Etichete

, , , ,

Conducatorii Germaniei naziste au creionat, inaintea tuturor, constructia Europei Unite – acesta este unul dintre adevarurile tabu din societatea contemporana. Se poate discuta in termeni de „bine” sau „rau”, dar dpvd istoric, asta n-are relevanta, pur si simplu asta s-a intimplat. Germania a pierdut razboiul, dar acum, la 66 de ani distanta, e simplu de constatat, urmarind ce discutau si cum gindeau nemtii despre Noua Ordine, ca planurile s-au realizat in mare masura. Herman Goring, feldmaresalul cleptoman, grandoman si incompetent militar al lui Hitler, avea sa rosteasca o propozitie profetica in privinta viitoarei Uniuni Europene: „Dupa parerea mea, chiar daca pierdem razboiul, nimic nu va impiedica evolutia Europei in acest sens”. Si nimic n-a impiedicat-o. Altfel spus, „Reichul de 1000 de ani” n-a murit in 1945.

Organism supranational unic, fara frontiere

Germania a ratat, la inceputul anilor 1940, unificarea Europei pe calea armelor. Procesul avea sa reinceapa un deceniu mai tirziu, pe cale economica. Iar acum putem constata ca, dincolo de unele nuante de parcurs, statia finala e cam aceeasi. Mai jos, felul in care urma sa arate Europa postbelica in conceptia celor mai apropiati colaboratori ai lui Hitler.

In 1943, intr-una dintre tentativele de pace cu anglo-americanii, Herman Goring ii descria italianului Roberto Farinacci ce dorea Germania pe Batrinul Continent: Un organism supranational unic, fiecare membru urma sa se bucure de autonomie, frontierele urmau sa fie desfiintate (deoarece conditia realizarii unei sinteze politice europene este unitatea economica), exercitarea unui control asupra economiei diverselor state componente urma sa evite concurenta intre industrii si supraproductia.

Joseph Gobbels, ministrul propagandei in Germania nazista: „Popoarelor straine care se gasesc direct sau indirect sub protectia Reichului trebuie sa li se acorde o autonomie in sens mai larg, in comparatie cu cea de care au beneficiat grupurile etnice germane in timp de pace, sub dominatie straina”

Din punct de vedere politic, Noua Europa urma sa apara dupa realizarea pasilor economici si sa se faca pe baza federativa. Integrarea urma sa se faca gradat: mai intii, 7 grupe principale – a) statele din Peninsula Iberica, b) Franta si Belgia, c) Germania, Danemarca, Polonia, tarile baltice, Slovacia, Boemia, Elvetia, d) Italia, Croatia, Albania, Serbia, Grecia, e) Insulele Britanice, f) Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda, g) Ungaria, Romania, Bulgaria, Ucraina, Crimeea si Belarus.

A doua etapa urma sa fie comasarea celor 7 grupe in 3 federatii complementare: grupul latin (Franta, Belgia, Italia, tarile din Balcanii Occidentali, Grecia, Peninsula Iberica, Insulele Britanice), grupul germanic (Germania, tarile scandinave, tarile baltice), grupul slav/oriental.

Conform conceptiei pe care o aveau germanii la inceputul anilor 40, cel de-al treilea si ultimul pas era crearea unei uniuni politice cu mentinerea autonomiilor regionale si realizarea unui plan comun de cooperare in Africa de Nord.

Dincolo de diferentele de plan aparute pe parcurs (evident, pierderea razboiului si ocuparea Europei Rasaritene de catre rusi a insemnat ajustarea strategiei), remarcam ca in 2011 am ajuns foarte aproape de scopul final. In Uniunea Europeana, „cotele” nationale sint clar stabilite, pentru a se evita supraproductia. Frontierele au disparut, integrarea economica s-a realizat inaintea celei politice, proiectul are baze federative, iar criza mondiala din acest moment a fost ocazia ideala pentru a face inca un pas catre reducerea atributiilor nationale in favoarea celor unionale. Rusia a fost deja impinsa catre „frontiera de pe Nipru”, pe care si-o propuneau germanii. Tarile baltice au fost integrate Uniunii Europene, problema Ucrainei si a Belarusului e mai complicata, dar remarcam ca mai ales Ucraina este puternic sustinuta si vizata de liderii UE. Aici, lupta cu Rusia pentru controlul celor doua tari e foarte dura. Cit priveste Africa de Nord, drumul este deschis dupa „revolutiile” din 2011, soldate cu indepartarea vechilor dictatori si instalarea unor guverne controlate de puterile europene.

„Nu egalitate formala, ci ierarhie ordonata intre popoare”

Absolut remarcabila este insa respectarea tacita a principiilor rasiale – ajustate, bineinteles, conditiilor contemporane. In acest moment, in UE exista, asa cum preconizau nemtii, cetateni de rangul I si cetateni de rangul II, cu drepturi teoretic egale, practic diferite. Iata ce spunea ministrul propagandei, Joseph Gobbels: „(…) Caracteristica Reichului nu este o egalitate formala, ci o ierarhie ordonata intre popoare… Limitele autonomiei acordate tarilor Reichului in care traiesc alte popoare decit germani sunt hotarite si fixate de conducatorii statului german, a caror functie este, in acelasi timp, sa conduca Reichul. Forma pe care o ia autonomia acordata tarilor Reichului care nu fac parte din statul german depinde, de asemenea, de caracterul rasial al acestor tari si de interesele generale ale Reichului”.

Adolf Hitler, cancelarul Germaniei naziste, despre Noua Europa: „Unica datorie a popoarelor din Estul Europei este sa ne serveasca pe plan economic”

Gobbels anticipa, la inceputul lui 1943, ceea ce avea sa se petreaca decenii mai tirziu: „Noua Europa va fi construita cu acordul voluntar al tuturor tarilor care isi dau seama ca numai in acest cadru vor putea trai. Daca astazi trebuie sa luam masuri severe privind Olanda, Belgia, nordul Frantei si zona coastei mediteraneene, acestea sunt provizorii. In Germania, nimeni nu se gindeste sa mentina Europa sub bici”. Ba, mai mult, Gobbels a initiat chiar un proiect al unei Constitutii Europene, numita „Carta Europei”! Aceasta initiativa a generat o disputa dura cu ministrul de externe, Joachim Ribbentrop. Cind diplomatul i-a spus ca „n-avem nevoie de asa ceva”, Gobbels s-a enervat si a parasit camera trintind usa, nu inainte de a-i striga: „Intr-o buna zi, veti vedea ca avem nevoie de asa ceva!”. A avut sau nu dreptate, acum constatam ca liderii UE fac eforturi pentru a impune Constitutia Europei.

In centru, Marele Reich. In jur, popoare cu autonomie limitata

Pe scurt, Europa postbelica, asa cum o vedea Hitler: in centru, Marele Reich – Germania. In jur, popoare prietene cu autonomie limitata (scandinavii, olandezii, tarile baltice) si sateliti (italienii, francezii, spaniolii). La rasarit, alte popoare – satelit: croatii, romanii, ungurii, grecii. Tarile din Estul Europei urmau sa fie „tinute la cel mai scazut nivel cultural si sa fie private de orice organizare statala. Unica lor datorie va fi sa ne serveasca pe plan economic”.

Pierre Laval, prim-ministrul Frantei cu capitala la Vichy, dupa infringerea din 1940, catre Hitler, intr-o sugestie care acum, la aproape 7 decenii distanta, pare profetica: „Vreti sa cistigati razboiul pentru a crea o noua Europa. De ce nu creati atunci Europa pentru a cistiga razboiul?”

Pina la urma, fata de planul initial, Germania a cooptat si Franta in aceasta hegemonie asupra Europei. In rest, ramine cum s-a stabilit. Inclusiv „datoria” tarilor estice de a servi Occidentul pe plan economic.

PS. Problema Europei Unite au ridicat-o, inaintea conducatorilor nazisti, si altii. Tentative au existat inca de pe vremea Imperiului Roman, iar ideea coagulata dadea tircoale prin Imperiul Austriac inca de la mijlocul anilor 1800. Nici un plan nu s-a apropiat insa atit de tare precum cel al Germaniei naziste de realitatea actualei Uniuni Europene.

Anunțuri