Etichete

, , , , , , ,

Linşajul mediatic la care e supus antrenorul Victor Piţurcă a reuşit ceea ce nu-mi imaginasem vreodată posibil: să-mi stârnească simpatie pentru acest om. A devenit cool, de efect, la modă, în aceste zile, să-ţi exersezi şpiţul pe turul pantalonilor lui Piţurcă. Iar lista celor care stau la rând să-i tragă ca la „Bâza“ e incredibil de lungă, de la impresari şi oficiali ai LPF până la patroni de cluburi, jucători, ziarişti şi suporteri. E deranjant că se apelează, în general, la un repertoriu mizerabil, ceva oscilând între înjurătură, minciună şi agresivitate. Şi mai supărător este că în prima linie a scuipătorilor sunt tocmai foştii săi amici şi parteneri de afaceri pe spinarea fotbalului românesc.

Ţinta perfectă

Cu actualul selecţioner al echipei de fotbal a României sunt în „relaţii de duşmănie“, ca să-l citez pe Tudor Muşatescu, încă de prin 1998. Piţurcă nu mi-a iertat niciodată că am dovedit, cu două luni înainte să fie numit prima oară la naţionala mare, faptul că jocurile erau făcute de fraţii-impresari Victor şi Ioan Becali în cârdăşie cu preşedintele Mircea Sandu. Antipatia reciprocă s-a adâncit apoi permanent. După ce a fost dat afară de la naţională, în 1999, şi a ajuns la Steaua, m-am convins şi că n-are decenţa şi onoare. L-am surprins în 2003 prin susţinerea acordată când a acuzat blaturile de care noi scriam deja, la EVZ, de prin 1994. Devenise brusc amabil, mi-a acordat chiar interviuri, după ani în care oscilase între ameninţări şi tot felul de şicane. Apoi, când şi-a atins scopul şi Dinamo a fost depunctată pentru blatul cu Ceahlăul, a amuţit în subiectul meciurilor aranjate şi a revenit la atitudinea ostilă de dinainte. Fiecare a mers mai departe pe drumul lui. Nu era un alt război pentru că nu fusese pace.
Ultimele evenimente nu-l avantajează. Imediat după egalul obţinut de naţională la Budapesta, cu Ungaria, am susţinut că unica soluţie pentru a redresa echipa este o demitere cât mai rapidă a lui Piţurcă (era înaintea eşecului din Olanda şi înregistrarea emisiunii de la Sport.ro stă mărturie). Jocul catastrofal de la Amsterdam şi ieşirile golăneşti ale selecţionerului atât la interviul de la finalul jocului, cât şi la conferinţa de presă de marţi mi-au confirmat că personajul e consecvent cu sine însuşi: un antrenor slab şi norocos, cu un vocabular limitat şi educaţie precară, predispus la jocuri de culise şi total contraindicat pentru naţională. În plus, este ţinta perfectă: antipatic, emanând mojicie şi ostilitate, incapabil să dea o replică măcar coerentă, dacă nu şi articulată acuzaţiilor care i se aduc.

Arde-l pe mitocan, că merită

Ceea ce se întâmplă, însă, zilele acestea depăşeşte  imaginaţia. O haită trage de Piţurcă în toate părţile. Prieteni de până mai ieri, parteneri de barbut şi poker, îl scuipă şi-l înjură în direct. Ziarişti care schimbă tabăra în funcţie de numerarul pus pe masă, inclusiv dintre cei care acum câţiva ani îl ridicau în slăvi. Patroni de club împreună cu care a făcut afaceri şi chiar a vândut jucători. Cu toţii li s-au alăturat celor foarte mulţi care-l antipatizau déjà declarat pe Piţurcă. Suporterii nu l-au avut niciodată la inimă. Mai sunt şi ziarişti şi editorialişti care l-au luat cam tot timpul la ţintă. Acum, mulţimea s-a amestecat. Vechilor protestatari li s-a alăturat şi lumpenul fotbalului. Revoltaţii sinceri şi-au unit vocile cu cele ale bişniţarilor şi ale interlopilor care parazitează fotbalul. Fiecare îi dă după puteri. Unii se amuză scrijelindu-i ironii cu floreta retoricii. Alţii îi trăznesc ţeasta cu toroipanul insultei. Cei mai mulţi vomită tone de dejecţii, fără argumente şi logică, într-un torent fără sfârşit de înjurături la TV, pe forumuri şi pe bloguri.
Piţurcă îşi merită soarta. El însuşi, atunci când a fost pe cai mari, a procedat grosolan, fără remuşcări. E şi el răspunzător pentru transformarea naţionalei într-o tarabă, pentru desfiinţarea Craiovei, pentru sporirea puterii oculte a clanului Becali, pentru degradarea climatului din fotbalul românesc. Acum, prin felul în care arată aşa-zisul proiect al naţionalei, e clar că România, ca naţiune fotbalistică, n-are viitor. În ultimele trei meciuri oficiale s-au încasat 10 goluri, record neegalat de multe decenii. Însă asta n-are nicio legătură cu calomniile şi insultele care i se aduc.
S-a inventat o replică jignitoare pe care i-ar fi spus-o lui Mihăiţă Neşu. Respectivul episod a fost dezminţit atât de fostul fotbalist, cât şi de selecţioner. Nu i-a luat nimeni în seamă, corul indignaţilor se pornise la TV, în ziare şi pe Internet.
I s-au imputat chestiuni personale: că are o amantă, că are un copil din flori, că-l neglijează, că nu-l vede, că nu-i dă suficienţi bani. Poporul ultrafamilist a luat foc. Satul s-a apucat să dea cu pietre. Ce legătură este între această problemă privată şi faptul că România, cu el pe bancă, pare o păpuşă dezarticulată?

Vina lui Piţi

Nu lipsesc episoadele de corazon: l-a făcut pe sensibilul Mutu să plângă. Din cauza lui se retrage Radu Ştefan. După eşecul cu Olanda, steliştii au plecat să bea. Ba nu, de fapt, steliştii n-au fost să bea, intoxicarea aruncată pe piaţă de Dragomir îi e atribuită acum tot lui Piţurcă, el e de vină şi jucătorii – vai, vai! – s-au supărat. Figura celor care dezbat toate aceste porcării face toţi banii. Iată, Mutu nu mai plânsese din copilărie, cine şi-ar fi imaginat aşa ceva, vă daţi seama, omul care a bătut cu ţeava un chelner în cantonamentul tricolorilor s-a simţit insultat de barbarul Piţurcă. Şi a plâns. Radu Ştefan, unul dintre exponenţii generaţiei pentru care naţionala e o corvoadă, s-a impus într-atât la Lazio încât a primit banderola de căpitan, dar la lot devine timid – categoric, tot Piţi e de vină. Mihai Stoica, întors cu cheia de stăpân, s-a urcat pe căluţul de lemn şi-şi agită sabia de hârtie către selecţioner: nu acceptă, mă-nţelegi…
Nu vă faceţi iluzii. Scenariul l-am mai văzut. E în plină desfăşurare o bătaie cu rahat. Oamenii ăştia aşa ştiu să vorbească, să se poarte, să facă afaceri, să conducă fotbalul. N-avem ce căuta în hazna. Miza lor e de milioane, noi ne dorim – ce demodat! – doar calificarea la Mondiale. Când interesele lor vor converge iar, îl veţi auzi pe Dragomir spunând că Piţurcă e mare antrenor, iar pe Becali – că e fratele lui. Problema e că, după ce mizerabilii vor pune dop tunurilor lor cu mizerie, ceilalţi, contestatarii oneşti ai lui Piţurcă, vor fi compromişi prin însăşi asocierea de acum cu usuroşii. Deja discuţia s-a redus la o stropşeală isterică.

Niciun om nu merită acest interminabil linşaj mediatic. De fapt, ce-a făcut Piţurcă acum: a pierdut nişte meciuri. Nu e potrivit pentru postul ăsta, dar vina e a cui îl ţine în funcţie, nu a lui. Şanse pentru barajul de Mondiale mai sunt încă, deşi, la cum joacă echipa cu el pe bancă, iluziile sunt un lux. Dar nici asta nu-i o tragedie. Din 2000 încoace s-au tot pierdut calificări. Şi n-a murit nimeni. Şi alţii au avut antrenori slabi la naţională. S-a râs de ei, au devenit ţinta ironiilor. Au fost schimbaţi. Şi gata. Dar numai nişte oameni dezechilibraţi psihic pot transforma o înfrângere cu 4-0 într-un motiv de ură. Pentru ce trebuie înjurat Piţurcă? Pentru ce trebuie uns cu catran şi apoi tăvălit în fulgi? De ce trebuie inventate toate prostiile astea?
Răspunsul e destul de simplu: ăsta-i nivelul. Atât ştiu „specialiştii” despre fotbal. Nu s-a făcut nicio analiză detaliată asupra erorilor tactice (dacă a existat vreo tactică) în cele două partide. Nu s-au oferit explicaţii aplicate. Pentru că, de fapt, nimeni nu le ştie. Cei care îl acuză sunt tot atât de pricepuţi ca şi el. Se joacă, se vorbeşte, se scrie după ureche.
Până la urmă, şi stelele se reflectă în mocirlă.