Etichete

, , , , , ,

E greu să fii Adrian Porumboiu. Multimilionar, afacerist, latifundiar, seniorul uneia dintre feudele aproape medievale care compun sacul peticit al României contemporane. Primăvara, când traversezi graniţa Ţării Româneşti în drum spre Vaslui, te simţi ca-n “Motanul încălţat”. Cât vezi cu ochii, lanurile galben-verzi de rapiţă alternează cu verdele crud de grâu şi suliţele porumbului în devenire. În lina unduire vale-deal-vale stau pitite, pe ici-colo, cochete făbricuţe de procesare – vopsite, şi ele, în galben-verde. La fel ca-n poveste, de vei opri să-ntrebi “a cui e instalaţia asta?”, “ale cui sunt pământurile astea?”, “cine e stăpânul acestor utilaje?”, răspunsul va fi acelaşi. Din goana drumului plin de gropi, peisajul monoton e rar întrerupt de aşezări sărăcăcioase. Comunităţi la limita subzistenţei, oameni care n-au pomenit şi nici nu vor pomeni în timpul acestei vieţi, probabil, canalizare, apă curentă, gaze, confortul minim acceptat în Uniunea Europeană – ediţie 2012. Sigur că nu există şerbi, sclavia s-a abolit demult, băştinaşii nu-s legaţi de glie. La o adică, dacă nu-ţi place, ai putinţa să-ţi cauţi viitorul dincolo de marginile feudei, pe moşiile Seniorilor vecini. Dar aici şi soarele se-nvârte după bunul plac al Stăpânului. În zona asta, partidele politice poartă, toate, aceleaşi haine ţipător colorate, bineînţeles galben-verzi. Dar din inima acestei Românii profunde, din buza Evului Mediu, se dă ora exactă pe piaţa mondială a grânelor (nu e o exagerare, colegii de la “Ziarul Financiar” au relatat, anul trecut, cum deciziile marilor producători români au influenţat preţul grâului pe Bursa de la Londra!).
În lumea asta, cuvântul Stăpânului e lege. Să ai idei, să pretinzi drepturi, să iei atitudine, să-i ieşi din cuvânt, să-l contrazici când toţi ceilalţi îşi rezervă doar dreptul de a-i turna în pahar şi de a-i aproba zgomotos şi entuziast fiecare cuvânt, iată reţeta sigură a mazilirii, deopotrivă acum şi în urmă cu 500 de ani.
În acest tărâm de poveste, păcatul capital nu este incompetenţa. Sau corupţia. Sau trădarea. Greşeala de neiertat e aceea de a-ţi înfrunta şeful. Două decizii, întâmplător rezonabile, ale lui Hizo – anularea cantonamentului montan când în ţară se declanşa urgia iernii şi solidarizarea cu un protest al jucătorilor neplătiţi – i-au adus demiterea. Pe loc. Fără drept la recurs. Abia acum, când s-a văzut înfruntat, Porumboiu şi-a adus aminte că echipa e pe 7 în clasament, că a jucat lamentabil cu Zurich, că rezultatele nu sunt pe măsura investiţiilor.
Seniorul de la Vaslui tună şi fulgeră. Caută vinovaţii, mereu alţii, pentru că lucrurile nu merg cum trebuie. Dar nu-i caută unde trebuie.