“E absurd ca România să fi scăpat de Ceauşescu pentru a cădea în mîna activiştilor, a securiştilor şi a poeţilor lui de curte. E absurd, dar noi trăim în acest absurd. Acesta este deinonul nostru, lucrul straniu, teribil şi de neînţeles al istoriei noastre. România este o ţară încăpută pe mâinile Spînului şi în care Harap Alb rămâne anonim (…)”. Aşa spunea Gabriel Liiceanu în 2006, în volumul “Despre minciună”. Cuvinte şocante prin capacitatea de a descrie evenimente care urmau să se petreacă şase ani mai târziu.

Idealul diferit al românilor
E 2012, iar România îşi asumă deinonul despre care vorbea filozoful. Circumstanţele loviturii de stat date de “activiştii şi securiştii” lui Ceauşescu împreună cu discipolii lor sunt perfect descrise de Gabriel Liiceanu. Redau, în continuare, textul profetic al lui Liiceanu cu privire la starea de lucruri din România lui 2012 în preajma restauraţiei pe care amalgamul de securişti şi mafioţi e pe cale să o desăvârşească. “(…) Regimul comunist în varianta Ceauşescu ajunge astăzi – lucru halucinant la prima vedere – să fie regretat tocmai pe fondul noii corupţii generate şi redublate de puii lăsaţi vii care au ieşit, cohortă, din burta monstrului ucis. Reciclarea acestora în două direcţii precise – oameni de afaceri şi politicieni – a compromis deopotrivă afacerile şi politica. (…) În clipa de faţă, România este condusă de copiii paricizi ieşiţi din burta lui Ceauşescu. (…)”. Crin Antonescu, păpuşa ucigaşă a securistului Dan Voiculescu – acest copil paricid ieşit în decembrie 89 din burta monstrului şi reciclat în afacerist cu conturile “părintelui” ucis la purtător. Premierul Victor Ponta, impostorul cu diplomă falsă de masterat şi cu lucrare de doctorat plagiată, este moştenirea altor doi „pui” lăsaţi vii după ce au căzut din burta regimului comunist în 1990: Ion Iliescu şi Adrian Năstase, foşti nomenclaturişti reciclaţi în politiceni. Şi ei sunt doar vârfurile aisbergului politico-mafiot numit parlament care a nimicit, în numai patru zile, instituţiile atât de greu ridicate în (de-acum) fosta democraţie românească. Toate acestea n-ar fi fost posibile însă fără sprijin popular, ceea ce arată că, de fapt, idealul unei Justiţii independente, al unui stat democratic, al unei societăţi deschise şi tolerante nu este şi idealul majorităţii românilor. Aici intervine noutatea şi, în acelaşi timp, eroarea din raţionamentul expus în “Despre minciună”.

64
la sută
dintre români vor vota la referendum, conform unui sondaj IMAS realizat în intervalul 5-7 iulie, pentru demiterea lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României şi, implicit, pentru validarea loviturii de stat

Eroarea din raţionamentul lui Liiceanu
Vizionar, excelent în analiza situaţiei de atunci şi de acum, textul lui Liiceanu e viciat de iremediabilul optimism al autorului. Raportând “Principele” lui Machiavelli la situaţia din România, filozoful român pleacă de la prezumţia că “poporul” tânjeşte instinctiv după dreptate. E ipoteza falsă care viciază raţionamentul. Liiceanu: “(…) Poporul îl ia multă vreme pe Spân drept Harap Alb şi acest lucru se petrece mai întâi prin fraudă în genere (prin confecţionarea altei identităţi) şi apoi prin fraudă verbală, prin dezinformare, prin înşelare, prin «răpirea spiritului», prin ekklepsis. (…) Dar astăzi şi aici ea nu mai e furată pentru un scop nobil şi astăzi, mai ales, ea poate fi furată la cu totul altă scară, ca minte colectivă, ca minte a multora şi, dacă e nevoie, ca minte a majorităţii. Astăzi, minciuna a devenit tehnică, astăzi ea poate fi amplificată. Astăzi avem televiziuni publice, radiouri publice şi ziarişti ameninţaţi şi bătuţi. România se află astăzi în zodia Spânului (…)”.
Până la un punct, situaţia este descrisă perfect. Antenele lui Voiculescu şi Realitatea lui Vântu şi-au confecţionat identităţi false, după cum armata de pseudoanalişti, aşa-zişi ziarişti şi pretinşi politicieni care se produce acolo zilnic, de ani mulţi, apelează la frauda verbală, la dezinformare, la înşelăciune. Cu o menţiune: “poporul” avea de unde alege. Şi a ales, deşi a fost avertizat, să ţină cu Spânul.

10
locuri din primele 10
deţine Antena 3, post aparţinând securistului Dan Voiculescu, în topul audienţelor înregistrate de talk-show-uri pe luna iunie în mediul urban

Cine are nevoie de “l’uomo virtuoso”
Deşi pleacă de la o premisă eronată, textul lui Liiceanu se încheie, premonitoriu, cu concluzia corectă: “(…) avem toate şansele să ne aşezăm în noua tiranie care a început deja să fie generată de noua corupţie. «Zodia Spânului» e zodia tiraniei incipiente care are la origine actul cathartic întrerupt al revoluţiei din decembrie şi un Harap Alb redus la tăcere. E zodia în care l’uomo virtuoso machiavelic ştie, dar nu poate face nimic într-un context preponderent de orbire. Însă, potrivit scenariului lui Machiavelli, vine momentul când corupţia devine extremă, când ea sare în ochii tuturor, când toată lumea află că Spânul e Spânul şi nu Harap Alb. În momentul acela, un popor trebuie să aibă o şansă nemaipomenită pentru a găsi un Harap Alb în viaţă, un cetăţean «virtuoso» care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el. Acel cetăţean va fi constrâns, spune Machiavelli, ca în situaţia extremă creată să aplice remediul brutal al unei noi revoluţii. Nu uitaţi: dacă un asemenea om există, el trebuie să apară când un popor este copt pentru el. Nici mai devreme, nici mai târziu”.

Cătălin Voicu, simbolul
Pe scurt: poporul ştie foarte clar cine e Spânul, dar nu-i pasă. Ba, mai mult, îi place de Spân, îl admiră, s-a obişnuit cu corupţia extremă şi vrea să trăiască aşa. Scenariul lui Machiavelli şi raţionamentul lui Liiceanu sunt depăşite de starea de fapt. Poporul n-are nevoie de l’uomo virtuoso, oricare va fi fiind el (cazul lui Nicuşor Dan la alegerile pentru Primăria Bucureştiului de luna trecută este relevant).
Conform ultimului sondaj de opinie, 64 la sută dintre români vor vota, pe 28 iulie, pentru reînscăunarea corupţiei extreme, pentru copiii paricizi ai lui Ceauşescu, pentru securiştii şi activiştii reciclaţi în politicieni şi afacerişti. Se invalidează astfel definitiv teoria conform căreia poporul e victima unei clase politice cocoţate samavolnic în spinarea ţării. La urne, în momentul adevărului, poporul îşi va valida şi susţine aleşii. Acolo se va vedea că, de fapt, Cătălin Voicu e reprezentativ. El chiar îi reprezintă pe alegători şi modul acestora de a gândi. Pentru că poporul ţine cu Spânul, nu cu Harap Alb.