Vreo 37 la sută dintre românii până-n 29 de ani, adică aceia care nu ştiu cum se trăia în această ţară pe vremea comunismului, spun acum că ar vrea un sistem politic cu un singur partid. Destui alţii cocheteză – li se pare lor, trendy – cu aşa-zisele idealuri de stânga. Principii, egalitate, echitate, justiţie… E bine că universul orwellian în care a trăit România până-n 89 a fost depăşit. E rău că s-a uitat în ce grozăvie trăiau oamenii atunci.
S-a scris mult despre perioada de dinainte de 89, s-au făcut filme. Parcă-parcă, filmele au reuşit să surprindă mai bine oroarea acelor ani. Scriitorii şi istoricii s-au retras, cel mai adesea, între evenimentele seci şi analizele macro. Dar de sus, din avion, detaliile nu se văd. Când a venit Revoluţia, în 1989, aveam 15 ani fără o lună. Eram suficient de tânăr ca să fiu entuziast, gata să absorb idealuri, şi suficient de bătrân ca să înţeleg ce se petrecea în jur. Acestea sînt unele dintre experienţele mele, un locuitor oarecare al Bucureştiului, în comunism. Veţi vedea viaţa de jos, din stradă, de la coadă, din casa fără curent de Crăciun, din piaţa fără cartofi şi carne, din magazinele în care găseai doar creveţi vietnamezi, din sala de clasă unde puteai ajunge premiant dacă bunicii îi aduceau profesoarei râvnita sticlă cu lapte, de la Olimpiada unde erai pus să analizezi citate din cuvântările lui Ceauşescu, de pe pista de concurs unde se falsificau rezultatele curselor, din sala de teatru unde te lua frigul chiar aşa, cu palton, mănuşi şi căciulă rusească pe tine. Acea Românie o voi purta mereu cu mine, n-o voi uita niciodată. Înainte de a fi nostalgici, ar trebui să ştim ce regretăm.