Etichete

, , , ,

…Am făcut o greşeală. Mai sunt opt zile până la semimaraton şi astăzi, după 12 kilometri, mă doare din nou gamba piciorului drept. Am simţit zvâcnirea încă din timpul cursei, am ştiut de atunci că va fi o problemă… Aceeaşi greşeală, acelaşi picior, aceleaşi consecinţe. Nu am răbdare cu strechingul înainte de antrenament. Astă-primăvară, contractura m-a ţinut două săptămâni pe bară. Acum, nu mai sunt decât şapte zile până la semimaraton…

Mai sunt cinci zile. Piciorul mă doare. N-am mai alergat. Nu ştiu dacă voi reuşi să intru în cursă. M-am gândit, trebuie să-mi aduc aminte cum procedam atunci, demult, când eram la atletism şi făceam entorse sau contracturi… Şi tot pentru că săream peste încălzire. Săptămâna aceasta, până la cursă aş mai avea de bifat două antrenamente în ritm susţinut, de cinci şi de opt kilometri.
Mai sunt patru zile. Ştiu ce voi face. Nu mai alerg, eventual, decât şase kilometri, ceva uşor, nu voi forţa, cu o zi-două înaintea semimaratonului. Dacă mă ţine piciorul.
Mai sunt trei zile. Să vedem. Acum, am impresia că n-aş putea să alerg. Trebuie să mă odihnesc şi să-mi schimb alimentaţia. Renunţ la majoritatea alimentelor, rămân la cereale cu lapte, miere şi nucă, la apă plată şi fructe.


România paralelă care nu există
Vineri. După-amiază încerc marea cu degetul. Şase kilometri de alergare uşoară, piciorul mă doare, dar nu foarte tare. S-ar putea să pot termina cursa.
Sâmbătă. Merg în Piaţa Constituţiei, să-mi iau kitul de concurs. Vin cu maşina dinspre Stadionul Naţional, am făcut, practic, o parte din traseul de mâine: Patinoarul Flamaropol – Piaţa Muncii – Piaţa Alba Iulia – Unirii – Casa Poporului. Mi se pare îngrozitor de lung. Atletismul e, de fapt, în primul rând o probă psihică: e decisiv să te acomodezi cu gândul la misiunea care urmează. Noroc că ştiam asta şi, în ultimele zile, am parcurs cu mintea, de mai multe ori, traseul pe care urmează să-l alerg mâine. Şi mi-am repetat, de fiecare dată, că nu sunt mai mulţi kilometri decât am alergat altă dată, numai drumul diferă. Şi totuşi, azi, venind spre Piaţa Constituţiei, m-am simţit intimidat. Nu sunt suficient de pregătit psihic.


Atmosfera din interiorul Pieţei e reconfortantă. E soare, o căldură prietenoasă, de toamnă. Vânzoleală mare la cortul unde se fac înscrierile. Sute de participanţi. Anul acesta va fi soare. În octombrie trecut a plouat şi n-au fost mai mult de 3-4 grade… La plecare mă întâlnesc cu Emi. Omul ăsta reuşeşte, de câţiva ani, să-mi iasă în cale în momente importante. Exemplul lui m-a făcut, în primăvara trecută, să mă reapuc de alergări după aproape 20 de ani de pauză. Nu credeam vreodată că voi reuşi asta. Tot datorită lui, astă-toamnă, am făcut saltul de la distanţe de 3-4 kilometri la curse din ce în ce mai lungi. Uluitor ce pot face câteva sfaturi la momentul potrivit. Acum îi povestesc de necazul cu piciorul şi-mi sugerează: „Nu e muşchiul, probabil că sunt ligamentele. Înainte de cursă, dă-ţi cu voltaren din belşug. Baftă!“. Să fie. Da, e foarte posibil să fie ligamentele, pentru că durerea e chiar în spatele genunchiului.


Duminică dimineaţă. Parchez undeva, departe, pe Şerban Vodă, apoi, în drum spre Piaţa Constituţiei, opresc la o farmacie şi iau un unguent analgezic. În piaţă, la fel ca şi anul trecut, trăiesc o revelaţie. E România cealaltă. Cea care n-are loc la televizor. Oameni luminoşi şi bine-dispuşi, surâzători, cu copii şi căţei gata şi ei de mişcare, fete zvelte şi radiind sănătate, băieţi bine făcuţi şi puşi pe glume. În România paralelă se ascultă Coldplay în loc de Guţă, burta revărsată peste curea nu e semn de bună-stare, nu se fură şi nu se sparg seminţe. Nu întâmplător, printre cei 5.000 de participanţi nu se găseşte niciun politician… Şi tot nu întâmplător, cei 5.000 din buricul Bucureştiului nu intră printre preocupările posturilor de televiziune. Aici nu sunt bătăi, nu e ură, nu se înjură şi nu se dă foc, deci oamenii ăştia nu există.
Coldplay, Michael Jackson şi drum bun
Mai sunt 15 minute până la start şi descopăr prima sincopă a organizatorilor: 14 toalete la 5.000 de oameni. Blestemul dintotdeauna al României, detaliile esenţiale care scapă. E o coadă kilometrică. Sute de persoane, cei din spate n-au nici cea mai mică şansă să ajungă la WC înainte de startul cursei. Românii sunt nemulţumiţi, dar oarecum amuzaţi de situaţie, au antrenament la situaţii penibile. Zecile de străini (sunt concurenţi din 30 de ţări!) au intrat însă în panică. La una din cozi sunt vreo 30 de olandezi şi nemţi, băieţi şi fete. Stau toţi la rând la aceeaşi toaletă. Sunt atât de timoraţi, încât refuză să folosească toaletele din stânga şi din dreapta, le e teamă să nu intre în faţa cuiva. 14 toalete la 5.000 de oameni. Vor avea ce povesti acasă…
Start! Primii ţâşnesc cei patru concurenţi în scaune cu rotile. Urmează ştafeta, iar Clocks inundă piaţa cu sunete calde şi alerte. Apoi, maratoniştii şi cei de la semimaraton, iar Michael Jackson, cu Black or White, injectează ultima doză de adrenalină şi optimism. De-acum, în timp ce puhoiul de concurenţi începe să se răzleţească, fiecare e deja pe cont propriu.


…Kilometrul 6. Am trecut de Piaţa Unirii, am trecut şi de Piaţa Alba Iulia, şi de Muncii… Sunt pe Bulevardul Basarabia, nu-mi mai amintesc clar cât mai am de alergat până trebuie să întorc, dar ştiu că va trebui să dau roată Stadionului Naţional şi-mi place ideea. Mă uit la ceas, 42 de minute, foarte mult, îmi propusesem între 37 şi 38 de minute la primii 6 kilometri, ştiu însă că măcar 2-3 minute am pierdut la start, când din cauza aglomeraţiei am mers la pas un timp. Piciorul mă doare, dar în limite rezonabile şi încep să am certitudinea că, dacă nu survine ceva neaşteptat, mă va ţine până la finiş. Totul e să nu forţez. Cu cât măresc pasul şi sporesc viteza, cu atât îmi zvâcneşte mai tare ceva ce pare o venă în spatele genunchiului drept.


Intersecţie de Românii
Întorc, acum mă îndrept spre stadion, pe margine suntem încurajaţi de oameni de toate vârstele. E tonic, România paralelă nu se reduce la cei 5.000 de oameni de pe traseu. Poate că… Cine ştie, ţara asta are, totuşi, o şansă. Pe-aici e blocul lui Alin. O fi şi el printre spectatorii de pe margine?
La porţile stadionului se intersectează prima oară Româniile. E coadă mare la bilete, Steaua are meci diseară. Ţiganii dau roată cozii. Cei de la rând se uită uimiţi la mulţimea care fuge pe lângă ei: „Ce-i cu ăştia?“. E clar că Gigi Becali nu le-a vorbit despre maratonul de azi.
Turul în jurul stadionului trece repede. Are mari avantaje traseul pe-aici: e un peisaj diversificat faţă de monotonia drumului pe străzi şi, în plus, totul are un aspect civilizat. România paralelă aleargă într-un Bucureşti paralel.


La Piaţa Alba Iulia, câţiva concurenţi opresc la toaletele publice din mijlocul rondului. Mai bine aşa, o întârziere de un minut pe traseu, decât la coada infernală dinainte de start…
Începe să-mi fie sete. Asta nu e bine. Am trecut déjà de ultimul punct de hidratare şi trebuie neapărat să beau ceva cât mai repede. Lângă mine, un domn în vârstă. Nu e român. Pe lângă el, pe banda de urgenţă, merge cu o „Vespa“ o doamnă de asemenea în etate. Amândoi par să fie pe la vreo 70 de primăveri. Doamna insistă, pare să-l roage ceva, nu-s suficient de aproape ca să înţeleg ce-i spune, dar e clar că el e la capătul puterilor. S-au oprit. Îi depăşesc. Mai târziu aveam să aflu că doamna i-a cedat soţului scuterul, iar el a parcurs restul drumului cu vehiculul.


Setea
Trece maşina oficială, s-au dus vreo 76 de minute de la start şi eu am bifat kilometrul 12. Am recuperat ceva din întârzierea iniţială, dar nu-mi fac iluzii. Ştiu că greul va veni după kilometrul 16, mai ales că setea a început să mă obsedeze.
Am trecut şi de kilometrul 13. Ascult Realitatea FM la căşti, încerc să-mi distrag atenţia de la soarele pe care-l simt în creştet, de la căldură şi, mai ales, de la sete. Ştiri în direct despre maraton. Pentru cei de la Realitatea, cel mai important e că şoferii sunt nemulţumiţi din cauza străzilor blocate temporar, suntem informaţi, pe un ton vizibil iritat, că maşinile merg şi trei kilometri în plus pentru a ocoli drumurile oprite circulaţiei. Prompterista anunţă că „tocmai s-a dat startul“.Tocmai s-a dat startul acum o oră, mă distrez. În Româniile paralele, nici măcar fusele orare nu coincid.
În gură am clei în loc de salivă. Am scăzut ritmul. De pe margine, oameni pe care nu-i cunosc mă încurajează. Le mulţumesc, deşi abia mai pot îngăima. Iată Piaţa. Am ajuns de unde am plecat, acum trebuie să fac dreapta şi să pornesc din nou spre Unirii. Trec pe lângă Anamaria, care-mi face poze. Aş vrea să zâmbesc, e groaznic de cald. Apoi trec pe lângă mama. Mă întreabă dacă mai pot. Da, îi spun că da, şi nu mint, dar e foarte cald. O voce de femeie strigă de lângă mine: „Trebuie să poată!“. Aşa e, trebuie să pot, văd că e kilometrul 14, mai sunt doar 7 kilometri şi ştiu din experienţă că partea grea urmează. Indiferent de lungimea cursei, momentul critic este undeva, cam la începutul ultimului sfert din drum.


Doamne, ce sete îmi este! Nici nu mai ţin minte de când n-am mai văzut un punct de hidratare. Sau au fost şi am alergat pe lângă ele fără să le văd? Nu cred… Este a patra biserică pe lângă care trec pe traseu. Dinăuntru răzbat, în liniştea dimineţii, vocile popilor. Şirul alergătorilor trece prin faţa adunării pestriţe de pe scările lăcaşului. Femei în vârstă, cerşetori, enoriaşi. Încă o Românie…
Kilometrul 15. E foarte-foarte cald. Şi niciun punct de hidratare. Am început să nu mai gândesc limpede. Nici nu mai transpir, nu mai am ce. Mă doare capul, ştiu că ăsta e semnul deshidratării şi al soarelui care mă ciocăne în creştet de aproape două ore.


Podul
Acum vom părăsi malul Dâmboviţei şi vom urca pe Calea Victoriei, spre Magazinul Muzica. Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Pe margine e un punct de hidratare. Mă reped într-acolo, împreună cu alte zeci de participanţi. Probabil că toţi sunt în aceeaşi stare ca şi mine. Cineva întreabă dacă n-au apă. Nu, n-au. Doar băuturi energizante în păhărele. Îmi este prea sete ca să-mi văd de drum. Mă opresc şi beau vreo patru pahare. Când dau să plec, parcă am înţepenit. O iau însă din loc şi mă trăsneşte o durere de articulaţii la şold. E înfiorător. De unde dracu’ a mai apărut şi durerea asta?


Uf, şi Calea Victoriei e la deal… Trec de kilometrul 16. Îmi fac calculul. Mai e destul până la Muzica, apoi încă pe atât înapoi, la vale, până revenim pe cheiul râului. 17-18… Ar mai fi vreo trei kilometri. Nu mai ţin bine minte până unde alergăm înainte să întoarcem ultima oară spre Piaţa Constituţiei. În iunie, la precedentul concurs, am întors tocmai la podul de la Eroilor, de la Spitalul Muncipal. De data asta, mi se pare prea lung traseul. Până acolo mai sunt trei poduri. N-avem cum să întoarcem tot acolo!
Kilometrul 17. Am trecut de ceva vreme de el, acum s-a terminat Victoriei şi o luăm în sus, pe Splai. În cale mi-a răsărit o doamnă cu o tavă pe care tronau feliuţe de măr şi de banane. Iau o felie de măr, îi sunt recunoscător, în gură am iar pastă în loc de salivă şi articulaţiile mă dor îngrozitor. Nici nu mai simt piciorul drept, îmi aduc aminte de gluma profului de atletism, în adolescenţă, „dacă te doare capul, trage-ţi una peste degetul mic de la picior. Vei vedea că-ţi trece imediat durerea de cap…“.


Doamne, fă să nu fie podul de la Spitalul Municipal! E groaznic de cald, salvarea a trecut deja de două ori pe lângă mine. Am depăşit câţiva concurenţi care se opriseră. Alţii merg. Îmi dau seama că şi viteza mea este îngrozitor de mică pentru că, deşi mi se pare că alerg, îi depăşesc foarte-foarte încet. Parc-am fi în bancul ăla, suntem cu trei viteze, încet, foarte încet şi pe loc.
A trecut iar maşina oficială. E a doua tură. După ea, la câteva zeci de metri distanţă, primii alergători. Africani, bine-nţeles. 3 minute şi ceva pe kilometru, dar ei sunt la finalul maratonului, eu abia mă apropii de jumătatea lui. Doamne, dă să nu fie podul de la Municipal…


…Ăla e! Podul! Când am văzut că traseul trece şi pe lângă intersecţia de la Biserica Elefterie, mi s-au înmuiat picioarele. Clachez psihic şi mă opresc. Pur şi simplu, nu mai pot! Gata! E un pod prea îndepărtat pentru mine. Şoldul mă doare grozav, capul îmi plesneşte, din gură s-a evaporat şi cleiul, acum nu mai e nimic. Parcă nici nu mai pot să gândesc. Pe trotuar sunt nişte copăcei atât de subţiri încât nici musca n-ar putea sta la umbra lor. Doi poliţişti se uită compătimitor, mi se pare. Şi atunci mă enervez. Hai, ai sărit 99 de garduri şi te opreşti la ultimul? Periodic, sunt momente în viaţă în care-mi răsar în minte cuvintele lui taică-meu, pe când eram copil: „Nu există «nu pot!», există «nu vreau!»“. Şi eu vreau, aşa că o iau din loc.


Mă simt ca omul de tinichea. Dar am trecut de pod, am întors, cu fiecare pas sunt mai aproape de finiş. Abia aştept: când ajung, beau un litru! Mă aşteaptă limonda, mă aşteaptă umbra…
E cald al dracului, soarele bate cu parul şi numai în cap, fizic mă simt la fel de mizerabil ca şi acum un kilometru, dar mi-am revenit psihic şi asta mă ajută chiar să grăbesc pasul. Trec pe lângă concurenţi care merg, unii fac, probabil, maratonul şi simt faţă de ei o admiraţie cât se poate de sinceră: oamenii ăştia mai au, în plus faţă de mine, încă o tură de 21 de kilometri!
Ultimul punct de hidratare. Târziu, mai am un kilometru şi-am terminat! Nu mai opresc, vreau să recuperez acum, la spartul târgului, minutele pierdute cu şovăiala de pe traseu. Şi mă grăbesc, trec pe lângă un domn în vârstă, cu barbă, care aleargă – Doamne, ce sprinten e la vârsta asta! – cot la cot cu alţi câţiva concurenţi. Olandezii care s-au ţinut lângă mine în cea mai mare parte a drumului au dispărut, probabil că au rămas puţin în urmă.


Zombie, amplitudine şi frecvenţă
De vreo doi kilometri, în faţa mea aleargă o fată. Nu reuşesc s-o ajung, mi se pare că e un fel de Fata Morgana. În ciuda tuturor eforturilor, viteza e în continuare foarte mică şi-mi dau seama de asta uitându-mă la felul în care se mişcă picioarele fetei. Are un şort roşu, se vede că nici ea nu se simte prea bine. Îmi imaginez scena din afară: un grup de zombie căznindu-se să se deplaseze biped.
În sfârşit, ultimul cot. Am părăsit malul stâng al Dâmboviţei şi ne apropiem de sosire. Se aglomerează, oameni pe margine ne încurajează. „Hai, hai, bravo, bravo!“. Tot mai aproape, tot mai aproape. Vreau să fac un ultim sprint, deşi mă dor îngrozitor şi picioarele, şi şoldul. Trebuie să-l calculez bine, ca să pot să ţin pasul până trec linia de sosire.


Ultima intersecţie, gata, grăbeşte-te! Care sunt cele două reguli de aur ale atletismului? Frecvenţă şi amplitudine! Frecvenţă şi amplitudine! Atât mai gândesc. Mişcă-ţi picioarele mai repede şi fă paşii mai mari! Mai e puţin, puţin. Se vede finişul, e puhoi de lume, eu o iau pe culoarul din stânga, cel din dreapta le e rezervat nefericiţilor care mai au încă o tură de 21 de kilometri, e hărmălaie, dar tot vacarmul se pierde undeva, departe.
Gata! Am trecut! Mai fac câţiva paşi, mă opresc şi, dintr-o dată, mă ia ameţeala. Doi colegi de la Adevărul, fotograful Ciprian Enea şi reporterul Marian Burlacu. Sunt chiar în faţa mea. Bat cuba cu ei, probabil că nu arăt prea bine, pentru că Marian se grăbeşte să-mi aducă o sticlă de apă şi insistă s-o iau. Abia-l mai aud, vine o fată şi mă opreşte ca să-mi taie cipul de la adidas, o alta îmi atârnă de gât o medalie uriaşă, aşa cum primesc toţi cei care au trecut linia de sosire. Mulţumesc, dar acum trebuie să mă aşez undeva, la umbră. Semimaratonul meu s-a terminat.



Foto: by Anamaria Udrea🙂