Etichete

, , , , ,

Judecătoria Cornetu e o clădire mare, cu acoperiş nou, din tablă, şi cu o intrare arătoasă „la stradă“. Accesul se face însă prin dos, pe o uşiţă micuţă, din termopan alb, de cea mai proastă calitate, prin care nu se pot strecura doi oameni deodată.
E opt şi jumătate dimineaţa, te-ai trezit cu noaptea-n cap, aşa ţi s-a spus de la arhivă, când ai primit termen de judecată. Ca să ajungi din Bucureşti până aici, unde se judecă oamenii din Judeţul Ilfov, ai traversat centrul oraşului, ai luat-o pe lângă Casa Poporului şi, apoi, în sus, tăind de-a dreptul prin Împărăţia lui Vanghelie. Apoi, pe firul sugrumat al drumului, ieşi din Bucureşti într-un vârtej de claxoane şi înşiri, pe câmpurile din stânga şi din dreapta, depozite, mormane de gunoi, case răzleţite. Treci de Bragadiru, treci şi podul peste Ciorogârla, intri-n Buda şi, apoi, pe dreapta, destinaţia: de-acasă ai plecat acum o oră.

Călătorie în timp
Ajungi mai devreme şi găseşti, la fanta cu pretenţii de uşă, o mulţime pestriţă fremătând în aşteptarea orei. În jur, localitatea ridicată de Adrian Năstase la rang de oraş se trezeşte la viaţă. Iată, e opt ş-un sfert, iar pe terasa cu umbrele decolorate de alături, primii muşterii „deschid“ c-o bere şi-o vodcă. Eşti la nici 20 de kilometri de Bucureşti, dar tabloul e din altă lume.
Vis-à-vis de Judecătorie e un magazin de pâine unde se găsesc doar chipsuri, alături – un magazin universal cu haine second-hand. Înăuntru miroase de te trăsneşte, o combinaţie de naftalină, igrasie şi chinezării ieftine, dar e cel mai la îndemână loc unde poţi găsi o apă minerală.
Ceva mai încolo, o Alimentara. Intri – pustiu. Strigi şi, într-un târziu, apare o doamnă durdulie şi ostilă, într-un fel de capot incolor, hâţâindu-şi alene şoldurile. Nu, n-avem. Nici Snickers, nici Milka, nici Mars. Eşti privit cu duşmănie: „Ia uite, al dracu’, ăsta, ce figuri!“. Iei, până la urmă, două Eugenia şi ieşi la aer.
E un iz vag de anii ’80, iar blocurile gri, cu patru etaje, care „plachează“ Judecătoria sporesc iluzia de călătorie în timp…

O zi la Judecătoria Cornetu
„…Toată lumea în picioare! Intră instanţa!“. Eşti în sala de judecată, începe procesul. Te ridici laolaltă cu ceilalţi, avocaţii – primii. Judecătorul – un tip tânăr, tuns scurt, inspiră un fel de severitate. Avocaţii îl privesc pieziş, cu teamă. „A fost procuror şi s-a făcut judecător! E-al dracu’!“, se plângea, ceva mai devreme, un individ într-o robă ai cărei ciucuri albi nu par să fi fost spălaţi vreodată. Ridici privirea – în tavanul fals din sală se cască o gaură. Judecata se va ţine, deocamdată, la lumina care intră pe geamuri. Nu e electricitate în clădire, aflăm. Nu curge nici apa. Peste câteva ore, acest neajuns va transforma într-un coşmar vizual şi olfactiv orice incursiune la toaletă…
…Primele două ore trec îngrozitor de greu. Azi sunt pe ordinea de zi peste 100 de cazuri, primele intră în discuţie penalele, iar dintre acestea sunt abordate, mai întâi, cele unde se solicită amânare. Timpul trece greu, judecătorul află că avocatul din oficiu, care ar trebui să fie prezent la fiecare şedinţă, n-a venit, prilej pentru alte probleme procedurale. Pe măsură ce se discută cererile avocaţilor, speţă cu speţă, munţii de dosare se mută de pe masa grefierului pe cea a prezidiului.
Avocaţii, procurorul şi judecătorul vorbesc un fel de păsărească la care restul mulţimii se uită ca la teatru. Numărul 9… Cutare… Trimis în judecată pentru articolul X, alineatul Y, Cod Penal… Solicită alt termen, n-a avut timp să-şi angajeze apărător… Sau n-au venit martorii… Sau lipseşte vreo hârtie de la dosar… Sau, pur şi simplu, nu s-a prezentat… Să i se trimită citaţie şi avertisment… Celuilalt, care lipseşte la al nu-ştiu-câtelea-termen, să i se dea şi amendă…
Sună un telefon în sală, avocaţii îngheaţă, o doamnă durdulie îşi caută îndelung, tacticoasă, aparatul în poşetă, deja nu se mai aude nici musca, doar soneria insistentă, prelungă. Pe pereţi tronează, peste tot, afişe cu un telefon mobil tăiat. Acum, că l-a găsit în sfârşit, femeia ar vrea să şi vorbească, dar judecătorul şi-a pierdut răbdarea. „Doamnă, lucraţi?“ „Nu, sunt pensionară.“ „Amenda e 5.000 de lei pentru folosirea telefonului în sală.“ Doamna se albeşte, bâlbâie ceva şi, în final, opreşte soneria.

„Dai de băut, că te-am scos!“
În sfârşit, după două ore şi o scurtă pauză, încep cauzele. De afară, din hol, răzbate rumoare. Uşa se deschide, apar doi gardieni şi, după ei, un grup de deţinuţi. Sunt aduşi cu duba, de la Penitenciarul Giurgiu. Au condamnări între 3 şi 7 ani. Cel cu 7 ani a făcut recurs. „Ce doriţi?“ „Să mi se reducă pedeapsa.“ „Aţi mai făcut exact aceeaşi cerere şi v-a fost respinsă. Aveţi elemente noi?“ „Nu!“ „Păi, şi atunci?“. „Ceilalţi au primit mai puţin, vreau să primesc şi eu cât ei!“ În pronunţare. Adică se va da verdictul.
O avocată cu ochi de viezure cere audieri fără public, ea are un caz special. Toată lumea, afară! Rămân în sală doar câţiva oameni, judecătorul, grefierul, procurorul, avocata, interlopul gras şi tuciuriu, cu lanţ de aur cât colacul de la WC la gât. După zece minute, avocata iese radiind, împreună cu individul. În timp ce se grăbesc spre ieşire, apărătoarea blondă, aproape ţopăind de bucurie, îi şopteşte clientului: „Dai de băut, că te-am scos!“.

O bătrână făcută afiş în BMW
Reîncepe şedinţa cu public. Un grup de ţigani vociferează violent. Un membru al şatrei a răpit o fată de 13 ani dintr-un clan rival. Sunt daţi în judecată, li se cer despăgubiri.
Până la urmă, cazul se amână, e vacarm, ceata însoţită de avocată iese în stradă, unde urletele şi ameninţările continuă încă vreo câteva minute.
În final, grupul năpădeşte un BMW la mâna a doua. Ticsit cu opt trupuri, autoturismul demarează gâfâind. Ultima imagine: maşina lăsată-şalupă de spate şi o ţigancă bătrână, cu batic în cap şi fustă colorată, lipită-afiş de geamul portierei din dreapta.

Gardul lui, dar via mea
Urmează un caz bizar. Reclamantul e un domn în vârstă, 78 de ani. E în procese cu vecinul, şi el trecut bine de 50 de ani, încă din 2006. „Poate vor să se împace…“, sugerează procurorul. Judecătorul e acrit: „Ce să se mai împace? Au avut timp şase ani…“. Ştie el ce ştie, cei doi au pierdut deja numărul înfăţişărilor, dar aşa e procedura, trebuie reluate evenimentele.
Reclamantul are curte vecină cu pârâtul. Câinele vecinului a săpat la gard, el a încercat să-l repare, ca să nu-i strice animalul via, dar atunci a apărut inculpatul, care, nici una, nici două, a pus mâna pe sapă şi, poc! A vrut să-l omoare. Că gardul e-al lui, ce se-apucă acum vecinul să-l atingă? Gardul lui, dar via mea, spune bătrânul. „Mi-a dat cu sapa, noroc că am pus mâna, mi-a dat de mi-a rupt-o, dacă nu ridicam braţul, îmi crăpa capul!“ S-ar fi dus la poliţie, dar în comună poliţia închide mai repede decât cârciuma. După ora 18.00 nu mai e nimeni acolo. A ieşit un nepot care auzise larma, l-a văzut cu mâna umflată, i-a spus să se ducă la doctor. Şi s-a dus. Cu autobuzul, la Urgenţă, în Bucureşti. Are şi certificat!
Nepotul a venit ca martor, e-n sală. Să vină, spune judecătorul. Din spate, un agricultor zdravăn, roşu în obraji, se ridică şovăielnic. Poartă un hanorac negru cu un schelet în uniformă militară: „Stormtrooper of death“, trupă supărată, de trash. Nu pare să ştie foarte clar de ce-a venit. Acum suntem în 2012, incidentul a fost în 2006, cine-şi mai aduce aminte?! Cine, în afară de împricinaţi? Între timp, moşneagul a şi surzit, instanţa se înţelege cu greu cu el. Numai înverşunarea s-a păstrat intactă.
Inculpatul are altă versiune. Vecinul e om rău, îi poartă sâmbetele. Nu i-a dat cu nicio sapă, când s-a apropiat de gard, celălalt, care era dincolo de gard, a aruncat cu pietre. Apoi a început să ţipe: au-au, au-au! El, acuzatul, e om serios, a ajuns la vârsta asta prin tribunale… A venit şi cu martor, să confirme cât de bun cetăţean este.
Martorul apărării pare la fel de paraşutat în toată povestea ca şi cel al acuzării. După ce depune jurământul, începe interogatoriul. Ştiţi de ce sunteţi aici, nu? Confirmare ezitantă. Sunteţi rudă, vecin, prieten? Vecin! Ce fel de om e dânsul? „E un om foarte bun! Pâinea lui Dumnezeu! La locul lui, muncitor, nu s-a certat cu nimeni niciodată, căsătorit, are familie, copii la casa lor, bunic…“ Stop. Judecătorul sesizează că e ceva în neregulă. „Domnule, ştiţi despre cine vorbim? Despre acuzat! Dumneavoastră sunteţi martorul acuzatului, despre dânsul trebuie să vorbiţi, nu despre reclamant!“. Sala izbucneşte în hohote, martorul se pierde de tot cu firea. De la capăt. Deci: cum e acuzatul? „Domnule…“. Câteva clipe de suspans. „Şi el e un om foaaarte bun! Pâinea lui Dumnezeu şi el! La locul lui, muncitor, familist…“. E clar. Ce vrea reclamantul? Despăgubiri. Bani. 5.000 de lei. Nu vreţi, totuşi, să vă împăcaţi? Sunteţi deja oameni la o vârstă, a trecut atâta timp… Nu? În pronunţare!

„Atât, decât! 300 de cognac“
Altceva. Un şofer a fost prins băut la volan, la Big Berceni. Acoolemie, cât cuprinde. L-a luat poliţia şi l-a dus la spital, i-au luat probe. Dar el contestă. Proba ar fi fost contaminată, dacă era aşa beat, de ce i-au dat poliţiştii înapoi cheile de la maşină?! Contestă procesul verbal, contestă rezultatele alcoolemiei. A venit şi cu martori, tovarăşii de băutură, colegi din echipa de constructori care a lucrat la vilă în ziua buclucaşă.
Păi, şi cum a fost? Toată lumea e de acord că în timpul programului, cât au fost pe şantier, au băut doar bere. Nu e clar dacă la pet de doi litri sau la sticlă, părerile-s împărţite. Apoi, pentru că luaseră mulţi bani, au mers să se cinstească. Pizza pentru toată lumea, asta e clar! Dar de băut? Aici apar polemicile.
Un martor susţine că şoferul a „atins“, la început, o sticlă de bere de doi litri şi apoi, după ce-a mâncat, o sticlă de vin „la 750 de mililitri“. Un al doilea contestă însă vehement: nu-i adevărat, îşi aminteşte precis, deşi evenimentele s-au petrecut în toamna lui 2010: amicul său de la volan n-a băut mult. „Atât, decât! 300 de cognac.“ E clar şi aici. În pronunţare.

Un vis
Urmează un cuplu care radiază disperare şi compasiune. Sunt oameni trecuţi de 40 de ani. Au muncit în străinătate, în Italia. Au strâns nişte bănuţi, s-au întors în ţară să-şi cumpere o bucăţică de pământ şi să-şi ridice o căsuţă. Au dat peste un individ care le-a promis un loc bun, la Cernica. Au mers cu el, le-a arătat tarlaua, au fost încântaţi. Le-a dat şi-o schiţă. Nu, nu e cadastru, e doar un plan. N-are ştampilă, n-are semnături, n-are nimic. S-au gândit o lună. Nu, n-au verificat, au avut încredere. Părea atât de clar! Au mers la notar, au semnat actele, au dat banii. Şi, când s-au dus la locul pe care-l cumpăraseră, au văzut că îl împrejmuise altcineva: individul le arătase un teren şi le vânduse altul, în cu totul altă parte!
Judecătorul e siderat, asistenţa – şocată. Inculpatul n-a venit, şi-a trimis doar avocatul, care emană siguranţă şi rutină. Invocă proceduri, apoi cere: să se prezinte probe! Cum demonstrează că li s-a vândut un alt teren decât cel pentru care s-au înţeles? N-au cum, bieţii oameni. Au avut un vis, şi-au rupt spatele pentru căsuţa asta. Şi acum, banii sunt la altcineva. Bărbatului îi tremură vocea: după ce s-au văzut traşi pe sfoară, au făcut investigaţii pe cont propriu. Au depus plângeri peste tot, dar poliţia nu i-a ajutat, procurorul a dat NUP. Ei, civilii, au descoperit, în schimb, pe internet, şi alte victime ale aceluiaşi personaj. Toţi, păcăliţi la fel. Sunt cazuri multe. Au luat legătura cu ei, au vorbit pe messenger…
Asistenţa oftează, judecătorul e binevoitor: aveţi martori? Cineva, oricine, care să fi asistat la înţelegere? La negocieri? Vă mai dau un termen, încercaţi să găsiţi un martor! Avocatul e nemulţumit. Pauză.

„Mi-a spus nevasta: du-te şi rezolvă!“
Pe hol, un domn aparent OK. Îi explică unui avocat: „Dom’le, vă spun eu, procurorul mă hărţuieşte! E parşiv. Nu mi-a spus… Şi, pe urmă… Hop! Mă trezesc acasă cu…“. Peste câteva minute, în instanţă, omul îşi varsă năduful. „Eu n-am primit în viaţa mea nicio sancţiune pe linie profesională! N-am să accept acum!“ A fost un accident de muncă la societatea unde era administrator. A venit procurorul, a făcut anchetă, s-au dat sancţiuni, pe linie ierarhică, tuturor celor responsabili. El a primit avertisment. Dar de ce nu l-a avertizat procurorul că o să-i dea? Ştie el de ce! Îl persecută, îl hăituieşte. L-a simţit după privire. În pronunţare.
Treptat, sala se goleşte. Te indignezi: e trecut de ora 14.00. De ce ne-au chemat aşa de dimineaţă, să stăm aici atâtea ore degeaba? Afli că aşa e procedura. Şi să zici merci că e doar ora două, altă dată, pe judecător şi inculpaţi i-a prins ora opt seara! Te trec fiori.
Măcar atmosfera devine respirabilă, cei cu dosare penale au cam plecat, rămân ceilalţi, cu contestaţiile amenzilor. Un nene a primit zece amenzi de la CNADNR. Una după alta, tot la două săptămâni. E indignat, îi spune şi judecătorului: „Pe prima am zis că, hai, s-o plătesc! Dar când am văzut că vine încă una… Şi încă una! Ce-i asta? Nu se poate aşa ceva! Mi-a spus nevasta! Du-te şi rezolvă, doar n-o să le plătim pe toate!“. Aveaţi rovignetă? „Am avut, dar atunci când m-a prins, nu mai aveam!“ Păi, şi dacă nu aveaţi, ce contestaţi, de fapt? „Contest amenzile, pentru că eu credeam că am rovignetă!“ Judecătorul rămâne cu gura căscată. Cum adică? „Aşa! Am avut, mi-a expirat, dar eu credeam că încă mai e bună!“ Şi să ştie onorata instanţă că, dup-aia, şi-a luat iar rovignetă, deşi n-ar fi meritat statul, la câte amenzi i-a dat…
Kafka, frate!
Nota: Reportaj aparut si in „Adevarul” – editia de vineri, 20 septembrie.