Etichete

, , , ,

Acum, la vreo 40 de ani de la terminarea cooperativizării şi vreo 20 de când s-a întrerupt edificarea omului nou, România poate raporta cu mândrie că s-a încheiat procesul de gigibecalizare a societăţii. A fost nevoie de un deceniu pentru ca personajul ieşit din cavernele civilizaţiei, după cum realiza încă din prima clipă Cornel Dinu, să-şi convingă compatrioţii că trebuie să coboare şi ei în peşteră. Dar eforturile n-au fost zadarnice, iar acum, la două zile după cele mai îngrozitoare întâmplări pomenite vreodată în fotbalul românesc, felicitările nu contenesc să curgă. Din partea unora către golanul intrat pe teren la Petrolul-Steaua pentru a-l lovi pe la spate pe Galamaz. Din partea altora către Martinovici, pentru că l-a trântit pe agresor la pâmânt şi i-a dat cu picioarele în cap. În plan secund se vede şi Stanca, dar aici laudele sunt mai răsfirate, la urma-urmei, el n-a dat decât un şut în căpăţâna huliganului. Gloata cere acum imperios ca Martinovici să fie glorificat. El merită laurii, iertarea justiţiei şi admiraţia poporului. În fond, dintre combatanţi, cel rămas în picioare a fost sârbul! Urlete şi huiduieli asigură zgomotul de fond. Din ecuaţia asta, raţiunea s-au retras discret. Suntem iar în neolitic, acolo unde bâta înseamnă Legea.

Iar peste toată isteria, contemplând cocoţat pe capota maşinii mulţimea încăierată, El. Patronul. Latifundiarul. Seful! În acest deceniu în care fotbalul românesc s-a radicalizat şi a alunecat spre violenţă, Becali e singurul care şi-a păstrat, imperturbabil, nivelul. Acum, în sfârşit, România şi românii au coborât suficient încât numitorul să fie comun, iar strigătul poporului să se confunde cu al său: “Să moară! Să moară! Să moară!”.