„Momentul Stuttgart“ va trece, cel mai probabil, fără ca Steaua să înveţe ceva. Sau, mai bine-zis, fără să fie lăsată să înveţe ceva. Pentru că la ruşinea de joi seară, 1-5 acasă, cu locul 12 din Bundesliga, a contribuit foarte multă lume, chiar dacă acum cel mai sever eşec pe propriul teren din istoria de 65 de ani a clubului le e aruncat în cârcă doar jucătorilor şi antrenorilor. De fapt, în cazul Steaua avem de-a face cu o eludare deliberată a realităţii care a împins spre acest deznodământ şi – mai grav – ameninţă să-l repete: deşi în fotbalul românesc şi în interiorul breslei ziariştilor sportivi se ştie adevărul, aproape nimeni nu-l rosteşte.
Aşadar:

STATISTICA: Steaua e pe primul loc în campionatul intern, la o distanţă colosală faţă de urmăritoare, practic campioană înainte chiar de încheierea turului, are zece puncte în grupele Europa League şi mari şanse de a se califica în faza următoare. Are permanent câte 7-8 jucători convocaţi la lotul naţional şi tot în mod constant măcar 4-5 sunt titularizaţi. Acestui bilanţ triumfal îi atârnă şi o „coadă“ ascunsă bine: a fost eliminată din Cupa României chiar în prima fază a competiţiei.

ADEVĂRUL: cel puţin şapte dintre cele 16 meciuri disputate până acum în campionat au fost câştigate în circumstanţe ciudate, de apatie sau chiar noncombat al adversarilor, în alte trei partide (cu Oţelul, CFR, Dinamo) arbitrii greşind grav şi decisiv în favoarea steliştilor. În acelaşi timp, brigăzile n-au comis, până acum, nici măcar o eroare importantă împotriva echipei lui Reghecampf. În grupele Europa League, Stuttgart este singurul adversar de valoare, iar la lotul naţional, interese partizane şi calcule mercantile au făcut ca selecţia să nu mai fie relevantă.
Din motive foarte clare şi – aparent – pragmatice, la publicul larg nu ajung toate aceste date.

EXPLICAŢII: justificate de audienţă şi de tiraj, compromisurile cu adevărul, cu meseria şi cu propria conştiinţă au dus, pe termen lung, la o pervertire a realităţii care poate fi botezată, foarte bine, „sindromul Ceauşescu“. În rolul lui Ceauşescu, cel la care nu mai ajung datele reale, ci numai versiunea „light“ a poveştii, sunt publicul larg, dar şi jucătorii şi conducătorii stelişti.
În esenţă, două sunt motivele pentru care cititorii/telespectatorii sunt minţiţi de presă. Primul: audienţa. Celălalt: teama de a intra în coliziune cu personajele scelerate din conducerea clubului din Ghencea şi de eventualele represalii.

CE-AŢI VĂZUT NU-I REAL! ADEVĂRUL NOSTRU E MAI FRUMOS!

Succesele vând ziarele şi fac ratingul, deci aduc profit. Efectul contrar provocat de insuccese poate fi atenuat prin livrarea unui analgezic numit „speranţă“. După 1-5 cu Stuttgart, în locul unor informaţii corecte şi al unor analize detaliate, pertinente, care să explice cauzele – oricât de incomode ar fi – acestui eşec istoric, publicul primeşte promisiuni, poveşti, invenţii la propriu. Faţa tumefiată trebuie rapid fardată. Dacă vă puneţi ochelarii pe care vi-i dau televiziunile, eşecul dispare ca prin farmec. Steaua n-a luat bătaie cu 1-5 acasă, nu s-a făcut de râs. N-a fost decât un coşmar, o viziune de moment. De fapt, Steaua e echipa invincibilă care face legea cu Gloria Bistriţa şi Viitorul Constanţa, e echipa care pasează interminabil cu „U“ Cluj şi revine spectaculos cu Astra şi Petrolul. Exact ca în jocurile pe calculator, unde, dacă ai pierdut, poţi relua meciul iar şi iar, până reuşeşti să obţii victoria. Da, da, asta trebuie să fie faţa adevărată a marii campioane! Cine îndrăzneşte să spună că a pierdut cu locul 12 din Germania?
Pe cât punem pariu că, dacă Steaua se va califica din grupe, în două săptămâni vom vorbi iar de finala Europa League?

„TOŢI ZIARIŞTII SUNT STELIŞTI“. FALS! LUCRURILE STAU MAI RĂU

Nu-i adevărat că ziariştii sunt toţi stelişti şi că din acest motiv se scrie şi se vorbeşte, aproape în exclusivitate, despre Steaua. Asta e o prostie. Ba, chiar, steliştii nici măcar nu reprezintă o majoritate între ziariştii importanţi. Foarte mulţi dintre cei care vă scriu şi vă vorbesc în termeni elogioşi în fiecare zi despre Steaua, care scot din formatul emisiunilor şi din paginile ziarelor celelalte echipe, sunt dinamovişti, rapidişti, uneori simpatizanţi ai Petrolului, Timişoarei, Craiovei sau Farului. În meseria aceasta, la fel ca şi în celelate, părerile personale şi sentimentele n-au loc. Contează doar cifrele. Audienţa. Tirajul. E simplu: vi se spune ceea ce doriţi să vi se spună. Nimic (sau aproape nimic) în plus.
În realitate, suntem într-o fundătură. Goana după audienţă şi după tiraj prin mijloace cât mai ieftine a împins presa sportivă într-un mare impas. E ieftin, uşor şi la îndemână să faci rating transmiţând în direct o criză de isterie a lui Gigi Becali. Asta se face fără investiţii, fără brainstorming în redacţie. E ieftin şi uşor, dar Gigi Becali nu aduce niciodată plusvaloare. Treptat, se ajunge ca zile în şir presa să dezbată nonsubiecte cum ar fi „ce era în pungile din care s-au hidratat steliştii“ şi „se va doborî recordul de spectatori la următorul meci?“. Sunt nonsubiecte, dar facile şi comode, nu deranjează pe nimeni. Este ca şi cum prim-ministrul ar anunţa că nu mai sunt bani de pensii şi salarii, iar presa ar comenta, la sfârşit, „aţi văzut ce culoare aveau pantofii?“.

De fapt, avem de-a face cu o (auto)cenzură odioasă şi cu o trădare a crezului primordial al meseriei, acela care spune că primul scop al jurnalistului e de a-şi informa corect publicul, indiferent de consecinţe. Preferând propoziţiile care le gâdilă orgoliul suporterilor stelişti, determinându-i astfel – se crede – să stea pe postul tv respectiv sau să le cumpere ziarele, ziariştii renunţă deliberat la furnizarea de informaţii. Pe termen scurt, tactica pare viabilă. Tirajul scade mai lent, iar audienţele se menţin la cote rezonabile. Pe termen lung, e doar prelungirea unei agonii. Pentru că motivele principale – „să nu supărăm cititorii/telespectatorii“, „să ne vedem interesul“, „să nu stricăm relaţia cu clubul pentru un amănunt“ – sunt doar aparent solide. Sute de ani de experienţă au arătat că publicul are un al şaselea simţ care-i permite, în final, să sesizeze când îl minţi, când îl păcăleşti, când vrei să-l amăgeşti doar pentru a-i lua banii.

P.S.: SUPORTERI DE 0-5 ŞI SUPORTERI DE CONJUNCTURĂ

Eşecul cu Stuttgart a scos la iveală încă un adevăr pe care posturile de televiziune şi ziarele de sport, cu foarte puţine excepţii, s-au străduit să-l bage sub preş. Un număr important dintre cei care umplu arena la meciurile „roş-albaştrilor“ sunt stelişti de conjunctură. Joi seară, în minutul 50, aproximativ 20.000 de oameni (aproape jumătate din numărul total de spectatori!) au părăsit tribunele. Aici tot răul a fost spre bine, pentru că, la final, în minutul 90, steliştii au putut şti cu certitudine care e numărul real de suporteri adevăraţi pe care pot conta. Golurile nemţilor au despărţit apele. Partea plină a paharului: alături de echipă rămăseseră, totuşi, foarte mulţi oameni care au cântat şi şi-au încurajat favoriţii până la final. Restul, ceilalţi, sunt doar masa de manevră excitată de sporturile publicitare, de campaniile de presă şi de promovarea excesivă a unui singur brand din sportul românesc.
Prin absurd, dacă posturile de televiziune ar susţine de mâine, să spunem, Sportul Studenţesc aşa cum o fac acum cu Steaua, în cel mult trei luni cei 20.000 care joi au plecat la mijlocul partidei cu Stuttgart vor putea fi văzuţi, la fel de entuziaşti şi la fel de instabili, în tribune la meciurile celor din Regie…