Etichete

, , , , , , , ,

…din 2 iulie şi pînă astăzi, 24 – aceeaşi lună, rata pe care trebuie s-o plătesc la bancă a crescut cu 85 de lei şi 50 de bani. 855.000 de lei vechi, adică. O amică îmi spune că rata ei s-a mărit, în intervalul ăsta, cu 200 de lei. 2.000.000. E simplu: pe 2 iulie, euro era 4.4496 lei, iar dolarul – 3.5208. Azi, 24 iulie, euro e 4.6397, iar dolarul – 3.8343. Euro s-a devalorizat cu 4,27%, iar dolarul – cu 8,9%. Asta, la BNR. Ştiţi deja, nu mai e nevoie să amintesc, că în realitate devalorizarea e şi mai mare, pentru că nimeni nu-ţi schimbă pe piaţă leii la cursul BNR…
855.000 de lei şi o asigurare
De săptămîna trecută, de cînd ministrul de finanţe Florin Georgescu m-a asigurat public, într-o declaraţie difuzată de toate posturile TV, că “e o situaţie de moment” şi că, în mod sigur, “cursul va reveni în cîteva zile sub 4,5 lei, aşa cum a fost pînă acum”, rata mea a mai crescut cu 350.000 de lei vechi…
Vorbim vorbe. Ne lăsăm furaţi de o discuţie care nu-i a noastră şi nu ne interesează. Pentru mine, tentativa de lovitură de stat pe care Victor Ponta şi Crin Antonescu au pornit-o în dimineaţa lui 3 iulie se traduce în 855.000 de lei. Asta – acum, cind scriu eu. Pina cititi, s-ar putea ca suma sa fie déjà alta…
29 iulie, mă asigură conducătorii puciului în fiecare zi, e data-limită a calvarului. Apoi, spun ei, totul va reveni la normal. Cine îmi promite?
Răstignit pe curs. Istericul mă ţine, mitomanul bate moneda
Crin Antonescu. Ultimele zile mi l-au relevat altfel decît îl cunoscusem prin 1999. Acum îmi face impresia unui isteric iresponsabil, obsedat de scaunul de la Cotroceni, într-atît de orbit încît, în nebunia sa, s-a dat cu totul pe mîna securistului Dan Voiculescu. Atîta ură şi violenţă primitivă rar mi-a fost dat să văd izvorînd din gura unui om. În urmă cu cîteva zile l-am văzut într-un discurs-replică la o obrăznicie a celuilalt golan, preşedintele-suspendat, care-l numise “paiaţă”. Am avut tentaţia irezistibilă de a mă şterge pe faţă, atît de puternică era senzaţia că mă împroaşcă de salivă prin ecranul televizorului. În ziua aia ar fi trebuit să facă spume la gură. Dar, prin cine ştie ce minune, n-a făcut. Sau nu s-a văzut.
Victor Ponta. Premierul. A plagiat în lucrarea de doctorat. Şi-a inventat un master la Universitatea din Catania. Ultimele acuzaţii vizează plagiat masiv şi în două dintre cărţile pe care le-a semnat. Acum cîţiva ani li s-a lăudat ziariştilor de la o revistă din străinătate că are şi un masterat la Oxford. Toate astea indică un om bolnav. Afecţiunea se numeşte mitomanie. Luată la puricat, cartea sa de vizita s-a făcut pulbere, ca un castel de nisip. N-a rămas aproape nimic. Mă întreb dacă măcar Bacalaureatul l-a luat pe bune. Acest om e premierul României. Las la o parte că nimic nu-l mai indică, în acest moment, drept competent pentru postul respectiv – în fond, dacă a fost Ceauşescu stăpîn peste România atîţia ani, de ce n-ar fi şi un oarecare ca Ponta? Problema e însă că omul nu se poate abţine de la minciuni, e ceva patologic. A minţit la instalarea guvernului, promiţînd că se va ocupa doar de bunăstarea României. A minţit pe durata loviturii de stat, asigurând că totul e legal, a minţit în ţară spunînd că va pune la punct Europa şi a minţit la Bruxelles afirmînd că n-a spus ce-a spus. A minţit iar cînd s-a întors în ţară, reluîndu-şi discursul schizofrenic şi ieftin-naţionalist cînd a lăsat să se înţeleagă despre liderii UE că sînt nişte imbecili incapabili să se documenteze despre ce se întîmplă în România şi care au băgat ţara noastră la mijloc într-un joc politic murdar, de răfuieli meschine la nivelul partidelor europene. A minţit grosolan atunci cînd a spus fără ocoliş că ziariştii străini care au scris despre puciul din România sunt corupţi, cumpăraţi de serviciile secrete ale lui Băsescu, şi incompetenţi, mulţi dintre ei neştiind nici măcar dacă România este în Europa sau în Africa. Aşadar: acest personaj mă asigură că…
Cadenţă de mitralieră
Ştiu că, pentru mulţi români – sunt tentat să spun că pentru majoritate, dar n-am decît o percepţie empirică asupra lucrurilor -, noţiuni ca “democraţie”, “stat de drept”, “libertate”, “societate civilizată”, “justiţie” sunt vorbe goale sau, oricum, golite de sens. E şi firesc, n-am trăit nici noi, nici părinţii şi, în unele cazuri, bunicii noştri într-un stat care să ne respecte, cu un nivel acceptabil de redus al corupţiei, cu o grijă rezonabilă faţă de cetăţean. N-avem acest background. Nu ştim cum e să fii respectat de funcţionari şi de instituţii nici măcar din poveştile bătrînilor. Sigur, mergem la dicţionar şi aflăm ce înseamnă toţi aceşti termeni, dar fizic, să pătrundem tîlcul, sensul, n-o putem face. Deci, Europa ne vorbeşte despre respectarea unor noţiuni abstracte pentru noi. Dar banii?
Banii îi cunoaştem. Ştim ce înseamnă şi leul, şi euro, şi dolarul. Ştim ce e cursul de schimb. Probabil că jumătate din populaţia României e îndatorată la bănci, eventual în valută. Dacă nu sîntem decerebraţi, ar trebui să ne ridicăm problema asta. Şi să ne facem socoteala. Poate că n-avem rate şi credem că ne permitem luxul să nu ne pese. Dar preţurile? Petrolul se calculează în dolari, iar dolarul se devalorizează în cadenţă de mitralieră, cu 10 la sută în 22 de zile. Nici măcar la începutul anilor 90, în momentele de glorie ale găştii care acum a mai dat o lovitură de stat (pe atunci, în frunte era Iliescu, acum e Voiculescu) nu s-a întîmplat ca dolarul să se devalorizeze cu 1 la sută la fiecare două zile. Ar trebui să fie inutile detaliile, ar trebui ca fiecare să conştientizeze: devalorizarea înseamnă preţuri mai mari, putere de cumpărare mai mică, rate mai împovărătoare, căldură mai scumpă la iarnă etc, etc, etc.
Tipic de atipic
Şi, cu toate acestea, nimeni nu se plînge. Nimănui nu-i pasă. 70 la sută vor jos Băsescu. 64 la sută ar vota cu ochii închişi, chiar azi, USL-ul. 54 la sută l-ar vota preşedinte pe Crin Antonescu. Vă daţi seama despre ce vorbim? Oamenii ăştia au tăiat sîrma pe care mergea România, iar poporul îi iubeşte. Oamenii ăştia au reuşit, în doar trei săptămîni, să ne garanteze o toamnă şi o iarnă infernale, îngrozitor de scumpe şi de grele (veţi vedea), dar nimănui nu-i pasă. Mereu şi mereu, îmi amintesc vorbele directorului elveţian de la Ringier care, proaspăt întors de la Zurich în toamna lui 2008, era stupefiat de ce găsea la Bucureşti: “Am plecat din Elveţia într-o atmosferă de înmormîntare, la uşă ne bate o criză înspăimîntătoare, cum n-a mai fost alta şi care nu ştim cînd şi cum se va termina. Am plecat de-acolo în plină campanie de pregătire pentru a întîmpina dezastrul, statul, firmele şi cetăţenii taie costuri, fac restructurări, îşi fac planuri pentru ce e mai rău. Şi găsesc România în plin carnaval. Parlamentul măreşte cu 50 la sută salariile, guvernul aruncă miliarde pe fereastră, se fac angajări iresponsabile, toată lumea e veselă şi petrece… România e o ţară atipică, dar chiar şi aşa nu-mi pot explica această atitudine”.
De atunci au trecut patru ani în care, pînă la un punct, am reuşit – cumva, tot atipic şi contrar aşteptărilor din străinătate – să scăpăm de cele mai grave consecinţe ale crizei. Şi acum – tipic de atipic pentru noi – poporul român hotărăşte că gata! E momentul să se sinucidă.