Etichete

, , , , , , , ,

Ion-Mihai-Pacepa-2-KGB-Foto-Pacepa.ro_
Ion Mihai Pacepa, adjunctul Direcţiei de Informaţii Externe, in anii ’70, înainte de a deveni inamicul public numărul 1 al tuturor securiştilor ceauşişti. Sursa foto: pacepa.ro

Operaţiunea prin care sunt reluate acuzaţiile aduse generalului Ion Mihai Pacepa (fostul adjunct al Direcţiei Informaţii Externe care a „defectat“ în 1978, trecând la americani), cum că acesta ar fi fost un spion KGB care a subminat relaţiile România-SUA, pare ruptă chiar din manualele de diversiune ale serviciilor secrete sovietice. Cartea istoricului american Larry Watts, care urmează să fie lansată la Bucureşti şi care atinge ofensiva dusă de fostul bloc estic împotriva României comuniste, redeschide tema trădătorului care a înfipt un cuţit în spatele poporului nostru.
Dovezile conform cărora Pacepa a fost agent KGB (înainte de revoluţie, comuniştii spuneau că a fost agent CIA) sunt sprijinite de foşti lucrători în Securitatea ceauşistă, printre ei nelipsind Ioan Talpeş, cel pe care decembrie ’89 l-a prins cu gradul de locotenent-colonel şi care i-a succedat, în 1992, agentului KGB Mihai Caraman la conducerea SIE (urmaşul DIE).
Pentru că din acest tablou al unei lupte pe care marele public n-o înţelege pe deplin lipseşte punctul de vedere al celui acuzat, ar fi util ca românii să-şi reamintească un fragment din ediţia revizuită a cărţii „Orizonturi roşii“, în care Ion Mihai Pacepa a descris, cu trei ani înaintea valului de „dezvăluiri“ la care asistăm acum, modul clasic de a opera al structurilor Securitate-KGB atunci când acestea urmăresc discreditarea cuiva. Remarcabil este tocmai faptul că textul a apărut în 2010, cu trei ani înainte ca „reţeta“ să-i fie aplicată chiar lui Pacepa!

Studiu de caz: cum se discreditează un inamic

„În 1990, când Caraman a fost numit şef al SIE, el şi-a început activitatea tot cu o operaţiune anti-NATO: compromiterea unuia dintre conducătorii alianţei. La mai puţin de un an de la numirea sa ca şef al SIE, Caraman s-a dus la Paris şi a înmânat personal unei reviste franceze un dosar reprezentându-l pe Charles Hernu, fost ministru francez al apărării (1981-1985), drept agent al mai multor servicii de spionaj din blocul sovietic. Hernu a fost de departe cel mai puternic susţinător al NATO din guvernul francez, care pe atunci avea o atitudine rezervată şi oscilantă faţă de Alianţa Nord-Atlantică.
Potrivit dosarului pe care Caraman l-a dat revistei franceze, Hernu ar fi fost recrutat de spionajul bulgar în 1950; în 1956 el ar fi fost preluat de serviciul sovietic de spionaj, PGU, care i-ar fi dat numele de cod «Andre» şi ar fi ţinut legătura cu el prin ofiţerul Vladimir Ivanovici Erefeiev; iar în anii ’60, PGU l-ar fi transferat pe Hernu la DIE (n.r. – actualul SIE), care i-ar fi dat numele de cod «Nicu» şi l-ar fi însărcinat pe Caraman să ţină legătura cu el.
Aceste acuzaţii nu sunt reale. În perioada în care Ion Iacobescu a primit azil politic în SUA am fost şef adjunct al DIE şi am condus colectivul care i-a analizat pe toţi agenţii DIE din Franţa pentru a stabili care dintre ei erau cunoscuţi de Iacobescu. Hernu nu figura ca agent. În 1985 am revăzut împreună cu directorul DST (n.r. – serviciul de contrainformaţii al Franţei), Yves Bonnet, toate cazurile de cetăţeni francezi descrişi de Ion Iacobescu că ar fi avut relaţii, chiar şi tangenţiale, cu DIE. Din nou, numele lui Hernu nu a apărut. În noiembrie 1996, Yves Bonnet, care acum era membru al parlamentului francez, a dat un interviu prestigioasei reviste franceze L’Evenement du Jeudi în care a confirmat că, în toţi anii în care a condus DST, această organizaţie nu a avut nicio informaţie potrivit căreia Charles Hernu ar fi colaborat cu serviciile de spionaj ale blocului sovietic.

Numitorul comun: cei atacaţi nu se pot apăra

Acţiunea lui Caraman împotriva lui Hernu este aproape identică cu operaţiunile declanşate de Moscova în acelaşi an, 1992, cu scopul de a compromite ca spioni sovietici câteva importante personalităţi occidentale. Una dintre aceste operaţiuni a fost lansată cu ajutorul unui Caraman sovietic, generalul Pavel Sudoplatov, coautor al cărţii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness. În această «carte», PGU a «dezvăluit», prin Sudoplatov şi documente măsluite, că mai toţi savanţii care au pus bazele noii epoci nucleare ar fi fost agenţi sovietici. Printre ei ar fi fost: faimosul Robert Oppenheimer, şeful laboratoarelor de la Los Alamos, unde a fost concepută şi perfecţionată prima bombă atomică; Enrico Fermi, strălucitul fizician american de origine italiană care a creat teoria reacţiei în lanţ ce stă la baza noii epoci nucleare; Leo Szilard, geniul american de origine maghiară care a pus în practică teoria reacţiei în lanţ; Niels Bohr, faimosul laureate al Premiului Nobel, care a pus bazele fizicii cuantice şi a dezvoltat-o timp de aproape 50 de ani.
Toţi aceştia erau morţi, ca şi Charles Hernu, şi nu se puteau apăra. Faptul că Moscova s-a grăbit să confirme spusele lui Caraman dând «documente» suplimentare aceleiaşi reviste franceze este o altă dovadă că operaţiunea contra lui Hernu s-a născut tot în URSS“.

Istoricul Larry Watts a scăpat ceva

Sunt izbitoare asemănările dintre operaţiunile iniţiate de SIE şi KGB în 1990-1992 şi amplele dezvăluiri făcute la adresa lui Pacepa acum. În toate cele trei cazuri apar „dosare“ ale „acuzaţilor“, cu „dovezi solide“. În cazul lui Hernu şi al savanţilor, sovieticii s-au grăbit să confirme veridicitatea informaţiilor „apărute“ pe piaţă. În cazul lui Pacepa, confirmarea vine din partea unor foşti lucrători în Securitate, oameni care au slujit vechea poliţie politică şi regimul criminal de dinainte de 1989.
Pentru istorici precum Larry Watts, a căror bună credinţă n-avem motive s-o punem la îndoială, e greu de înţeles ce a însemnat comunismul în viaţa unei ţări. Toată bunăvoinţa şi simpatia din lume nu pot suplini experienţa unei copilării petrecute între pene de curent şi cozile la tacâmuri de pui. Toate cifrele şi documentele studiate nu pot reda meschinăria unor vieţi chircite, fără perspective, fără viitor, fără dreptul de a spera la mai bine şi fără libertatea de a visa. Nu ştiu ce dosare – şi cât de reale sunt – a descoperit (sau i-au fost strecurate „întâmplător“) cercetătorul american Larry Watts, dar dânsul ar trebui să ştie că Securitatea n-a fost o instituţie pusă în slujba poporului român.
Este probabil, ba chiar foarte posibil, ca Ion Mihai Pacepa, la fel ca orice alt şef al serviciilor secrete româneşti de la mijlocul anilor ‘70, să fi fost şi agent sovietic sau măcar în relaţii strânse cu organizaţiile care creaseră, de fapt, Securitatea. Marea, fundamentala deosebire dintre Pacepa şi cei care-l acuză acum e că, spre deosebire de ei, fostul adjunct al DIE a părăsit sistemul criminal cu mult înainte să se întrevadă prăbuşirea lui. Indiferent de motivele care l-au determinat să „defecteze“ şi să treacă la americani în 1978, Pacepa a renunţat, la un moment dat, să mai slujească un dictator nebun şi analfabet împotriva propriului popor. Ceea ce acuzatorii săi de acum n-au făcut, de fapt, niciodată.

Pe cine a trădat Pacepa? Comunismul sau poporul român?

Pacepa le este prezentat românilor acum drept un trădător care a lovit în interesele României, un spion KGB care i-a determinat pe americani să fie ostili ţării noastre după 1990. Pe cine a trădat şi în ale cărei interese a lovit, de fapt, Pacepa atunci când a trecut la americani? Prin gestul său, serviciile secrete româneşti au primit o lovitură cumplită. Este vorba de amputarea braţului nevăzut al unui regim asasin, care a ucis sute de mii dintre cetăţenii săi între 1945 şi 1989. Pacepa a trădat comunismul, nu România. A trădat poliţia politică prin intermediul căreia era ţinut sub teroare un popor întreg. Serviciile secrete slujeau comunismul şi familia Ceauşescu, nu România. Spionii români îi snopeau în bătaie sau îi asasinau pe disidenţi pentru ca Occidentul să nu afle că, acasă, oamenii mureau în case de foame şi frig, iar drepturile omului erau o noţiune necunoscută. Furau tehnologie pentru ca Ceauşescu să-şi satisfacă ambiţiile de putere, şi nu pentru ca propriii compatrioţi s-o ducă mai bine. Infiltrau diaspora românească pentru a o controla şi dezorganiza. Şantajau, angajau terorişti internaţionali, puneau la cale atentate, împrăştiau (şi împrăştie) ticăloşie, moarte şi venin.
Regimul comunist şi familia Ceauşescu, pe care Pacepa le-a trădat în 1978, nu au fost niciodată echivalentul poporului român. Acest regim şi acest dictator sunt responsabili pentru distrugerea din temelii a societăţii româneşti. Acest regim şi-a vândut la propriu, pe bani, cetăţenii de origine germană şi evreiască. Acest regim a colaborat strâns cu organizaţiile teroriste. Setea de glorie a lui Ceauşescu a făcut ca românii ţinuţi într-un grad de imbecilizare care poate avea corespondent doar în China şi Coreea de Nord (fără mâncare, fără electricitate, fără căldură, fără programe la televizor, deconectaţi de la cultura şi noutăţile tehnologice mondiale) să muncească asemenea sclavilor pentru ţări exotice din Orient şi din Africa. În timp ce Ceauşescu visa să primească Premiul Nobel pentru pace şi să fondeze la Bucureşti o bancă mondială pentru ţările sărace, societatea românească intrase în colaps. Parafrazând un banc, dementul din fruntea ţării se visa înaintea americanilor, dar România avea pantalonii rupţi în fund. Degradarea fără margini a sistemelor de învăţământ şi sanitar a început pe vremea lui Ceauşescu şi a fost continuată, în ultimii 23 de ani, de succesorii acestuia, recrutaţi tot din rândurile activiştilor comunişti şi ale securiştilor care acum îl acuză pe Pacepa de trădare.
Dacă, prin gestul său, Ion Mihai Pacepa – agentul KGB, CIA, MI5, Mossad sau ce va fi fost el – a reuşit să grăbească fie şi cu o lună, o săptămână sau o oră căderea celui mai odios dictator pe care l-a avut România vreodată, atunci acest general de Securitate şi-a spălat, măcar în parte, nemăsuratul păcat de a fi lucrat, până în 1978, împotriva propriului popor.