Etichete

, , , , ,

„…A fost bine pe vremea lu’ Ceauşescu! Aveam ce mânca, ne dăduse casă, ne dăduse loc de muncă… Astea contează! În rest, ce-ţi mai trebuie? Păi, azi? Uite la copiii ăştia! Vai de capu’ lor! Ce le dă statu’?“. Mă uit la domnul din faţa mea. E un om de treabă. Deşi a trecut de 60 de ani, se păstrează vânjos şi mândru de ce a realizat în viaţă, a fost maistru într-o fabrică, e însurat, sănătos şi el, şi doamna, au crescut doi copii frumoşi. Îi urmez sfatul, mă uit la „copii“: de ce ar avea nevoie să le dea statu’ ceva? Amândoi au terminat facultatea pe bune, fata lucrează în IT, băiatul este inginer şi are firmă, amândoi câştigă foarte bine, nu sunt milionari, dar chiar reprezintă strălucit noua „clasă medie“ de care se tot vorbeşte. Pe munca lor şi-au cumpărat vile, petrec concediile şi, uneori, weekend-urile în străinătate, nu le lipseşte nimic din casă şi de pe masă, maşini (nu second hand şi nu înmatriculate în Bulgaria), el şi-a luat pământ lângă Bucureşti, plănuieşte o casă ca-n poveşti, cu piscină. Şi, bineînţeles, să-şi schimbe maşina de acum, un 4X4, cu una şi mai mare. Cea mai mare. Totul, făcut după Revoluţie, în cel mult 20 ani de carieră cinstită, n-au furat un pai şi n-au făcut afaceri cu statul.

Pe domnul din faţă îl roade însă ceva: „Uite-i cum muncesc! Pleacă dimineaţa şi vin seara! Păi, asta-i viaţă?“. Şi pe vremea lui se muncea în fabrică, în trei schimburi, dar ştii cum e… Opt ore pe ceas. Intrai pe poartă, pontai, producţie… Uneori, mai băgai şi-un fotbal în curtea din spate… Era frumos pe vremea „ailaltă“! De 1 mai şi 23 august mergea la defilare, ieşea cu familia la pădure, mâncau mici, beau bere… Viaţă!

Poveste de Crăciun

…Era prin ’86, de Crăciun. În casă mirosea a brad, a banane verzi puse pe dulap, să se coacă, a portocale, mandarine, cozonac şi, mi se părea mie, a cadouri. Aşteptam clipa în care, într-un moment de neatenţie colectivă, sub pomul împodobit aveau să apară brusc pacheţelele frumos ambalate. Se lăsase deja seara, gata, vine Moşul… Ultimele pregătiri, sarmale, prăjituri, friptura din carnea pentru care alergaseră părinţii atât de mult în ultimele săptămâni… Emoţii, înfrigurare, agitaţie. Şi, de-odată, zdang: întuneric! Beznă-beznă, să-ţi bagi degetele-n ochi! Nu se poate, să nu-mi spui că… Ba da. Ieşim afară: în tot cartierul, casele au dispărut, lăsând în locul lor nişte umbre. „Iar au luat curentul“. Pe bâjbâite, mama scotoceşte în cămară şi dibuie lumânările. Noroc că avem antrenament la asta… În câteva minute, luminiţe încep să se vadă şi prin vecini. Licăresc pe-un geam, dispar, apoi apar dincolo, la celălalt… Parc-ar fi fantome. Azi s-ar spune „spooky!“.

Ne-am întors şi ne-am mai agitat aşa, la lumina chioară, năluci în propria casă, încă vreo jumătate de oră, când, senzaţie, becurile s-au reaprins! Ura, ura, gata, stinge lumânările, du-le înapoi, aşa, hop! Stai! Iar s-a stins! Fericirea a durat fix trei minute. Na, că am apucat să… Unde-s chibriturile? Caută… Păi, caut, dar cum să le găsesc pe întuneric? Pe bâjbâite… Uite c-am dat de cutie… Aşa… Ia suportul ăsta de lumânare din brad şi pune-n el una, prinde cleştele acolo, ca s-avem lumină şi-aici…

…După vreo oră, hotărâm să stingem din lumânări, rezervele s-au mai dus şi nu ştim cât durează…

Apoi, la fel de brusc cum dispăruse, lumina s-a întors, glorioasă! Aproape aţipisem, dar m-am reactivat brusc, hai să ne pregătim, să… Fir-ar mă-ta a dracu’, Ceauşescule! Iar s-a întrerupt! Nu mai avem nici lumânări, nici nervi, nici nimic, decât o imensă ură.

…În seara aceea de Crăciun, cel mai pomenit nume în familie a fost cel al lui Ceaşcă. Lumina „a venit“ de încă două ori, dar tot în flash-uri de câteva minute. Şi acum, după atâţia ani, mai cred că cineva, acolo, „la centrală“, şi-a bătut joc de un cartier întreg. Atunci, în seara aceea, moş Nicolae nu l-a lăsat pe Moş Crăciun să vină la mine…

„Pe sub mână“

…Cu Marin Preda am făcut cunoştinţă mai târziu, în ’88. Mare noroc am mai avut. Mama se împrietenise cu toate librăresele din zonă. Era o chestiune de viteză de reacţie când „se băgau“ cărţi bune. Din „Moromeţii“ au venit 10 bucăţi. La raft nu ajungea nimic, se ştia deja, toate erau rezervate, lista era lungă, marfa – puţină… Mama lua cartea de vis-à-vis de librărie, de la Mercerie, acolo i-o ascundea librăreasa, pentru că şi ei aveau control, şefii ştiau când se primeşte marfă bună şi îşi făceau drum pe-acolo, să le cumpere direct din depozit.

„Moromeţii“, două volume, 17 lei, cam cât un kil de carne. Dar, de fapt, plăteai vreo 60. Păi, şpaga? Că mai ai nevoie şi data viitoare. Şi mai sunt şi celelalte, operele nepieritoare ale Tovarăşului şi alte cărţi despre socialism. Trebuia să faci un act de caritate, s-o ajuţi şi pe to’a’şa de la librărie să-şi vândă marfa. Iei „Moromeţii“, dar la pachet trebuie să intre şi ceva cu socialismul triumfător. „Cel mai iubit dintre pământeni“ a costat 100 de lei. Furat direct din tipografie şi vândut pe furiş, pentru că în librării n-a mai ajuns. Cenzura se răzgândise şi decisese să-l retragă…

Frigul

La „Hagi Tudose“ s-a nimerit să mergem într-o primăvară, cred că era prin martie, la „Naţional“. Mama (tot ea!) ştia pe cineva de la sindicat într-o fabrică. Primeau bilete la spectacole, dar muncitorii nu se omorau să dea buluc. În schimb, la ghişeu, la teatru, dacă te duceai, nu prea aveai şanse să găseşti, oamenii se aşezau la coadă uneori şi cu ore înainte să se scoată la vânzare. Aşa că de acolo, „de la sindicat“ şi „pe sub mână“, reuşeam să ne aprovizionăm şi pentru teatru, şi pentru operetă.

N-am să uit niciodată acel spectacol. Se juca la matineu. Era un început de primăvară senin, cu soare cu dinţi şi vânt. Când am ajuns în sală, era mai frig ca afară. Nu întrebaţi de calorifere. Acolo unde existau, erau ţinute de decor, nu ştiu să fi dat vreodată căldură pe vremea lui Ceauşescu. Eram însă avizaţi, veniserăm blindaţi: căciuli de blană, din alea cu urechi, mănuşi, fular, palton. „Hagi Tudose“ – Constantin Dinulescu. Cred că erau 0 grade în sală şi omul trebuia să joace, în ultimul act, desculţ şi într-o cămaşă de noapte. Scena era de groază. „Hagi Tudose“ stătea în pat, roşu la faţă, congestionat, şi striga: „Banii mei! Puişorii mei!“. Din gură îi ieşeau aburi groşi. Cumva, nu se ştie cum, efortul îl făcuse să transpire, broboane îi apăruseră pe faţă. Şi picioarele goale îi erau roşii de frig…

Într-o altă primăvară, cred că-n ’89, „Moromeţii“ m-au îmbolnăvit. Am mers la film. Absolut senzaţional au jucat Rebengiuc şi Mitică Popescu. Moromete şi Cocoşilă erau exact aşa cum mi-i imaginasem când am citit cartea. Excepţional filmul şi îngrozitor gerul în sală.  Bătea vântul acolo, în film, printre pomi, vâjâia şi Niculae se uita în sus şi parcă-l simţeam şi eu trecând acolo, prin sală, unde îmi îngheţaseră nasul, urechile şi degetele. Am răcit teribil atunci.

A-nviat mortul!

Frigul era, de fapt, o constantă a vieţii. De atunci am rămas cu sechele. Ceauşescu m-a învăţat să urăsc iarna mai ales în ultimii ani, după ’86. Noi ne încălzeam cu lemne acasă, dar cei de la bloc erau prinşi într-o capcană fără ieşire. Caloriferele erau reci, oamenii porneau aragazul în bucătărie şi-l lăsau deschis, ca să amorţească atmosfera. Dar şi gazele se dădeau după program, uneori aveau o presiune atât de mică încât exista riscul să se stingă şi să moară toată lumea asfixiată. Mai erau reşourile, însă curent electric tot câteva ore pe zi era. Ieşeau bătrânii dimineaţa din blocuri şi-şi petreceau ziua la poştă sau la farmacie, aşezaţi pe calorifere, pentru că acolo, fiind lume multă, era ceva mai cald. Într-o iarnă, în Iancului, un pensionar s-a prăbuşit în farmacie. S-au repezit să-l ajute, au încercat să-l resusciteze, s-a chemat Salvarea… Nimic. Au zis că-i mort. L-au dus la spital şi acolo, într-o cameră încălzită, s-a trezit. Nu mai rezistase, pur şi simplu leşinase de frig. La şcoală, în clasă, stăteam cu căciuli în cap, cu paltoanele pe noi şi cu mănuşi în mâini.

Am fost o dată la Buzău, pentru un meci de handbal. Sala fusese construită prin ’80, pentru Universiadă. O făcuseră, dar fără calorifere. Erau câteva subţiri, tip „frunză“, de ornament. În sală era un frig îngrozitor. Cu excepţia celor de pe teren, care alergau, restul oamenilor din sală au plecat acasă bolnavi. Practic, o dată cu venirea iernii, în România nu prea aveai unde să te ascunzi de frig. Nici tramvaiele, autobuzele, troleibuzele şi trenurile nu erau încălzite. Iar Ceauşescu, într-un discurs celebru, a dat soluţia: „Mai puneţi o pătură pe voi!“.

Cum n-am luat nes

Povestea cu nesul e spectaculoasă. Într-o dimineaţă, a venit vară-mea la poartă. Era agitată: „Hai, repede, că a adus nes la băcănie!“. La băcănie şi în orice magazin, de fapt, nu exista nimic de obicei. Creveţi şi conserve. Atât. Mergeai acolo doar ca să-ţi iei raţia, pe buletin: ulei, zahăr, spre sfârşit băgaseră şi salamul şi pâinea tot pe cartelă. Evenimente precum ăsta, cu nesul, se întâmplau o dată pe an, cel mult. Am dat buluc. Când am ajuns, trei străzi mai încolo, manifestaţie! Puhoi de lume. Sute de oameni! În magazin nu se intra direct, trebuia să treci întâi printr-un culoar de câţiva metri, un fel de gang. Am plonjat în înghesuială.

Era o luptă disperată, pentru că era o singură uşă, iar ăia care ieşeau nu puteau răzbi afară din cauza celor care se împingeau să intre. Apoi au apărut ţiganii. S-au urcat pe garduri şi de-acolo au sărit pe capetele oamenilor. Mergeau pe capete aşa cum l-aţi văzut pe magicianul Dynamo, acum câţiva ani, mergând pe apă, pe Tamisa. Aşa au ajuns direct în faţă. Au intrat, au închis uşa şi au luat tot. Cei de la coadă au rămas cu privitul. N-avea niciun rost să protestezi, bişniţarii erau mână-n mână cu miliţia…

Miliţienii furau cartofi cu ARO-ul

Miliţienii erau la fel de detestaţi şi de temuţi ca şi bişniţarii. Maşina de butelii era vămuită mai întâi de miliţie şi de interlopi, abia apoi mai ajungea câte ceva şi pentru locuitorii cartierului. La Bucur Obor, când se aduceau cartofi, oamenii rămâneau noaptea să păzească vagoanele de miliţieni, care veneau cu ARO-ul să fure. La şcoală, derbedeii umblau nestingheriţi pe holuri şi prin curte. Uneori, le luau banii copiilor. Alteori, le mai trăgeau şi câte o bătaie.

Nu-mi aduc aminte în cartier de un singur caz în care miliţia să fi prins vreun hoţ. În schimb, ştiu de-o situaţie în care un lucrător venit să controleze cine are televizor, dar nu plăteşte taxa a fost bătut de interlopi pentru că a încercat să-i verifice şi, apoi, dat pe mâna miliţienilor, care i-au tras şi ei o amendă şi l-au ţinut o noapte la beci, ca să-şi bage minţile-n cap…

„Comentaţi următorul citat…“

La şcoală, în general chiar se făcea carte. Era o chestiune de opţiune, cei care erau interesaţi, puteau învăţa. Deşi era destul de demoralizant, pentru că profesorii aveau ordin să nu lase pe nimeni repetent. În clasa a VIII-a, aveam încă în clasă colegi care stăteau lângă harta României şi nu ştiau unde e Bucureştiul, iar alţii abia-abia reuşeau să se semneze. Dar, repet, era o chestiune de opţiune personală, pentru că erau şi colegi excelenţi la învăţătură.

Prin ’89 m-au trimis la Olimpiada de Istorie. Am trecut de faza pe şcoală şi de cea pe sector şi am ajuns la concursul pe municipiu.

Examenul l-am dat într-o dimineaţă, la „Zoia Kosmodemianskaia“, chiar în centru, lângă Intercontinental. Eram încrezător, ştiam că ştiu, abia aşteptam. Am intrat în clasă, ne-am aşezat, ne-au verificat, apoi au venit subiectele. „Comentaţi citatul următor din discursul tovarăşului Nicolae Ceauşescu…“. Ceva cu daci… Boul spusese nu-ştiu-când nu-ştiu-ce şi noi trebuia să extragem seva… Am rămas trăsniţi. Ne uitam ca proştii, noi la profesori şi profesorii la noi. Situaţia devenise periculoasă, evident că ştiam să „traducem“ marele mesaj, iar de capul nostru nu ne puteau lăsa, pentru că dacă scria vreunul prostii şi făcea o analiză pe text necorespunzătoare, lucrarea putea să-i facă necazuri şi lui, şi profesorilor de la şcoală. Aşa că supraveghetorii au rupt prefaţa din manual, unde era comentat un citat al tovarăşului despre strămoşii noştri daci, şi ne-au pasat-o, să scriem la grămadă.

Atunci am trăit una dintre marile deziluzii ale vieţii mele…