Cumpărarea unei butelii, pentru a avea mâncare caldă de sărbători, însemna zile şi nopţi în şir de pândă şi luptă pe viaţă şi pe moarte cu bişniţarii

 

Era un frig de crăpau pietrele. La propriu. Pe strada “Heliade între Vii”, din Colentina, gheaţa avea vreo două degete grosime, dar noaptea nu reuşea să alunge ceata de oameni hotărâtă să-şi joace ultima carte. Înfofoliţi, păpuşi ambulante, peste 150 de inşi rămăseseră de peste zi în faţa centrului de butelii. Era decembrie 1988, Moş Niculae trecuse, mai erau câteva zile până de Crăciun şi cu toţii aveau nevoie disperată de gaz. De câteva zile aşteptau maşina de butelii, probabil marfa cea mai căutată în România acelor zile în care era criză de orice, de la lame de ras şi vată până la benzină şi cărţi.
“Gata, s-a dat, nu mai e butelii!”
Tot cartierul trăia o psihoză izvorâtă din experienţele anterioare. Nu ştiai niciodată, indiferent cât de în faţă erai la coadă, dacă vei apuca să cumperi. De la Dămăroaia, unde se încărcau buteliile, şi până la centrul de distribuţie, ăia de pe maşină bişniţăreau vreo câteva zeci de bucăţi. Centraşul, care stătea în interiorul ţarcului de sărmă, într-o cocioabă încălzită cu un reşou – motiv pentru care era deopotrivă invidiat şi urât de tot poporul -, îşi lua, la rându-i, tainul. Restul, ce mai rămânea, ajungea la mulţimea disperată, care ducea o luptă feroce cu ţiganii. Ăştia nu stăteau la coadă, erau anunţaţi de vânzător cu vreo oră înainte, pe furiş, “a plecat maşina”, şi se strângeau ciuruc. Se băgau în faţă şi, pentru că veneau câte 20-30, nu le lăsau nici o şansă celorlalţi, mai ales dacă era vorba de bătrâni sau femei.
Aşa mergeau lucrurile de obicei. Oamenii ştiau şi n-aveau încredere în nimeni. De miliţie se temeau la fel de tare ca şi de ţigani, pentru că miliţienii luau, la rândul lor, fără să stea la rând. Peste noapte rămăseseră oamenii pentru că maşina nu putea să mai întârzie mult. Oricum venea o dată pe săptămână, dar acum se făcuseră aproape zece zile şi cu toţii bănuiau că, dacă ar lăsa ţarcul nesupravegheat, centraşul ar suna la Dămăroaia şi ar aduce buteliile noaptea. Se mai întâmplaseră şi din astea. Până a doua zi dimineaţă, ar fi dispărut toate şi individul, o dihanie grasă şi insolentă, le-ar fi râs în nas: “A venit aseară, ce să vă fac dacă n-aţi fost pe fază? Gata, s-a dat, nu mai e butelii! Până după Anul Nou, la revedere!”.
Fotbal la gura focului de cauciuc
Aşa că oamenii se înarmaseră cu paltoane groase şi cu răbdare şi se aşezaseră la coadă. Nu mai ştiu de ce, dar în anul ăla părinţii mei n-au putut să stea la coadă, aşa că măgăreaţa a căzut pe mine, eram mare de-acum. Botezul focului. Pe listă aveam numărul 180. Mai erau şi alţii, în total erau vreo 500 de numere. Ce puteau să spere ăia de la 450? Doar să vină o maşină din aia mare, cu remorcă, deşi nici aşa n-aveau prea multe şanse. Coada, groasă şi lungă, revărsată de pe trotuar până la mijlocul străzii şi lăbărţată vreo câteva sute de metri, ieşea de pe “Heliade între Vii”, se încolăcea pe după colţ, încercuind curtea în care urmau să fie aduse buteliile, şi se continua pe “Ghinea Brătăşanu”, o stradă alăturată. Cineva adusese nişte pneuri mari, de tractor. Oamenii le dăduseră foc în mijlocul străzii, să se mai încălzească. Fumul negru, sufocant, şi mirosul de cauciuc ars nu deranja pe nimeni. Era prea frig ca să mai fie loc de fiţe. Pericol dinspre eventuale maşini nu era. Pe vremea lui Ceaşcă, benzina era rară şi automobilele la fel, mai ales noaptea. Pe urmă, la lumina focului (stâlpii de iluminat public erau de ornament, nimeni nu-şi amintea să fi funcţionat vreodată) şi a lunii – era un cer la fel ca şi pământul, sticlă – am încins un fotbal de-a lungul străzii, să ne încălzim. S-a mai consumat şi câte ceva, dar cu măsură, nimeni nu vroia să vină maşina cu butelii şi să-l găsească într-un moment de slăbiciune. Aşa a trecut vremea, la gura focului de tabără făcut în mijlocul unei străzi din Bucureşti şi cu miuţa în care efortul de a-ţi ţine echilibrul pe gheaţa lucioasă te făcea să transpiri la minus 15 grade. Gerul şi oboseala lucrau însă cu spor, spre dimineaţă rândurile s-au mai subţiat. Pe la cinci m-am dus acasă, să dorm câteva ore, înainte să vină buteliile.
Pe la zece m-am trezit în hărmălaia de la poartă. Mama Valentinei, o colegă de clasă cu care stătusem împreună la coadă peste noapte, mă striga de zor: “Repede, repede, au venit, au venit!”. Buimac, mi-am luat o geacă mai subţirică pe mine (era vital, în bătălia care urma, să ai libertate de mişcare) şi, mulţumit că avusesem inspiraţia să dorm în hainele cu care fusesem peste noapte la coadă, am înşfăcat căruciorul cu butelia şi am luat-o la goană pe străzi. Vestea se răspândise cu iuţeala fulgerului. Peste tot, oameni trântind porţi şi fugind bezmetici, pe stradă, spre centrul de butelii.

Atacul oamenilor-păianjen
În ziua aceea, pe “Heliade” colţ cu “Ghinea”, s-a dat una dintre marile bătălii din istoria Bucureştiului. Mulţimea fremătândă se vedea de hăt, departe. Când am ajuns, am ştiut că e o cauză pierdută, dar n-am ţinut cont. Disperarea era prea mare, Crăciunul venea peste câteva zile şi, dacă nu luam acum butelie, ar fi trebuit apoi să cumpere părinţii de la bişniţari, la preţ triplu. Şi banii nu ne dădeau afară din casă. Aşa că am plonjat în marea de oameni şi cărucioare.
În jurul centrului tălăzuiau vreo mie de inşi. Maşina era trasă în faţa porţilor, dar n-apucase să mai intre. Rămăsese în stradă şi era acoperită de oameni-păianjen. Ţiganii o înconjuraseră şi se căţăraseră pe ea din toate direcţiile. Luau buteliile şi le aruncau jos, altora. Pe o parte, centraşul şi cu încă vreo câţiva indivizi ţineau piept turmei înfuriate. Nu mai exista nici o ordine, nici o coadă, nici o listă, fiecare era pentru el, văzuseră cu toţii că maşina era din aia mică, de 280 de butelii, şi ştiau că lor le vor reveni cel mult jumătate. Cei care reuşeau să cumpere “prin faţă” trebuiau, apoi, să părăsească scena bătăliei, dar nu puteau din cauza rândurilor din urmă, care încercau să ajungă, la rându-le, lângă maşină. Era ceva de nedescris. Ţipete de femei călcate în picioare, huiduieli, înjurături, ameninţări, zgomot de lovituri înfundate, scrâşnet de fier pe fier, totul amestecat într-un fel de muget, o hărmălaie care-ţi făcea părul măciucă.

Fericirea costă 50 de lei
În dimineaţa aceea de decembrie 1988 a fost soare, dar nu şi happy-end. N-am luat butelie. Totul s-a terminat relativ repede. Din 280 de butelii, oamenilor de la coadă le-au revenit, cred, vreo 30. Restul au ajuns la ţigani, prăduite de centraş şi de ăia care veniseră cu maşina.
Câteva ore mai târziu am mers la poarta unuia dintre bişniţari şi am cumpărat cu 50 de lei, în loc de 18, cât era la “oficial”. Şi mama a avut la ce face mâncare de Crăciun şi Revelion. 50 de lei, atât a costat fericirea în acel an.
Cum se obţinea hrana în Bucureşti pe vremea comunismului, dacă nu aveai pile sau nu erai vreun ştab, în episodul viitor.