Etichete

, , , , , ,

La revoluţia din ianuarie 2012, românii au avut socoteli de încheiat cu mulţi oameni şi destule lucruri. Jos Băsescu, jos Boc, jos legea sănătăţii, jos mafia, jos taxa auto, jos şi camerele video de pe pereţii sălilor de examen la Bac, jos poliţia, jos guvernul, jos sărăcia. O parte a mulţimii şi-a adus aminte şi de legea împotriva violenţei pe stadioane.
Cetăţeni exasperaţi de corupţie şi activişti de partid, pacienţi pe cale de a fi ucişi în spitale şi personal medical îngrijorat că dispare şpaga, revoltaţi pe bune şi instigatori nelipsiţi de la mitingurile cu îmbrânceli, profesori umiliţi şi elevi îngroziţi că nu s-ar mai putea copia, bătrâni cocârjaţi de nevoi şi zdrahoni ieşiţi la pensie pe caz de boală la 30 de ani, cu toţii au simţit că nu mai pot suporta dictatura.
Au fost şi momente ciudate în acea revoluţie pornită de la o scenă gravă – umilirea unui medic corect şi competent de către preşedintele ţării – şi curbată rapid într-o fundătură a scopurilor de conjunctură. Măreţia şi derizoriul, idealurile nobile şi impostura s-au îngemănat la Universitate, o piaţă celebră din inima Bucureştiului. Pe locul unde în decembrie 1989 o mână de curajoşi pornise lupta pentru libertate, reportere abia trecute de 20 de primăveri strigau acum că “e exact ca în urmă cu 22 de ani!”. Nu se ştie nici până azi dacă băieţii cu chipul acoperit de fulare şi glugi făceau parte din galeriile a două echipe de fotbal populare în epocă, Steaua şi Dinamo. Nimeni n-a aflat nici ce i-a determinat pe ultraşi să se arunce în vâltoarea luptei. Cert e, însă, că grupurile de microbişti, transformate în unităţi de elită ale protestatarilor, au scandat, alături de mulţime, “păcat, păcat, de sângele vărsat!”, “li-ber-ta-te! li-ber-ta-te!” şi “jos tiranul!”.
Poate că tinerii căliţi pe stadioane în lupta cu jandarmii n-au mai îndurat jugul statului poliţienesc cu controale la intrarea în tribună. Poate că au vrut libertate pentru ultraşi, poate că au vrut să-şi spună păsurile, poate că s-au ridicat la luptă din proprie iniţiativă. Cert e că ideea generoasă a protestelor iniţiale, apărarea bunului-simţ şi a decenţei sfidate de un preşedinte arogant, acuzarea abuzurilor comise de guvernarea incompetentă, exasperarea în faţa corupţiei generalizate, toate au fost aruncate în derizoriu în acea seară de ianuarie, atunci când lângă kilometrul zero al democraţiei româneşti s-a auzit “Mitică, la puşcărie!”.