Etichete

, , , , ,

Spaniolul mort lângă Doneţk, suedezii „cazaţi” în lagărul de concentrare plin de ţânţari, fără curent şi apă, haitele de ruşi agresivi bătând de-a valma oameni de ordine şi suporteri adverşi, polonezii exhibându-şi rasismul la vederea jucătorilor de culoare, preţurile astronomice pentru „onoraţii oaspeţi”, stadioanele neterminate şi hotelurile neprimitoare – EURO 2012 înghesuie, în doar câteva zile de competiţie, mai mult disconfort decât toate celelalte ediţii la un loc.

Ce caută turneul final al Campionatului European în Polonia şi Ucraina? Întrebarea s-a pus, până la start, doar pe la colţuri şi cu jumătate de gură. Platini se apără şi spune că aceste ţări au făcut, datorită fotbalului, un salt de 20 de ani în viitor. Merită, pentru asta, să moară oameni? Să sufere zeci de mii de naivi veniţi, credeau ei, să se bucure de vacanţă şi de spectacol? Să dea tunuri de miliarde „băieţii lor deştepţi” de la Kiev şi Varşovia, asfaltatorii şi constructorii care au făcut stadioane şi drumuri la preţ triplu? Merită să fie sacrificată competiţia?

În realitate, suedezii, francezii, spaniolii şi englezii ajunşi în Estul Sălbatic ca să-şi susţină echipele plătesc nota de plată a înscăunării (şi menţinerii) lui Platini în funcţia de preşedinte al UEFA. Campionatul European din Polonia şi Ucraina este, până acum, mai bun ca nivel fotbalistic decât precedentul, din Austria şi Elveţia. Dar plusurile se opresc aici. Persistă un iz de înapoiere, de pauperitate, de incursiune la marginea lumii. Din punctul de vedere al imaginii, acest turneu final este mai degrabă o propagandă negativă pentru două ţări pe care nu le vor mai revizita, probabil, nici urmaşii urmaşilor suporterilor puşi să plătească 100 de euro pe noapte pentru câte o cameră „dotată corespunzător” cu două paturi şi o noptieră.

De ce ne-ar interesa pe noi problema Europenelor unde nici măcar nu ne-am calificat? În primul rând, ar trebui să ne ajute să conştientizăm că drumul nostru nu trebuie să fie către Ucraina, deşi cam într-acolo am apucat-o în ultima perioadă. Că favorurile nemeritate, pe care ne putem bucura că le-am căpătat prin şmecherie şi cârdăşie la jocuri de culise, devin cadouri otrăvite în final.

Europenele din 2024, la care visează Mircea Sandu şi, poate, unii politiceni români, nu avem voie să le obţinem prin blaturi cu francezul de la şefia UEFA. Întâi trebuie să le merităm. Să facem autostrăzi, hoteluri, aeroporturi şi stadioane, să creştem fotbalişti de valoare, generaţii de copii alfabetizaţi, cu BAC-ul luat pe bune şi cu cei şapte ani de acasă, să limităm corupţia şi să trimitem politicenii pedo­fili şi penali după gratii, nu în Parlament şi la primării.

Vom şti că suntem pregătiţi de Europene sau de oricare altă mare competiţie sportivă atunci când se va putea bea – extraordinar de sugestiv exemplul dat de Steve Auşnit la emisiunea „După 20 de ani”, de la ProTV! – o cafea bună la preţ decent şi în condiţii civilizate nu numai în centrul Bucureştiului, ci şi la periferia Buzăului, Constanţei sau Craiovei.