi Crişan). Walter, tatăl prim-ministrului desemnat de Iliescu în decembrie 1989, a fost ofiţer sovietic şi a luptat în Brigăzile Internaţionale de partea comuniştilor în războiul civil din Spania, în 1933-1936, sub numele de Ernst Neulander. Între 1943-1944, a făcut cursurile speciale ale Cominternului pentru viitorii conducători ai partidelor comuniste străine şi a colaborat la emisiunile pentru România de la Radio Moscova, împreună cu Ana Pauker (pe numele real Hanna Rabinson), Iosif Chişinevschi (pe numele real Jakob Roitman), Leonte Răutu (pe numele real Lev Oigenstein) şi alţii. Tatăl lui Petre Roman a fost decorat pe 27 iunie 1945 de prezidiul Sovietului Suprem cu ordinul „Steaua Roşie“. Walter Roman a făcut parte din primul CC al PCR după 1945, iar după 1946 a fost numit mai întâi şef al Marelui Stat-Major al Armatei Române care trebuia comunizată, apoi ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor. În 1956, acelaşi Walter Roman a ajutat KGB să-l răpească pe liderul maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslavă din Budapesta, după ce intervenţia militară a URSS a înăbuşit revoluţia maghiară. Acţiunile lui Petre Roman, în calitate de şef al primului guvern postceauşist, se cunosc. El l-a numit (şi Iliescu a aprobat) ca prim şef al SIE (Serviciul de Informaţii Externe) pe generalul Mihai Caraman, singurul ofiţer de informaţii român decorat de KGB pentru „activitate excepţională contra NATO“.

Cu aceasta, controlul sovieticilor asupra statului român, în primăvara lui 1990, devenea, practic, total. Şeful statului, premierul, şefii serviciilor secrete, şefii celor două camere ale noului parlament (Dan Marţian şi Alexandru Bârlădeanu) – toţi erau fie agenţi KGB sau GRU, fie fideli Uniunii Sovietice. Adică, mai pe scurt, unei puteri străine. Statul român era condus din afară. Sub această veritabilă ocupaţie, în locul necesarei lustraţii s-a trecut în 1990 la reciclarea activiştilor comunişti şi a ofiţerilor de Securitate în două direcţii: politicieni şi afacerişti. În „noua eră“, ţara a intrat astfel sub controlul vechilor structuri rebotezate.

Motivele reale pentru care România a pierdut startul modernizării în 1990

„Noi nu scriem istoria. Noi o creem“. Acesta era motto-ul GPU (poliţia politică a URSS în perioada interbelică) pe care românii l-au văzut pus în aplicare, pas cu pas, după revoluţia din decembrie 1989. „Povestea Pacepa“, scoasă de la naftalină în ultimele săptămâni odată cu anunţul istoricului american Larry Watts, cum că va publica o carte în care va demonstra că fostul şef al serviciului de spionaj ar fi fost agent KGB, a pus lupa pe ceea ce se întâmplă în 2013 în România. E bine că s-a deschis discuţia. Aşadar:
Noile autorităţi ale statului român de după 1989 s-au orientat, încă din prima clipă, către URSS şi au păstrat ideea de bază a comunismului: antagonism cu SUA, UE şi NATO. Pe plan intern, populaţiei i s-a întreţinut, printr-o campanie agresivă dusă în media (ziare, radio şi televiziune), resentimentul faţă de Occident. O ostilitate latentă, la care comunismul a lucrat 45 de ani şi care e scoasă periodic din amorţire. Artizanul campaniei din 1990 a fost, la fel ca şi în de după 1945, acelaşi personaj: Silviu Brucan (pe numele real Saul Bruckner), agent sovietic. Sloganuri precum „moarte intelectualilor“, „noi muncim, nu gândim“, „nu ne vindem ţara“ au făcut carieră, ducând la o segmentare a societăţii româneşti care e întreţinută şi în zilele noastre.
Ni se spune acum, în 2013, că SUA şi statele vest-europene, dezinformate de Pacepa şi de alţi trădători, au privit cu reticenţă România mulţi ani după 1990, dar şi astă-vară. Să ne amintim ce-a fost atunci, în primii ani de după revoluţie: muncitorii şi minerii au fost scoşi de oamenii lui Iliescu în stradă pentru a-i linşa pe profesori şi pe studenţi. În general, membrii opoziţiei au fost supuşi unei terori greu de descris. Securiştii au condus grupurile de muncitori şi de mineri la sediile partidelor de opoziţie şi ale ziarelor critice la adresa puterii, imobilele fiind devastate şi oamenii – bătuţi.
În 1990-1991, sute de mii de români au fugit din ţară, alungaţi cu bâtele de noua putere. Ziarele FSN-ului erau populate cu articole şi caricaturi care semănau cu cele din perioada 1945-1956, duşmanul fiind acelaşi: partidele istorice, moşierii veniţi să le ia ţăranilor pământul, diaspora care n-a mâncat salam cu soia… Populaţia, în general, şi membrii opoziţiei, în special, au continuat să fie ascultaţi ilegal de poliţia secretă rebotezată şi nu desfiinţată. Ion Iliescu a mărturisit încă din primele clipe că familia Ceauşescu „a întinat nobilele idealuri ale socialismului“. Ulterior, a recidivat, menţionând că „proprietatea privată e un moft“. Această expresie a rămas un simbol al comportamentului aparatului de stat în România până azi.

Inamicii noştri: America şi Uniunea Europeană

Pe plan extern, acţiunile regimului Iliescu au făcut din România singura ţară a fostului bloc comunist care a continuat politica pro-rusă şi anti-NATO. Ion Iliescu a semnat, pe 5 aprilie 1990, un tratat cu URSS care poate fi calificat, oricând, drept înaltă trădare. El şi-a pus semnătura pe un act prin care România şi URSS recunoşteau „graniţele prezente“ ale celor două ţări – gest prin care România recunoştea definitiv dreptul sovieticilor asupra Basarabiei şi Bucovinei! –, iar statul nostru îşi lua angajamentul să nu adere la nicio alianţă militară „ostilă Uniunii Sovietice“, entitatea direct vizată fiind, evident, NATO. Este de remarcat faptul că toate celelalte ţări ale fostului bloc comunist au refuzat propunerile sovieticilor de a semna tratate similare. Drumul României se despărţea încă de atunci de cel al restului ţărilor ex-comuniste…
Câteva fapte comise de „noile“ servicii secrete ale lui Ion Iliescu după 1990 explică mult mai bine şi mai logic ostilitatea manifestată de americani până în 1996, când la putere a venit, pentru prima dată în România, tabăra necomunistă. În februarie 1990, James Baker, secretarul de stat american, a anunţat guvernul Petre Roman că SUA vor reacorda României Clauza Naţiunii celei mai Favorizate (la care a renunţat Ceauşescu în 1988) atunci când se va face dovada destructurării Securităţii ca poliţie politică, a desfiinţării centrelor de ascultare a telefoanelor populaţiei şi se va renunţa la cenzura corespondenţei poştale. Guvernul Petre Roman n-a făcut publică această cerinţă, populaţia aflând de ea, ca şi pe vremea lui Ceauşescu, de la „radio-şanţ“: Vocea Americii.
Sub conducerea lui Virgil Măgureanu, fosta Securitate, rebotezată SRI, a păstrat cea mai mare parte a vechilor membri şi a continuat colaborarea cu KGB împotriva occidentalilor. În 1990, SRI a cooperat cu Fiodr Bodnari, ofiţer KGB acoperit sub funcţia de secretar al ambasadei URSS la Bucureşti, în încercarea de a-l racola pe Mark Sullivan, viceconsulul SUA în România. A izbucnit un scandal monstruos, revărsat şi în presa vremii, după ce Sullivan a refuzat şantajul şi a demascat public totul, iar credibilitatea României şi a noului regim s-au făcut praf în străinătate.
Generalul Mihai Caraman, primul şef al SIE după 1990, este spionul român care a dat, în anii ‘60, cea mai grea lovitură Alianţei Nord-Atlantice. El l-a racolat pentru KGB pe Francois Roussilhe, francez care era şef în departamentul pentru păstrarea documentelor secrete de la cartierul general al NATO din Paris. Ofiţerul francez le-a furnizat ruşilor, prin intermediul lui Caraman, fotocopii ale planurilor NATO până în 1969, când a fost descoperit în urma „defectării“ colonelului Ion Iacobescu, securist fugit şi el în Occident. Lovitura dată aliaţilor occidentali de operaţiunile lui Caraman a fost nimicitoare. NATO a fost obligat să-şi schimbe toate planurile operaţionale.
Aşadar, Ion Iliescu şi Petre Roman, noii lideri ai României, l-au numit şef al spionilor români, imediat după revoluţie, tocmai pe Mihai Caraman, agentul specializat în operaţiuni anti-NATO. Alegerea i-a indignat pe occidentali, care au văzut în acest gest o sfidare: Iliescu şi Roman mergeau pe mâna vechilor securişti şi a ruşilor, împotriva SUA şi UE.

Crime în stil KGB-ist, dezinformări, manipulări

SIE a continuat la începutul anilor ‘90 acţiunile tipice Securităţii şi KGB-ului. Dumitru Mazilu, dizidentul care a demisionat din conducerea FSN, demascându-i public pe Iliescu şi „noua“ Securitate, a fost atacat şi bătut în propria casă din Geneva de indivizi mascaţi care i-au luat manuscrisul cărţii „Revoluţia furată“. Mineriadele din ianuarie, februarie şi iunie 1990, precum şi gravele incidente interetnice de la Târgu-Mureş, din martie 1990, poartă amprenta serviciilor secrete. Este de notorietate cazul celebrului profesor român Ioan Petru Culianu, asasinat de Securitate în 1991 în toaleta Universităţii din Chicago (acolo unde îşi ţinea cursurile) pentru că începuse o campanie de demascare a noului regim de la Bucureşti. Cazul a fost anchetat de FBI, care a concluzionat că maniera în care fusese executat Culianu (împuşcat în ceafă) trăda modul de operare al Securităţii şi al KGB-ului. Americanii n-au uitat această crimă odioasă, iar în iulie 1997, lui Gavril Dejeu, noul ministru de interne de la Bucureşti, i s-a transmis că „asasinul lui Culianu este în România“, iar FBI aşteaptă măsuri în acest sens din partea guvernului român…
Generalul Ioan Talpeş, cel care l-a înlocuit pe Caraman în mai 1992 la şefia SIE şi care se numără printre cei care susţin public că Pacepa a fost spion KGB, punându-i în cârcă relaţiile proaste ale ţării noastre cu SUA în anii ‘90, are şi el un trecut ceţos. Până în 1989, Talpeş a jucat un rol important în implementarea ideologiei naţional-comuniste, lucru pentru care era foarte apreciat de puternicii vremii. A condus Editura Militară între 1985-1990, „integrându-se în specificul şi dinamica muncii editoriale, acţionând pentru încorporarea în cărţile de istorie cu tematică militară a ideilor, tezelor şi conceptelor din documentele de partid şi opera secretarului general al partidului nostru (n.r. – Nicolae Ceauşescu)“. Pe scurt, Talpeş lucra la falsificarea istoriei, aşa cum le era ea prezentată noilor generaţii de români. Gradul cu care l-a prins decembrie 1989, acela de locotenent-colonel, arată că istoricul Ion Talpeş nu era în niciun caz un istoric şi atât.
Pacepa susţine, în ediţia revizuită a cărţii „Orizonturi roşii“, că Talpeş, în prima sa vizită la Washington, a încercat să-i cumpere colaborarea, propunându-i o importantă sumă de bani şi reabilitarea în România, unde încă mai era în vigoare condamnarea sa la moarte dictată în 1978, pe vremea lui Ceauşescu!
În acest context, este infantil să ne imaginăm că organizaţii atât de bine structurate precum serviciile de informaţii şi guvernele occidentale s-ar lăsa dezinformate de „fitilele“ strecurate de un general de Securitate fugit în SUA în 1978 şi că din cauza bârfelor lui Pacepa s-ar fi obstrucţionat aderarea României la NATO şi UE. Explicaţiile date de cei care-l acuză acum pe Pacepa de eşecurile regimului Iliescu sunt la fel de veridice precum acuzaţiile aduse astă-vară de urmaşii politici ai lui Iliescu privind „dezinformarea Occidentului“ în privinţa situaţiei din România. În realitate, guvernele occidentale dispun de o imagine mai fidelă a situaţiei din România chiar comparativ cu cea pe care o au românii mereu targetaţi de campaniile de manipulare purtate de politicieni şi de mass-media. La începutul anilor ‘90, ca şi acum, problema nu era în străinătate, ci chiar în România şi în acţiunile guvernanţilor de la Bucureşti.

Bombele cu ceas

Acestea sunt motivele reale pentru care România a început drumul spre democraţie mai târziu şi a aderat la NATO şi UE mai târziu decât celelalte ţări din centrul Europei. Şi tot această transformare a Securităţii în însăşi pătura conducătoare a statului român a compromis ideea de reformă şi de capitalism în ţara noastră. Decalajul de şapte ani, 1990-1996, cu care am pornit pe calea reformelor, n-a putut fi eliminat, în ciuda eforturilor depuse de guvernarea Convenţiei Democratice, primul guvern pro-occidental pe care l-a avut România începând din 1944. Polonia, Cehia şi Ungaria au intrat în NATO în 1999 – noi, în 2004. Polonia, Cehia şi Ungaria au aderat la UE în 2004 – România, în 2007. Polonia, Cehia şi Ungaria au intrat în spaţiul Schengen în 2007 – România încă mai aşteaptă. Şi aceste ţări se confruntă cu probleme (corupţie, încălcarea statului de drept, scandaluri politice), dar decalajul este mare şi sunt semne tot mai clare că inclusiv aderarea la zona euro va veni, pentru ţara noastră, mai târziu decât pentru restul ţărilor ex-comuniste din centrul Europei.
Reformele au început, în ţările menţionate mai sus, imediat după 1990, guvernele statelor respective elaborând o strategie de privatizare controlată şi atent monitorizată. În România, primele reforme reale şi privatizări s-au iniţiat în 1997, când ţara se prăbuşise deja economic. Schimbarea şefilor SRI şi SIE cu oameni care nu făceau parte din vechea Securitate, pornirea negocierilor pentru aderarea la UE şi NATO – toate au fost realizate pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu şi a guvernării CDR din perioada 1996-2000. De altfel, reformele iniţiate în acest interval au făcut ca 2000 să fie primul an, după foarte mult timp, în care economia României a înregistrat o creştere economică reală.
Osatura noii oligarhii, constituită pe cadrele fostei nomenclaturi şi ale fostei Securităţi, n-a fost însă destrămată. Celebra afirmaţie a lui Constantinescu în 1999, „m-a învins Securitatea!“, exprimă în rezumat, de fapt, înfrângerea României. Revenirea vechilor fesenişti la putere, în perioada 2000-2004, a dat o nouă lovitură societăţii româneşti. În mandatul lui Adrian Năstase s-au făcut cele mai mari jafuri ale industriei, dimensiunile hoţiei fiind imposibil de evaluat şi plătite de întregul popor român pe o perioadă nedefinită de timp.
Preşedintele instruit la Moscova, Ion Iliescu, şi premierul educat în fostul aparat nomenclaturist, Adrian Năstase, au girat cele mai păguboase afaceri din istoria recentă a statului român. S-a vândut în condiţii dezavantajoase şi pe sumă derizorie Petrom, cu tot cu resursele de petrol şi gaze ale ţării. S-a semnat contractul cu Bechtel, prin care statul român a plătit un miliard de euro pentru 52 de kilometri de autostradă, s-au cumpărat la preţ exorbitant două fregate pe care englezii vroiau să le caseze. Adrian Năstase şi guvernul său le-au vândut oligarhilor ruşi aproape toată industria metalurgică – şi cea feroasă, şi cea neferoasă. Printre bombele cu ceas lăsate moştenire de Năstase şi care încep acum să explodeze se numără şi Mechel…

Exemple de afacerişti şi politicieni reciclaţi din vechea nomenclatură
George Constantin Păunescu
(director al secţiilor de valută şi de import-export în Ministerul Economiei pe vremea lui Ceauşescu)
Dan Voiculescu
(fost securist, omul de legătură între firma cipriotă Crescent Commercial & Maritime Ltd. Cyprus şi Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea“ a Securităţii, înainte de 1989)
Ioan Niculae
(fost securist, ofiţer în DIE)
Gigi Neţoiu
(fost securist)
Nicolae Badea
(fost ginere al demnitarului comunist Ion Dincă)
Puiu Popoviciu
(fost ginere al demnitarului comunist Ion Dincă)
George Copos
(membru al CC al UTC)
Adrian Năstase
(membru al CC al UTC, ginerele ministrului comunist Angelo Miculescu)
Oana Niculescu Mizil
(nepoata demnitarului comunist Paul Niculescu Mizil)
Roberta Anastase
(fiica lui Corneliu Anastase, liderul comunist despre care se spune că în decembrie 1989 a sudat porţile Uzinei 1 Mai Ploieşti, pentru a împiedica ieşirea muncitorilor în stradă)
Sorin Oprescu
(fiul generalului de securitate Mircea Oprescu)
Petre Roman
(fiul lui Walter Roman)
Bogdan Olteanu
(nepotul Ghizelei Gitta, membră a CC al PCR)
Ionuţ şi Robert Negoiţă
(nepoţii generalului de securitate Constantin Anghelache, omul care înainte de 1989 gestiona fondurile obţinute de spionajul românesc)