Dau fuga azi, la orele prinzului. Programul incepe la 13.00, ajung citeva minute dupa gong. Actiunea e in Piata Alba Iulia, daca vreau sa ma inscriu la Maratonul Bucuresti 2011, care incepe duminica dimineata, trebuie sa semnez ceva inainte. Nu, nu chiar maraton, asa se numeste actiunea, eu am venit pentru cursa de 3,5 kilometri…😀

Fugi-fugi, ca nu stii ce te loveste

Toata treaba e organizata, adica dezorganizata, in centrul pietei, pe fostul spatiu verde. Gasesc loc de parcare, apoi caut indelung o modalitate de a depasi suvoiul de masini care desparte trotuarul de miezul afacerii. Gasesc o trecere de pietoni, fac un sprint (nu opreste nimeni pentru un amarit de om) si ma trezesc dincolo fata-n fata cu un gard de fier. Rondul e incercuit cu un tarc, iar cele doua intrari se deschid oriunde, dar nu catre trecerea de pietoni. Acum, ajuns in mijlocul intersectiei si facind echilibristica pe o birna imaginara, in stinga gard, in dreapta oglinzi retrovizoare care trec cu 60 la ora, observ ca mai sint si alti tacaniti. Ici-colo, cite-un fugar se desprinde de pe trotuar si se napusteste, dibaci, catre miezul din dodoasca. Da-da, uite-l ce iute-i de picior, precis termina cursa de duminica. Mai ales daca scapa nevatamat si la intoarcere.

E aici, ba nu-i aici. Mie cine-mi ia banii?

Ajung la gaura dintre grilaje. Doi paznici plictisiti isi sprijina falca: „Veniti dumneavoastra mai incolo, pe la ora unu, ca atunci incepe. Sau, mai bine, pe la doua”. „Pai, e deja unu si cinci”, raspund. „A, da? Bine, duceti-va la cortu’ ala mare!”. „Cortu’ mare” era, de fapt, doua corturi mari. Nici un indicator, nimic amenajat. Haos, mizerie, materiale de constructie depozitate ici si colo, intr-un colt se lucreaza la o tribuna, in alta parte – la o scena. Intru in cortul cu pricina. Inauntru – soc si groaza! Vreo 50 de oameni strinsi deja in fata meselor unde se fac inscrierile. Ma asez la coada, la casierie. In fata, un ungur venit pentru maraton. Dupa el, un bulgar. Li se taie chitante. Ajung in fata fetei care incaseaza banii: „Aaa, nu aici! Duceti-va dvs dincolo, in partea cealalta. Eu nu ma ocup de cursa populara”. OK. Ma duc dincolo, la oamenii cu tricouri rosii: „Aaaa, pai nu aici…”. „Pai, unde?”. „Mergeti dvs la unul din colegii mei de acolo!”. Ma uit nedumerit: „Aici scrie <<casa>>. Vreau sa platesc intii!”. „Nuu, platiti direct la ei”. „La ei” e aceeasi dezorientare. N-au formulare, sint ca-n bancurile cu militieni, unul scrie, celalalt citeste, o a treia persoana trebuie sa rupa bonul pe care tocmai l-am luat, dar nu stie ce are de facut, asa ca, pina la urma, bucata de hirtie care atesta ca am platit 30 de lei e rupta tot de cel care mi-a luat banii.

Deodorant, sapun, pasta de dinti, sampon pentru femei, tricou, agrafe…

Uf, nu mai conteaza. Mi-au dat o punga cu „kitul de concurs”. Parasesc cercul magic unde agitatia abia e la inceput, reusesc sa ajung la masina si, cind ma uit in punga, imi dau seama ca oamenii s-au ingrijit de tot: mi-au dat si un deodorant, si un sapun, si pasta de dinti. Si sampon pentru femei! Superb. Plus tricoul galben si bucata de pinza. Sint numarul 2003. Am acolo, intr-un colt, pina si cele 4 ace cu care sa-mi prind „matricola”. De 30 de lei, donati in scopuri caritabile, am primit articole care costa vreo 40, ca sa nu mai pun la socoteala si tricoul.

Acum, ca am antiperspirant cu care sa-mi dau inainte de cursa, sapun cu care sa ma spal dupa si pasta de dinti – in caz ca maninc ce nu trebuie -, sint gata de cursa. Ei mi-au dat, mai trebuie sa-mi bag in traista. La drum, iar duminica dimineata – ca-n piesa fecioarei de fier: „Run to the hills”.