Update: Nu particip. Nu ma simt in stare. Mai ales dimineata. E ciudat. Cursele facute seara sint mult mai bune decit cele de dimineata. Spre exemplu, aseara am alergat 12 kilometri in 79 de minute. Cu o saptamina in urma, dar pe la 10.00 dimineata, facusem aceeasi distanta in 90 de minute…
Oricare ar fi fost cauza depresiunii de potential, cred ca am depasit-o. Aseara am facut a treia cursa buna (pentru potentialul meu actual) la rind, dupa saptamini in sir de dezastre. E, insa, prea tirziu. Nu mai am timp sa ajung la o forma rezonabila pina la semimaraton, mai ales ca durerea de la inghinalul drept, provocata de suprasolicitarea articulatiei, este foarte puternica…
Poimiine, adica simbata, voi decide daca ma inscriu la semimaratonul de pe 3 iunie. In aceasta clipa, mai degraba inclin sa cred ca nu… Miine am o incalzire de 5 kilometri, poimiine – o cursa de 18. Daca merg la fel de prost ca in ultimele zile, renunt la idee.
De la 200 de metri la 20 de kilometri. Si invers
Ma simt foarte frustrat. Asta-iarna alergam fara probleme 24 de kilometri (4 ture de Herastrau si inca un pic pe deasupra), acum ma chinui sa termin si 12 kilometri. Ghinion si superficialitate deopotriva au facut ca, in mai putin de 5 luni, sa ajung acum sa alerg cit un fotbalist. Ceea ce e de rau. 12 kilometri intr-o ora si jumatate, asa-zisa cursa de ieri, inseamna foarte, foarte putin. Ridicol. Atit de ridicol, incit ingrijorarea din ultimele saptamini s-a transformat in pesimism. Dar involutia a fost de-a dreptul spectaculoasa.
Pe 3 ianuarie faceam 20 de kilometri cu un tempo foarte bun pentru performantele personale de pina atunci. In 9 luni, reusisem sa progresez de la 200 de metri gifiiti (in primele zile ale lui martie 2011) la 20.000 parcursi in ritm de 6 minute si 20 de secunde pe kilometru. 4 alergari pe saptamina si atit. Spre deosebire de prietenul Emi, nu am tinut regim, n-am facut exercitii suplimentare, nu m-am preocupat de recuperare, nutritie, echipament. M-am distrat. Progresele au fost mai lente, dar nu ma grabeam. Fiecare alergare era o placere.
In seara de 3 ianuarie, dupa ce am traversat pentru a treia oara podul feroviar din capatul Herastraului, in timp ce lungeam fuleul simtind ca pot sa mai „tai” niste secunde, am simtit crampa la gamba dreapta. Eram insa incalzit, durerea m-a mai siciit vreun kilometru, apoi m-a lasat. Am terminat cei 20 de kilometri ca la probele de sprint, cu viteza maxima. A fost excelent. Apoi, dupa vreun sfert de ora, o data cu relaxarea muschilor, a aparut durerea.
Contractura m-a tinut vreo doua saptamini. Pauza si nerabdare. Apoi – ninsorile. Inca vreo 10 zile de asteptare. Ma refacusem si dadeam din pinteni. Si inca o prostie. La inceputul lui februarie, cind furtuna fusese inlocuita de frigurile acelea crincene, am iesit iar in parc. Gheata lustruita care a dainuit pina la incalzirea vremii si sleaurile de pe aleile Parcului Herastrau si Parcului Circului mi-au facut cadou o durere teribila la inghinalii piciorului drept. Atit de mare, incit pina si mersul devenise o corvoada. Aveam sa aflu, dupa doua luni de chin, ca nu era o problema musculara, ci una articulara.
Musuroiul lui Emi, Everestul meu. De neatins
Am revenit la antrenamentele regulate pe la mijlocul lui martie. Cu algocalmin inainte de alergare, cu fenilbutazona si diclac, cu precautie in alergari. Treptat, durerea s-a mai atenuat. Dar m-am gasit, dupa un an de antrenamente, in acelasi loc de unde plecasem in primavara lui 2011. Pierdusem tot si inca un pic pe deasupra, pentru ca, fata de primele alergari, acum nu mai am rabdare. Mintea imi spune ca alerg incet, ca nu e bine, ca sint in urma, ca trebuie sa grabesc pasul. Iar picioarele imi spun ca nu se poate mai mult, ca trebuie sa zic „merci” daca reusesc sa termin 12 kilometri si n-are rost sa ma mai gindesc la timp.
Simbata ma lamuresc. Am incercat sa ma odihnesc mai mult, sa maninc mai consistent, sa iau sustinatoare de efort. Iar simbata vad daca are vreun rost sa mai continuu programul pina la 3 iunie, pentru ca de-acum ar trebui sa intru in linia dreapta, iar joggingul – alternat cu cursele rapide de 18 kilometri. Deja timpii nu-i mai pot respecta. Proiectia era ca, la semimaratonul din 3 iunie, din centrul Bucurestiului, sa alerg cu 6 minute si 7 secunde pe kilometru. Un musuroi pentru Emi, care zilele trecute a alergat la Bratislava sub 5 minute pe kilometru. Dar Everest pentru mine, care m-am (re)apucat de miscare dupa aproape 20 de ani. Mi-e clar ca obiectivul nu mai e tangibil. Tot ce pot spera e sa termin cursa. In clipa asta, sint mai degraba sceptic. Daca voi continua sa alerg cit un fotbalist…
Matei Udrea 
Teo, daca poti sa alergi aia 21 de kilometri, si sigur poti, mergi si fa cursa. Ai tot timpul sa te refaci la muschi pina la maratonul din toamna. Bafta multa, bucura-te de alergare, asa cum ai facut-o pina la accidentare, da-l in ma-sa de cronometru.
Multumesc de incurajari. Voi incerca. Miine ma hotarasc. 🙂
imi puteti explica si mie de ce ati spus la emisiunea „ora exacta” ca rapid e ajutata atunci cand trebuie?in meciul cu steaua pe care dumneavoastra si nu numai o ridicati in slavi am avut 11 m la fel ca in meciul cu dinamo.Ce argumente ati avut in momentul in care ati facut acea afirmatie?
Multumesc anticipat
Intrebarea nu face obiectul postului, dar va raspund. Rapid a fost ajutata la meciul cu Vaslui, din deplasare, care a fost cel mai greu din acest sezon, in opinia mea. Stiti la ce ma refer. In rest, din afirmatia gratuita pe care ati facut-o vis-a-vis de faptul ca am ridica Steaua in slavi, observ nu numai ca nu cititi ceea ce scriu in ProSport si ziarul in general, dar nici nu urmariti emisiunile de la Sport.ro, singurul post unde patronul „ros-albastrilor” reclama in mod constant ca e tratat cu ostilitate si ca nu i se pun intrebari corespunzatoare.
Multumesc si eu,
Matei