Etichete

, , , , ,

Tradarea la romani, mai précis. Nu-i vorba, astfel de lucruri s-au petrecut, se petrec si se vor petrece tot timpul, peste tot in lume. Dar acum discutam despre romani si despre felul in care sint ei perceputi. Un episod petrecut in urma cu 67 de ani, decisiv pentru soarta tarii noastre, arata ca atunci si acum nu s-a schimbat, in esenta, nimic in structura sufleteasca si in caracterul poporului roman. Aceleasi probleme, aceleasi mentalitati, aceleasi metode de a actiona, pina si felul in care eram caracterizati chiar de aliatii nostri nu este deosebit in 2011 fata de 1944.

„Un roman neroman, absolut incoruptibil”

Gerhard Stelzer, prim-consilier şi însărcinat cu afaceri ad-interim al Legaţiei Germaniei la Bucureşti, nota în jurnalul său personal, în momentul numirii lui Ion Antonescu în funcţia de prim-ministru al României, în septembrie 1940: “Cu el a ajuns în fruntea statului un român neromân, absolut incoruptibil, pătruns de o înflăcărată iubire pentru ţara sa”. Aici nu e o glorificare a lui Ion Antonescu, autorul unor grave greseli strategice si militare care, in final, ne-au costat foarte-foarte scump. Este vorba despre felul in care elitele unei tari au ales sa actioneze la ordinele conducatorului acelui stat intr-un moment crucial, cea mai mare inclestare a tuturor timpurilor, care avea sa stabileasca, pentru foarte multe decenii, soarta unui popor. Date istorice, documente si marturii indica faptul ca, la 23 august 1944, Ion Antonescu a fost tradat, in bloc, nu numai de Regele Mihai si de clasa politica, ci si de generalii armatei romane.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu noteaza, in “Istoria loviturilor de stat din Romania”, ca “Steflea si Marele Stat Major au reusit sa opreasca plecarea pe front, intre 1942 si 1944, a aproximativ 220.000 de ostasi”, desi Antonescu si germanii cereau imperios ca frontul sa fie intarit. Se poate spune, perfect logic si rezonabil, ca s-au salvat astfel vietile a foarte multi romani care ar fi murit fara ca soarta razboiului sa fie schimbata. Perfect adevarat, dar aici este vorba nu despre motivatiile tradarii (in acel moment, generalii nu se gindeau la salvarea vietii unor soldati, ci ii pastrau in tara crezind ca vom fi implicati intr-un conflict cu ungurii sau bulgarii!), ci despre tradarea in sine. Se conturează tabloul unei tări, Romania, angrenata intr-un razboi de care depindea existenta ulterioara a natiunii, dar ai carei conducatori erau lipsiti de unitate si de o constiintă a pericolului rusesc.

Germanii, lasati sa ne apere singuri granitele

Subminarea puterii de a se apara a Romaniei a atins apogeul in primavara lui 1944, atunci cand sovieticii ajunsesera la granitele tării, iar Ion Antonescu a cerut imperios trimiterea pe front a 29 de divizii. Marele Stat Major s-a eschivat si de la aceasta sarcina. In volumul I din “Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial”, profesorul Ioan Scurtu mentioneaza ca, la 1 mai 1943, armata noastra numara peste 770.000 de soldati, din care pe front erau prezenti doar 112.232. La 20 decembrie, in acelasi an, armata ajunsese la 822.000 de oameni, dar pe front se mai aflau 63.413. In fine, pe 15 iunie 1944, cand luptele se dadeau deja efectiv pe teritoriul Basarabiei, armata romana ajunsese la 1.224.000 de soldati, dar pe front se aflau putin peste 400.000! Practic, in momentul crucial, decisiv pentru soarta a intregii tări, generalii armatei romane lasaseră Germania sa duca aproape singura batalia de aparare a teritoriului romanesc, desi infrangerea ducea, inevitabil, la dezastru pentru toata lumea, nu doar pentru nemti.

Arestat de trei sergenti si predat unor ospatari

Ceea ce s-a si intamplat, ordinul Regelui, dat pe 23 august, “din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice”, ducand, intr-o clipa, la un dezastru colosal pe front si o umilinta de neimaginat, imposibil de sters chiar si peste veacuri. 130.000 de soldati romani au fost luati prizonieri pe loc, după ce au primit ordin să nu se opună. Stoenescu noteaza: “La 23 august 1944, autoritatea maresalului asupra armatei romane era atat de scazuta, incat a putut fi arestat de trei sergenti si predat unei echipe de comunisti, ospatari de la Athenee Palace, fara ca macar unitatea sa de garda sa faca vreun gest”.

Nemtii au banuit din timp ce urma sa se petreaca si faptul ca Antonescu era inconjurat de tradatori. Enrest Gamillscheg, directorul Institutului de relatii culturale romano-germane, mentiona in septembrie 1944: “Din randul gruparilor subversive care au pregatit tradarea nu poate fi uitata gruparea care, desi putin cunoscuta public, a fost cu atat mai periculoasa în desfasurarea evenimentelor, este vorba de Marele Stat Major si de corpul de ofiteri superiori dominat de acesta”.

“Armata romana era o lume a coruptiei si a tradarii”

Iată cum il vedea Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, pe aliatul sau, maresalul roman Ion Antonescu. Cuvintele ii apartin Christei Schroeder, secretara particulara a dictatorului german. Din text aflam si cum erau perceputi romanii in general: “Hitler manifesta o profunda simpatie pentru Antonescu nu doar in calitatea acestuia de aliat, ci si pe planul uman. De cate ori vorbea despre el, o facea in termenii cei mai cordiali. In cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, veghea cu o deosebita grija la securitatea sefului guvernului roman. Odata, mi-a marturisit ca argumentele dezvoltate de Antonescu in timpul discutiilor referitoare la desfasurarea razboiului purtau intotdeauna pecetea bunului simt. Constata, de asemenea, cu satisfactie, ca Antonescu nu venea niciodata la o consfatuire fara a aduce cu el o voluminoasă documentatie si ca rapoartele sale erau intotdeauna redactate in cel mai curat stil de Stat Major. Hitler admira mai ales caracterul corect si incoruptibil al lui Antonescu, calitati ce contrastau puternic cu metodele si uzantele dragi compatriotilor săi. Singurul repros pe care i-l aducea era lipsa de fermitate in conducerea afacerilor interne ale tarii sale. Armata romana era, în opinia lui Hitler, o lume a coruptiei si a tradarii. Aceasta constatare ii insufla temerile cu privire la securitatea lui Antonescu. Dar acesta nu lua niciodata in serios avertismentele repetate ale Fuhrerului”.

Acest idealism si increderea deplina in propria echipa de colaboratori aveau sa-i fie fatale lui Antonescu in august 1944. La inceputul acestei luni, in ultima sa vizita de lucru la Berlin, maresalul a fost avertizat din nou de Hitler ca este in pericol. Antonescu i-a raspuns ca are o asemenea incredere in ofiterii romani incat “pot dormi linistit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Ce a urmat, se ştie.